Aug 5, 2018

Posted by in Cronica literara

Dana Raluca SCHIPOR – Mircea Martin – elogiul „ultimilor critici”

 

Fineţea intelectuală a mult apreciatului critic, teoretician și istoric literar Mircea Martin impune astăzi o apropiere inevitabilă de cele câteva nume mari ale criticii literare. Este vorba, în special, de G. Călinescu și Tudor Vianu. Mărturisind cu fiecare prilej recunoștinţa neobosită faţă de profesorii care l-au format (pe lângă cei doi amintiţi deja, Edgar Papu, Savin Bratu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Mihai Pop), Mircea Martin împărtășește, totuși, faptul că influenţa majoră, care l-a și ,,marcat în ordine spirituală” (într-un interviu acordat lui Daniel Cristea-Enache, în 2003) rămâne cea a lui Marcel Raymond, al cărui discipol criticul român se declară, după ce beneficiase de îndrumarea marelui critic elveţian cu ocazia unei burse la Geneva, în 1973.

Afilierea intelectuală mărturisită se va concretiza un an mai târziu prin publicarea volumului Critică și profunzime (Univers, 1974), de a cărui reeditare lumea literară se bucură pentru întâia oară în 2004, când nu doar sumarul este suplimentat cu două substanţiale studii, dar și titlul cărţii se preface în Geometrie și fineţe, titlu păstrat și cu ocazia celei de a treia și ultime reeditări, în 2017, la editura Tracus Arte, București. Nedezminţirea faţă de critica franceză de-a lungul anilor se găsește în acest volum, pe care însuși criticul îl prefaţează cu asumare printr-un text intitulat fără înconjur, Un elogiu al criticii franceze în loc de argument. Și tocmai pe cuprinsul acestuia, cititorul are ocazia și datoria să semnaleze nu cantonarea unui critic format în spiritul unor idei anume, ci opţiunea unui erudit care, având lectura la zi, mărturisindu-și ,,atracţia” stârnită și de alţi critici proveniţi din alte culturi, ajunge să cultive o anume ,,admiraţie calmă”, înţeleaptă (p. 5,) născută chiar, în unele dintre cazuri, din ceea ce însuși criticul numește ,,afinităţi”. Proiectând un volum în care își fac loc mai toate numele mari ale criticii franceze (Sainte-Beuve, Valéry, Marcel Raymond, Albert Béguin, Georges Poulet, Jean-Pierre Richard, Gaëtan Picon și Jean Starobinski), admiţând și cuprinzând, totuși, vârste din cele mai diferite ale criticii, perspective variate și ,,mesaje proprii, inconfundabile” (p. 6), dialogurile critice ale autorului se nasc spre a se întoarce, în cele din urmă, înapoi înspre sine. Criticul însuși se instituie, ia fiinţă și prinde contur poziţionându-se cu cea mai demnă ţinută intelectuală printre ,,criticii săi” (în formula ce aparţine chiar autorului), în sânul comunităţii intelectuale de care acesta se simte că aparţine, în raport cu care se găsește. În detrimentul ,,personalităţii ostentative” contestate în unul din interviurile sale (în dialog cu Roxana Patraș, în ,,Revista Timpul”, 2016) și înţelese ca o manie a diferenţierii personale radicale, distinsul critic redimensionează o perspectivă clasică a influenţelor directe și nu doar, a familiilor de spirite, a simpatiei și afinităţii, toate cultivate în orizontul cel mai larg al diversităţii și libertăţii în gândire.

În această perspectivă a dialogului de idei diferenţiate, volumul Geometrie și fineţe se întemeiază, după cum și titlul o semnalează, pe una din opoziţiile majore care însă doar deschide seria (cuprinzând-o totodată) unui raport permanent tensionat și polemic între concepte și principii ce au ţinut critica și teoria literară încordată secole de-a rândul, așa cum însuși autorul le surprinde sintetic, la un moment dat: ,,între reflecţie și spontaneitate, între distanţă și intimitate, între luciditate și sensibilitate, între clasicism și romantism, respectiv între neoclasicism și modernism” (p.7). Însușindu-și termenii gândirii pascaliene, care realiza disocierea ,,esprit de géometrie” și ,,esprit de finesse”, Mircea Martin propune o transpunere operaţională în câmpul criticii literare, unde deschide posibilitatea delimitării între raţiune – sentiment, asociere – diferenţiere, totalizare – unicitate, dar și între ,,geometria” ideilor corespunzătoare segmentului programatic, doctrinar, teoretic și ,,fineţea” aplicării practice, întotdeauna colorată de un accent sensibil, disociativ. Și cu toate că cele două cercuri par în primă instanţă închise, incompatibile, ele se anunţă încă din introducere a fi puse în jocul unor deschideri și întrepătrunderi permanente, atent mânuite din umbră de autor, într-un spectacol unic al ideilor în tensiune. În acest sens, cu toate că remarcabilul critic român vorbește de două clase distincte în care numele din sumarul cărţii pot fi separate, el are atenta intuiţie a le numi precaut, mai degrabă, familii de spirite înclinate spre ,,geometrie” (Brunetière, Valéry, Poulet) și familii de spirite înclinate spre ,,fineţe” (Sainte-Beuve, Marcel Raymond, Albert Béguin, Jean Pierre-Richard), în timp ce doi dintre ei rămân, mai cu seamă, disputaţi de ambele părţi (Gaëtan Picon și Jean Starobinski).

Dar dincolo de radicalismele atât de dezagreabile autorului, ideea adecvării la context apare invocată ca singura în măsură să califice geniul criticului și, astfel, nu metoda unei școli vine să vorbească despre validitatea unei critici, cât, mai presus de asta, însăși rigoarea intelectuală și farmecul propriu minţii critice. Ori altfel spus, mai plastic și invocând totodată replica autorului din eseul închinat criticii lui Brunetière, ,,<metodele> trec, iar <arta critică> rămâne” (p. 73). În faţa acestei antrenante provocări, criticul român reușește să caute, recitind critica franceză, fascinaţia ideilor vii dincolo de metodă, sau mai presus, dincolo de reducţionismele de clasă și clișee, cărora critica, ca și literatura, le cade pradă, dintotdeauna, aproape fără excepţie. De aici se naște provocarea autorului de a vorbi de ,,incriminarea voluntară” a unor critici și despre ,,exemplaritatea <erorii>” la Sainte-Beuve ori Georges Poulet, spre exemplu, (,,eroare <biografistă>” în primul caz, ,,eroare <esenţială>, adică de natură esenţialistă, în cel de-al doilea) cu aceeași fascinaţie cu care se poate vorbi despre iluminaţia reușitei. Pentru că nu validitatea îngheţată în critică este căutată de autor în acest volum, ci ,,conturul net al ideilor, printr-o dicţiune a lor, printr-un demers ce se lasă urmărit în toate etapele sale”, transparenţa edificatoare vădindu-se a fi nu numai una a inteligenţei tranzitive, ci și una ,,purtătoare a unei aure de reflexivitate – semn al implicării, al investirii personale” (p.14).

Pentru că, în cele din urmă, intenţia și efortul ultim ale criticului de formaţie raymondiană rămân acelea de a conserva sau chiar de a restaura perspectiva umanistă a criticii asupra literaturii, în măsura în care, indiferent de unghiul și crezul în virtutea cărora lucrurile sunt privite (din perspectivă antropologică, istorică, filologică, psihanalistă etc.), criticul literar să rămână critic literar, adică, în cuvintele autorului, ,,sensibil la valoarea estetică” (p. 308). Tocmai de aceea, volumul, departe de a se constitui ca o ,,panoramă de tip compendiu” asupra criticii franceze a secolului trecut, cum singur autorul refuză perspectiva (p. 5) şi păstrează permanent în fiecare eseu în parte un fir al dialogului provocator despre condiţia criticului în general și chiar mai mult, despre conștiinţa de sine a criticii literare. Faţă de această conştiinţă, autorul se arată nu doar interesat, dar într-o anume măsură răspunzător, alături de alţii, în demersul tot mai responsabil al edificării ei. Criticii aleși devin repere deloc întâmplătoare, ei susţin un model de conștiinţă critică și versiuni multiple ale geniului așa cum autorul le recunoaște și, reușind prin exegezele lor să nască ,,acte clare și suverane” (p. 14) într-un timp al metamorfozelor tot mai radicale ale criticii în genere, lectura lor poate deveni oricând mai degrabă o lectură-pretext, o lectură-sprijin, mai degrabă o lectură înţeleasă ca ,,meditaţie asupra criticii prin intermediul unei filiere franceze”.

Cele nouă texte reunite în ediţia de faţă, cu unul în plus faţă de ediţia precedentă din 2004, în care studiul despre Albert Béguin nu se găsea, stau mărturie într-o interesantă perspectivă a multiplicităţii și diversităţii, pe care autorul o are permanent în vedere și pe care o rezumă cu intenţie într-o suită de titluri ce poartă substanţa puternică a individualizărilor de marcă: Valery – critic literar sau despre transcendenţa…tehnică, Georges Poulet sau despre cerc și despre literatură înţelese ca forme ale minţii, Marcel Raymond: un universitare ,,inventează” poezia modernă franceză etc. Nici în ceea ce privește abordarea problematicii, lucrurile nu stau altfel, pentru că, adept al nuanţelor, al aprofundărilor diferenţiate și al investigărilor de esenţă, Mircea Martin cutează să schimbe perspectivele, să se apropie diferenţiat și adecvat de fiecare critic în parte, căutându-i esenţa și acolo unde tensiunile și contradicţiile par ireconciliabile. Dimpotrivă. Abordarea diferenţiată apropie în volumul profesorului bucureștean critici deosebiţi prin tocmai puterea lor comună de a gestiona tensiuni și înclinaţii inegale – o perspectivă a fineţii în articularea judecăţilor și o dovadă remarcabilă a erudiţiei unui critic devenit deja un model integral și coerent în critica noastră.

În această perspectivă, raportul tensionat între geometrie și fineţe se dezvăluie cu precizie într-o demonstraţie a rigorii știinţifice și intelectuale, în cazul fiecărui critic în parte. Dacă la Sainte-Beuve și Brunetière lucrurile capătă substanţă printr-un proces de fructificare pozitivă a eșecului metodei, explicabile în acest caz sub raportul istoriei însăși, ideea ,,exemplarităţii <erorii>” poate fi identificată în mai toate cazurile discutate; la Georges Poulet, spre exemplu, unde perspectiva se va corecta prin mutarea interesului, în acest caz, înspre modalitatea gândirii și nu pe conţinutul ei, sau la Jean-Pierre Richard, al cărui senzualism critic împins până la nediferenţierea realităţilor îl fac la un moment dat pe criticul român să exclame admirativ: ,,Eroare sublimă din partea unui critic!” (p. 271). În cazul lui Valéry, a cărui concepţie critică și estetică autorul o identifică în întreaga sa operă, se vorbește despre o metafizică a formei. Fervoarea cu care poetul francez se orientează asupra detaliilor de ordin tehnic și formal nu o dată, demonstrează subtil criticul Mircea Martin, depăşește și transcende, în acest context, materialul. Cazul profesorului Marcel Raymond ocupă un loc deosebit în cuprinsul volumului. Particularitatea criticului elveţian este subliniată prin raportare la binecunoscutul volum închinat studiului poeziei moderne franceze, în timp ce o altă problematică a judecăţii critico-estetice este deschisă odată cu opera lui Gaëtan Picon. Un interesat studiu îi este dedicat și lui Jean Starobinski, a cărui temă centrală, melancolia, subiect al multor preocupări extra literare și literare, capătă în textul criticului român valenţe importante în raport, de data aceasta, cu însăși personalitatea marelui critic francez. Dar nu în ultimul rând, recenta analiză inclusă în volum, cea îndreptată asupra autorului celebrului volum Sufletul romantic și visul, reușește o surprinzătoare interferenţă cu biografia acestuia, într-o concepţie originală ce dialoghează cu ideea biografiei esenţiale, existenţiale, pe care criticul român o identifică, subliniind-o interesant, în opera lui Béguin.

Tensiunea permanentă dintre geometrie și fineţe capătă în volumul lui Mircea Martin o foarte puternică iradiere și înspre o opoziţie posibilă, universală, mult mai de amploare, între viaţă și teorie, sintetizată și de autor la un moment dat în formula celor trei verbe aparent ireconciliabile în profilul oricărui scriitor: a fi, a gândi și a scrie. Într-o epocă a terminologiilor și a rigorii tehnice tot mai radicale, de orientare structuralistă, poststructuralistă și deconstructivistă, perspectiva umanistă asupra literaturii rezidă cu aceeași consistenţă într-o tradiţie critică seculară, moștenită, pe care autorul acestui volum o pune sub titulatura numită în final, deschis și fără rezerve, ,,marea critică”. O reflecţie măsurată, împlinită prin erudiţia și fineţea nuanţei de care doar spiritele cu adevărat înzestrate dispun, cutează să caute și să găsească în opera ,,criticilor săi”  ,,acte clare și suverane” de exegeză, care îi fac pe aceștia din urmă să fie văzuţi, ei înșiși, ca autentici scriitori. Iar prin aceasta, ,,marii critici” devin, pentru rafinatul nostru intelectual, el însuși de esenţă raymondiană, nu doar esenţiali în perspectiva pe care critica în genere o propune, dar, în cele din urmă, singurii și ,,ultimii criticii”, în siajul unei moșteniri clasice fundamentale. Volumul Geometrie și fineţe al criticului Mircea Martin rămâne o referinţă, un model de reușită și ţinută intelectuală în exerciţiul dialogului de idei și o nelipsită trimitere pentru orice periplu teoretic temeinic, care, în mod fundamental, își găsește începutul în tocmai înalta moștenire culturală europeană.

Revista indexata EBSCO