Aug 5, 2018

Posted by in Poezii

Lucreţia Andronic

 

ORA EXACTĂ

 

E ora exactă a celor ce-şi sunt

disperată măsură între cer şi pământ.

Nu-i timp de crime verbale, de lese,

la porţile cetăţii piticii sapă tranşee

sădesc interese,

mai sus, în amonte de ţară

îndelung biciuiţii suportă avalanşe

de piatră,

piatră de moară.

Nu-i vreme de morfologii externe,

apeducte bizare,

în pieptul cetăţii ţăcăne ceasul

oaselor vechi schimbatre-n altare.

În ceasul trecerii cu iarba şi piatra,

cu morţii şi viii, cu cei ce fi-vor cetate odată

nu-i drept să li se fure clipa,

ora să fie din nou înşelată.

Nu-i timp de retorici hilare,

de pagini fardate.

E ora exactă a celor ce simt

istoria lumii, de cer mai aproape

 

 

ZIUA LUI

 

Din sacul scuturat

un pumn de grâu rosteşte rugăciuni

Ia Prea Curata.

De ziua lui păşind pe turle de biserici

a coborât soldatul din statui

la casa unde temei şi bucurii

s-au dus în cer cu tata.

De peste tot, un geamăt mut loveşte-n temelii.

Ograda, grajdul sunt pustii,

de ani şi aşteptare tot acaretul s-a stricat.

Lipseşte braţul de bărbat.

Fotografia din perete vorbeşte vieţii fără glas

de fala lui de altădat.

Cu un ştergar de la icoană

îşi şterge bătrâneşte anii.

Cu toţi ai săi de mult apuşi

s-au tot aprins, şi-au dat în pocnete castanii

în contumacie.

A coborăt soldatul din statui.

E ziua lui.

În fiecare zi ar trebui să fie.

 

 

ZID DE VORONEŢ

 

Am cules noi ceru-n palme

şi l-am dus la Voroneţ,

ascuţimea şi umorul

în Păcală cel isteţ.

Am cules recolta lunii

într-un tei la Ipoteşti,

inima, suprema jertfă

la Carei şi Mărăşeşti.

Am cules lanuri de in

drept cămaşă îmbrăcată de destin,

înflorat, cojocul, iia,

ne-am pus paznici la prisacă

şi la crucea ce sfinţeşte omenia.

Am mutat la noi toţi molizii

în tămâie şi vioară,

de sub cetini, Mioriţa.

În altar şi poloboace

untdelemnul, rugăciunile şi viţa.

Am aprins focuri pe dealuri,

ochii în fulgerătueă,

pe Carpaţi am suit Omul,

floarea fânului în şură.

Steagul l-am croit din oase

Peticit cu jurământ

să nu fie închinăm vreodată

vânătorilor de vânt.

Am purtat dintre icoane

cea de pătimiri şi spini,

vatra noastră strămoşască

să n-ajungă invadată de ciulini.

 

 

SOCIALĂ

 

Bat-o s-o bată de scară.

Cum ba urcă, ba coboară,

ba îşi tremite spiriduşii

să se facă extra-plat

la încheietura uşii.

Te suceşte, te înalţă, te măsoară,

până-ţi rupi tu singur gâtul.

Ba-i un fel de soacră acră,

ba-i una ruptă din rai,

de-ţi vine s-o miluieşti

cu o coadă de vătrai.

Primăvara,

cică-i stă în coastă,

toamna, şi-o poartă în spate,

de n-a învăţat măcar să tacă

în accese şi procese de exces

şi nedreptate.

Bat-o s-o bată, piază rea cu fuştei de rumeguş

libertină, şi cretină,

stă proptită-n corcoduş

ţanţoşă ca o regină peste neamuri de supuşi.

 

 

QUO VADIS

 

Când stăm între oglinzi

şi apa lor ne spală

e oare un noroc, sau asta înmulţeşte

ce-i hâd pe verticală?

 

Când peste trup, pe gânduri,

ploile se lasă,

e oare îndeajuns s-alegi

o streaşină de casă?

 

Ce oare se repetă, ce-ar trebui să fie,

să nu ne depărtăm de noi

şi copilărie?

Ce ar trebui s-alegem, ce ar fi cuminte,

să ne regăsim mereu

frumoşi ca înainte?

 

Din atâtea întâmplări,

Prin atâtea chemări, două subiecte:

Tu şi Eu.

Sfâşâiate, devorate,

de mulţimea de predicate.

 

Intrebăm degeaba.Quo vadis?

Spre paradis, va zice predicatul meu.

Acolo-i închis, va zice al tău.

 

Quo vadis?

 

 

DESPRE CALENDARE

 

Cândva,

toate calendarele neantului

s-au închis într-o hrubă

păzită cu o mie de spice.

Toate cereau monarhului fără nume şi auz,

să abdice.

Întâmplare sau nu,

a trecut pe acolo Dumnezeu

cu cele nouă ceruri la îndemână.

Nu ştiu ce a spus, dar cerurile s-au deschis

şi timpul a curs.

Si incă mai curg blânde râuri de spice.

Nu se ştie cum Dumnezeu a făcut,

Nimicul ce a băut, de toate calendarele

s-au mutat din haos în lut.

Mai apoi şi-au dresat filele,

rece şi calculat,

să se rupă una pe alta

în cadenţa de simptom ce-şi omoară

vicele-vicele.

 

 

ALBĂ ŞI SFÂNTĂ

 

E albă herghelia şi fânu-i azur.

Puii de soare fugiţi pe pământ

pasc lăcomia ce ară-nprejur.

Ies melcii în coarne cu funii de aur,

ies la aratul amiezii.

Câteva foşnete cară-ntuneric

cu vacile domnului ce-şi mână pe gard

roşul cirezii.

Irepetabil, în alb de april

adolescenţa suie, aleargă, plesneşte,

năucă

vrea lumea întreagă

şi în plus o poftă de ducă.

În tâlcul din floare îşi caută preţ,

în cel din basme, o mie de vieţi.

Nimeni nu ştie câte vor nunti dimineţi

şi câte apusuri ratate.

 

Ţii minte salcămii din prima plimbare?

Sfioşi, nu ne priveam.

Scurmam cu piciorul un muşuroi nevăzut.

Cu ochii înfipţi în pământ

imploram o poveste cu o fată

şi circhinii unui sărut

Dar au ieşit melcii cu funii de aer în coarne

n-am mai putut să le apuc,

n-am mai putut auzi ce aprilie a vrut.

 

 

CEAŞCA DE CEAI

 

Dau lumii argintul ce-l am,

dau tuturora.

Nu am averi de nabab

dar timpul mi-e plin

sertarele vieţii, doldora.

Ieşiţi înaintea mea

voi zdrenţăroşii din cartier

afară e lună plină

scrânciobul cu osii de timp

hurducă în mine lumină,

şi vreau să mă plimb.

Vă donez singura mea sursă de trai,

Visterie mobilă,

Îmi păstrez numai ceaşca de ceai

s-o închin de la pământ

până la gură,

dovadă că sunt

din lut, o frântură.

 

Dau lumii, dau tuturor

tot argintul ce-l am.

monezi îngropate în păr.

Îmi opresc numai ceaşca

cu ceaiul din tei înflorit

şi o căt de mică felie

de adevăr.

Revista indexata EBSCO