Aug 5, 2018

Posted by in Proza

Marian DRUMUR – Casa registrelor veșnice

 

În zori, tramvaiele sunt mahmure, se clatină, ezită, uneori schimbă direcţia pe neașteptate – trebuie să fii atent, mai ales dacă porţi ceva preţios, bunăoară acte oficiale unice. Nici nu m–am mirat să mă văd în piaţa plutitoare, în locul staţiei din spatele Poștei Mari, răscrucea de corespondenţă cu linia 2 chiar era mai aproape.

Poarta monumentală a INSTITUŢIEI era închisă dar în dreptul ei solicitanţii se strânseseră deja, încă erau doi cu halate încheiate la spate iar cerberul galonat făcea rânduială fără menajamente, în așteptarea clopotului izbăvitor.

După deschidere busculada s–a răzleţit repede în holul spaţios, orișicine după interes, așa că am putut naviga la camera de Triaj–autentificare; doamna dindărătul biroului ce separa zona operativă de solicitanţi chiar amabilă, de dimineaţă, fiindcă s–a apucat imediat să frunzărească teancul prezentat.

– Dar nu sunt bune, a concluzionat. Uită–te, Laura, și tu!

Într-adevăr, mai era o doamnă, la un birouaș lângă fereastră.

– De ce să nu fie bune? Au ștampilă!

– Fiindcă intră în vigoare abia luni, a explicat ea. Nu poţi obţine autorizare în avans!

– Doamnă… dar nu se poate măcar să fie dosarul definitivat?! Că reprezintă o chestie vitală pentru organizaţia noastră… altminteri pierdem finanţarea! Și în consecinţă…

– Numai supervizorul de sus poate modifica încadrarea, mă deslușește ea. Biroul de la etajul bifurcat.

Două fante selectează solicitanţii, aleatoriu; șanse – 50%, adică onorabil deși, cândva, documentele interne susţineau că maxima este de 31,8% și asta doar în cazul perechilor dependente… așa că am stat să trec odată cu alt aspirant… unul ce purta, ca și mine, sacou albastru din bumbac la trei nasturi, dar cusuţi pe stânga…

Neîndoios treptele lungi mă dirijează către coridorul cu pricina unde, la capătul băncii publice, stă un cetăţean ponosit în așteptare.

– Cât ai luat? mă întreabă.

– N-am luat, sper o derogare.

– Fii atent, nu protesta că se răzbună… ia ce ţi se dă… mucles!

În pas monoton cadenţat trece un mic grup tern prin faţa noastră, zoriţi de doi galonaţi; uşa mare se deschide şi–i înghite.

– Ai înţeles?!

Nu–i pas de răspuns că aprodul m–a și convocat. Înăuntru, alte bănci înșiruite; mă așez în ultima… la capătul celălalt o văd pe Nina… sigur este ea, îmi face semn. Și chiar vine lângă mine.

– Ce rochie drăguţă zice. Mereu mi–a plăcut modelul sarafan, merge oricum. Și tu ai scrisori neexpediate?!

Mi–am amintit: ea compunea periodic misive unor persoane ilustre ale trecutului, cu apropouri controversate și lungi argumentaţii… așadar am greșit sala… pândesc un moment de confuzie și mă precipit pe coridor, în pofida aprodului, apoi la ușa alăturată, o dublă masivă din lemn sculptat.

Bătrânul ochelarist din spatele ghișeului dintâi mă chestionează amical, întinzând un formular:

– Prima oară aici?! Uite, completează rubricile și capeţi răspuns imediat după procesare! Ia loc colea și completează!

Mă uit: tipizatul are spaţii deja scrise… nu pot să revin la ghișeul iniţial, e ocupat; la al doilea, o doamnă mă deslușește blajin:

– Tai și adaugi dedesubt.

– Dar nu mai încape, obiectez.

– Lasă, că suntem obișnuiţi; dacă nu te descurci, mergi alături.

Alături, un amploaiat nedefinit cercetează hârtiile mele și concluzionează:

– Banii, de luni… presupunând că ajunge autorizarea!

– Păi tocmai asta e!

Degeaba îl privesc insistent, se face mic în scaun, la dispariţie, în timp ce geamul masiv se blurează și apare inscripţia „PAUZA PRIMEI MESE”… rămâne să fac o plimbare prin împrejurimi… de ies cumva, risc să ajung la intrarea cu turnichet, îndărătul căreia impiegaţi zeloși, dotaţi cu șabloane craniene, măsoară protuberanţele solicitanţilor, în căutarea bosei rău–platnicilor; suspecţii sunt deviaţi într-o nișă unde verificarea sumară sfârșește cu expedierea în stradă… Doamne ferește!

Am de ales: Rotonda cu fotografii mari ale personalităţilor specifice – reculegere circulară plină de lumină, unde publicul interesat descrie cercuri iar vitrinele mari cu geamuri reflexive evidenţiază trecătorii gură–cască ce nu știu că sunt observaţi sau Camera șoaptelor prietenoase – încăperea cu bănci comode, scăldate în penumbră; o aleg pe ultima… are două ecrane mari încastrate în perete derulând felurite texte, în timp ce o Voce Insinuantă le citește… poţi lua bon imprimat la automatul din colţ contra unei mici taxe și aștepţi… uneori, foarte rar, se anunţă seria Ta și o cabină cu sens unic te ia în primire, spre a căpăta… o corabie încărcată cu mirodenii, cincizeci de bice pe spinare, un motor trifazic, una epilare inghinală… sau o destinaţie exotică ca sclav cu acte… nu se știe… sunt unii de nu se pot abţine… au credinţă!

Cetăţeanul lângă care m–am nimerit doarme dus, răsturnat pe spate… foarte bine! Dar tocmai în momentul tihnei vecinul zvârle speriat din picioare și se uită holbat dincolo de mine.

– A fost doar un vis, zic.

Nu reacţionează, bolborosește, e în faza aceea intermediară, când poţi să–l întrebi orice.

– Era rău, acolo? încerc.

– Raportez: două luni am disimulat în schimbul meu, la nivelul minus șase, ca disciplinar, glăsuiește el. Dispariţiile s–au efectuat în grafic, cadavrele incinerate la deșeuri. Extragerea s–a produs întocmai; premiul a fost suplimentat.

Ochii s–au deprins cu semiobscuritatea, îl vizionez mai atent și văd: are medalia „Casa Poporului. Brigadier de Onoare”, cine n–o cunoaște? Cinste muncii și respect… e momentul să mă retrag în liniște.

De–aș găsi o femeie de serviciu, ele știu multe… trebuie cumva să cobor la dependinţe iar pauza s–a terminat, coridorul începe să se anime. Mă încorporează ferm un comitet de bloc (are pancartă în proţap) compact, purtând targa cu eternul estropiat lăcrimos și mă îndreaptă la Biroul decese – locul unde o sibilină interpretează capriciile șefului suprem, Seteh, privind înfăţișarea corespunzătoare a decedatului/ei – ochi închiși, gura legată, unghiile tăiate… uneori să fie fardat/ă, alteori ferchezuit/ă, miruit/ă… nimeni nu știe întreg tipicul, acesta constituie rostul Biroului întru curăţirea drepţilor. Întâmplător, spaţiul din mijloc a fost degajat, suficient ca să mă strecor afară; pornesc spre spaţiul mai luminos, care se dovedește un elevator tubular panoramic – transparent… destinat aleșilor, se vede! De jos adie mirosul de verbină – în fiece zi altă aromă este pulverizată, ca solicitanţii nevăzători să fie preveniţi în caz că n–au înţeles data.

Din cauza meandrelor culoarului, anume pentru surprize, aproape să tai calea unui funcţionar, în pofida uniformei sale vizibile… profit de ezitare ca să–l întreb, în treacăt… și–mi arată scările adiacente biroului secret, o considerabilă spirală descendentă pe care o abordez ţinând mereu balustrada spre a evita falsele deviaţii ale labirintului.

Holul spaţios e ocupat de un grup proteic – persoane vorbitoare de limbi străine ce le dau convulsii; periodic, exhibă zgârieturi și echimoze proaspete iar printre ei alunecă imaginile unor obiecte îndrăzneţe. Miros de putregai îmi însoţește precipitarea curbilinie către cea mai apropiată boltă proaspăt zugrăvită.

Un scârţâit melodios precede căruciorul multifuncţional de curăţenie, un complex impunător ca și persoana ce–l manevrează – femeie de serviciu pasămite – o făptură înaltă, în uniformă verde, cu diagonală, ce urmărește placid depărtările deși îi aţin calea.

– Zi–i mereu! mă îndeamnă.

Pare că n–o interesează litania mea, ocupată să răspundă saluturilor umile ale rarilor trecători, dar emite:

– Sertarul unu–unu–patru permută locul cu șapte–opt; în felul acesta informaţiile capătă alt curs, zilele se strămută!

Se îndepărtează maiestuos; înţeleg că am aflat ceva important ce ar putea schimba totul… dacă aș ști cum să întrebuinţez informaţia… unde anume?

Rămâne să folosesc scara jumelată pentru suire, civilizată – are escalator rapid… ce se bifurcă pe neașteptate către un perete translucid pe a cărui suprafaţă ricoșez dar în fulgerătoarea atingere SIMT cum se pogoară ceaţa deșertică a cunoașterii, o lungă plutire din care scapăt în holul instituţiei, sincron cu aspirantul văzut la intrare, cel cu sacoul albastru din bumbac la trei nasturi… și bag seama că acum sunt cusuţi pe dreapta… nici nu îndrăznesc să privesc la ai mei…

– Totuși, mă încumet să–l abordez, numai aici se poate rezolva.

El iscodește împrejurul, scoate în tăcere un caieţel din buzunar, îl deschide și–mi indică un paragraf întocmit de mână:

Fragmentul parţial transparent înfăţișează fâșia mediană a aisbergului ce conservă EVIDENŢELE – miriadele fișelor informaţionale conjugate… infimă vizualizare a unui continuu INCOMPLET incomensurabil, proteic, etern complinit. Raze sondore străbat extractiv complexul; anumite intersectări eclatează și determină eclozarea – se produc probe în care stadiile inferioare devin incriminatoare și se materializează, chiar la distanţă

– Cetăţeanul există doar când măsori, altminteri starea este nedefinită, zice neutru.

Pune carnetul la loc și ne contopim.

Revista indexata EBSCO