Aug 5, 2018

Posted by in Poezii

Dan MOISII

DOAMNĂ, ÎMBRACĂ-TE ÎN LUNĂ

 

Doamnă, îmbracă-te în lună

Toamnă-i şi îndrăgostiţi îs cerbii

Fiecărui între coarne iar le fulgeră şi tună

Vino la fereastra ierbii,

 

Reazămă-ţi de stele gândul!

Cum nu eşti când eu te-aud?

Sufletu-mi, amar de vreme,

Căutându-l şi strigându-l

Răsăritul de femeie îl privesc, mă face mut.

 

Râul va-nnopta în mine,

Toamna m-a orbit de ploi,

Crinul sângelui mă duce,

Răstigneşte cu stamine…

Viaţa mi-i un fel de cruce

Şi-o Golgotă între noi.

 

Ninge doamnă?! Parcă ninge

Şi ninsoarea curge-n mine prematur şi timpuriu.

M-aş retrage într-o nucă

Ca un miez să fiu, ne ninge

Chiar de nuca se usucă şi devine un sicriu.

 

Eu sunt vinovat că ninge

Şi mor toate şi s-adună

Într-o gheaţă ce ne strânge?

Doamnă-mbracă-te în lună!

Vârsta mea e miez de pâine,

Sunt o pârtie-n omăt

Doamnă-mbracă-te în lună

Sus, în cer, să te mai văd.

 

CONFESIUNE

M-am născut înfăşându-mă

În toată lumina din frunze.

Am dezvelit doină

Deasupra capului…

Credeam că pot dormi în livadă,

Ca un curcubeu ce coboară din cer.

 

Credeam că ochii

îmi sunt sigilaţi în muguri.

Abia într-un târziu

Mi-am regăsit paşii prăfuiţi

Pe osiile timpului.

O aripă de speranţă

Se adapă sub sălciile care au fost,

Din imaginea lor rămasă în ape.

 

Cercul lunii mă soarbe

Într-o altă învolburare.

Aud ţipătul cerului,

Care se naşte din mine.

Oare când mi-a crescut peste trup

Această cetate a amurgului?

 

VICTORIA

VICTORIA, s-a bucurat cineva botezându-ne staul şi lutul;

Punându-i în brazde cer senin şi topaz…

Poate că lor dorindu-şi-l cer să şi-l facă

Într-o cupă când curge prin lume necaz.

 

Nişte livezi înfloresc nebuneşte;

Macină cer între petalele lor…

Dacă ar fi să aflu, petale rupând,

Cine m-a iubit şi iubeşte,

până la urmă aş rămâne în mână

Cu o rază de lună şi cu-n sceptru de dor…

Numai albinele vin şi-mi fecundă

Setea de miere, cu zborul aripei lor.

VICTORIA, de care vă spun, e o undă

De cer şi de lume

Prin energiile căreia zbor.

 

Mierea mea nu e sacră

Şi polenul nici pe atât.

Eu o lume nu sunt… Sunt oţetul

Prin care lumea, deşi e atât de amară şi acră,

Nu putrezeşte nicicând.

 

Oceane nu am şi nici continente în mine.

Într-un fel parc-aş fi un pom înflorit, doborât.

Petale de măr îmi doresc, nu cuvinte;

Nectarul să-mi scoată din mine, nişte albine,

Când sufletul mi-i fierbinte şi râd.

 

ÎNVIERE

Adună-mi, Doamne, stelele în trup!

Nu-mi trebuie un câmp ca să rodesc,

Nici diavol să mă-nsămânţeze-n ochi de lup;

Fiinţa şi lumina ţi-o pândesc,

Prin fiece celulă-n care cresc,

Şi, chiar de vreau de tine să mă rup,

Adâncuri grele mă înlănţuiesc.

 

Tu iartă-mi necuprinsa căutare;

Alerg de-o veşnicie pe-o cărare

Ce se imprimă-n cer cu paşi de om

Cred tot mai mult, cu gravă disperare,

Că ne-am născut, aşa, din întâmplare

În pântecul aceluiaşi atom.

 

Dă-mi, Doamne, tinereţea ce nu moare

Şi dă-mi puterea Totului din Tot!

Viaţa mea, ce gust de sare are

Nici ca să mor ca lumea nu mai pot!

 

Renaşte-mă în zarea păcii Tale

Şi, de nu poţi, mă pune în tumult;

În trupul de pământ al unei oale

Ce, deşi spart, trăieşte încă mult.

 

Şi lasă-mi, Doamne, grâul tău, cu jale

Să-l mestec între gingii, să-l frământ;

 

 

REÎNTOARCERE

Casa părintească ce îmi e sub pleoape

Ca un văz anume zămislită mi-e

Doar prin ea părinţii-i văd mereu aproape;

Arde-n loc de candeli, suflet de capii.

 

Istovit de drumuri vin să-i calc iar pragul

Mut, cu nerăbdare uşa i-o deschid

Simt că peste mine parc-ar curge veacul…

O aud pe mama: Bine c-ai venit!

 

Gîndurile toate îmi devin furtună.

Amintirea-i toată o răscoală grea!

Sunt şi eu de-acum jumătate lună;

Mama e-n icoană sau icoana-n ea?!

 

Mîngîie tot satul o ninsoare blîndă

Mame-i pun pe frunte… Şi visez şi tac

Candela din mama o aud cum cîntă

Iată, am în mine jumătate veac.

Am văzut cîndva un dans de cai…

Sub cerul liber, liberă mişcare!

Venisem să-i iau vii, să-i dau la circ;

Sau morţi, să le pun pielea le vînzare.

 

Ca nişte prunci dansau, în legea lor

Un fel de imn el vieţii în lumină

Simţeam în puşca gloanţele cum mor;

În ţeava armei înflorea rugină.

Dansau în legea lor… Din ce în ce mai dragi!

Ca într-un tribunal gîndeau în mine anii

Şi ţeava îmi striga: Ce faci,

Nebunule, se duc la dracu banii!

 

Ca pe-un ecran de foc, aprins în minte,

Văzut-am caii de la circ, dresaţi…

Acolo galopau ca în morminte;

Aici cu sfinţi pe ei şi suliţi sfinte

Stîrpeau balaurii adevăraţi.

 

Cu lacrimi m-am spălat pe mîini, cu rouă,

Cu cer pe suflet m-am spălat, de lut

Simţeam precum Iisus: o lume nouă,

În clipa-n care Iuda l-a vîndut.

 

Atîţia cai şi oameni cai dansează-a lume!

Viaţa noastră toată e o fugă;

Se prăvăleşte-n ceţuri şi în spume

În mine, ca-n altar rostesc o rugă;

Doamne, nu ne fă cai de circ, Prea Bune,

Ucide-ne, ca să dansăm în cer! Amin!

 

CÎNTEC

Sub cireş ne sărutam…

Tu, Ileană-mi este frig

Umbra mea mi se usca;

Nu puteam să te mai strig.

 

Umbra mea se făcea iască

Pe tulpini de trup fierbinte…

Cine să te mai cunoască?!

Numai sângele te simte.

 

El te simte şi răzbate

Raze printre nori de duh

Tîmplele însă de fulger

Îmi sînt parcă retezate;

Toată lumea care suntem

Nu începe în văzduh.

 

Te-am luat pe crengi de suflet

Ca pe-o creangă de răchită.

Nu, în mine nu e miere,

Ba mai e încă o floare

Din neant, şi-i otrăvită;

Vino, de mai ai putere,

Pe pământ să-mi fii, iubită!

Revista indexata EBSCO