Aug 5, 2018

Posted by in EDITORIAL

Ioan HOLBAN – Poeme despre moarte și (re)înviere, dragoste și uitare

 

„Ce vremuri:/ nu încăpeam în pat şi nici în oraş,/ pe-atunci eram uriaş./ Dintr-un pas, treceam rîul./ Tîmpla-mi atingea pe cer norii răcoroşi, plumburii./ Inima mea, bătînd, cu puterea ei,/ ridica ţinutul cu biserici şi case-n tării./ În zilele bune/ o zi de-a mea/ cît trei sau patru zile ţinea./ Iar ochiul meu neîntrecut desluşea,/ hăt, la capătul pămîntului, furnica/ prin iarba colosală cum înainta./ Astăzi m-am micşorat, m-am tocit./ Umblu pe şase şi pe zece cărări/ şi pe niciuna n-ajung unde-am plecat,/ mă irosesc pe drum./ Vîntul bate şi mă azvîrle ca pe-un ghemotoc de hîrtie/ în guri de canal din cartiere uitate, biruite,/ un­de locuiesc numai/ oameni orbi şi necuvîntători./ Tot mai des nime­resc în spaţii care nu există,/ acolo timpul curge altfel, pe dos şi fulgerător./ Și tot mai des îmi visez sfîrşitul:/ el este de fiecare dată altfel, dar mereu,/ oricît de umil, este epopeic, tulburător” (Elegia timpului. Ce vremuri…). Cum se vede limpede din acest poem care deschide cea mai recentă carte a lui Gabriel Chifu, Elegia tim­pului. Un an de poezie (9 decembrie 2016 – 8 decembrie 2017), tipări­tă la Editura „Şcoala Ardeleană”, în acest an, un volum elegant, un mic „lux” pe piaţa bunurilor simbolice, într-un concept grafic şi ilustrat foarte inspirat de Mihaela Șchiopu, poezia lui Gabriel Chifu creşte într-un raport tensional explicit între timp, cu titlul care fixează o categorie (şi) filosofică şi vremea pe care o explorează textele poetului. Limba română dispune de două forme diferite pentru a denumi Timpul; folosiţi nediferenţiat în limbajul cotidian, „timp” şi „vreme” au un cu totul alt statut calitativ în limbajul poetic, fixîndu-se conflictual încă din lirica lui Eminescu, unde „vreme” defi­neşte timpul limitat al lumii fenomenale, anii, secunda fiinţei, iar „timpul” e înţeles ca desprindere din absolutul veşnic şi ne­mărginit („Pierdut e totu-n zarea tinereţii/ Și mută-i gura dulce-a altor vremuri/ Iar timpul creşte-n urma mea… mă-ntunec!”, scria Uni­cul în Trecut-au anii…). Tot astfel, în poemele lui Gabriel Chifu, timpul care „curge altfel, pe dos şi fulgerător” e al spaţiilor ce „nu există”, iar vremea e a alunecării între ieri şi azi, între atun­ci şi acum, e a reperelor unei biografii, a amintirilor recuperînd copilăria, intervalul „eroic”, din spaţiul căruia, în surparea continuă a fiinţei, rămîne doar pustia, în decoruri (aproape) expresioniste: „Astă-toamnă mergeam pe un cîmp/ voind să mai ajung o dată/ în orăşe­lul unde-am copilărit./ Ce sindrofie tristă de nori şi-nfrigurare,/ ce talmeş-balmeş de emoţii,/ în inimă, claie peste grămadă, cît rîset/ şi, vai, prisos de plînset./ Ci cum înaintam în cîmp,/ deodată am zărit/ un cal însingurat, alb era calul./ Iar departe, un copac fără frunze./ Parcă era viu şi încerca să-mi spună ceva./ Pe cer, a trecut o pasăre, neagră/ era pasărea. Și ea se arăta/ îngrijorată şi vorbitoare./ Atunci a început să sufle vîntul,/ vîntul venea din afa­ra lumii./ Cerul/ s-a dovedit de cenuşă,/ a fost măturat de vînt,/ Iar cîmpul s-a dovedit de sticlă subţire,/ s-a spart sub paşii mei, s-a făcut ţăndări;/ pe cînd căutam să mă întorc/ în orăşelul acela zăvorît,/ din care cîntecele de mult/ nu mai răzbat pînă la mine” (Întîmplare de toamnă cu orăşelul zăvorît).

Curgerea vremii fiinţei – din poe­me precum Feerie de toamnă (cîntec de dragoste), Cîntec despre sta­rea mea, Ce se întîmplă?, Căutînd un adăpost, Elegia timpului (mai ales noaptea simt, mă doare…), Absent, Poemul generaţiilor, Cîntec simplu, Rugă de vindecare, Rătăcirea, Îmi încordez privirea şi văd, Poveste despre timpul trăit pe datorie, Strigăt către mama – înspre neînţelesul din întunericul timpului de după viaţă, într-o altă lu­me, asemeni întoarcerii fluviului spre izvorul său, se desfăşoară în volute largi, urmînd ceea ce poetul însuşi numeşte rînduiala vremii, în stilistica imperfectului. Vremea fiinţei prinse în cripta ca­sei, în bezna din „regatul meu tîrziu”, în succesiunea generaţiilor, în temniţa de piatră a vîrstei „înserate şi triste” ori în secunda cînd se năruie erosul, se risipeşte în durativul imperfectului („aveam în casă un ceas de perete vechi”; „Astă-toamnă mergeam pe un cîmp”; „Ce vremuri:/ nu încăpeam în pat şi nici în oraş”; „Pe atunci totul era altfel”: astfel încep „evocările” din poemele căr­ţii); pe acest teren, al preferinţei pentru întrebuinţarea imperfec­tului şi al semnificaţiei particulare pe care o generează utiliza­rea acestei forme temporale a verbului, însoţind fiinţa care cade în ea însăşi, lirica lui Gabriel Chifu se întîlneşte, de exemplu, cu Journées de lecture ale lui Marcel Proust: „Mărturisesc, scria Proust în acel text din Pastiches et Mélanges, că o anume utilizare a imperfectului indicativului – a acestui timp crud care ne prezin­tă viaţa ca pe ceva efemer, trecător, care, în momentul în care trasează acţiunile noastre, le şi loveşte cu iluzia, le cufundă în trecut fără a ne lăsa, ca perfectul, consolarea pe care o oferă activitatea împlinită – a rămas pentru mine o sursă inepuizabilă de misterioase tristeţi”. În Elegia timpului, imperfectul, însă, nu e doar al nostalgiei şi misterioaselor tristeţi; el generează poves­tea pentru că, iată, multe din poemele cărţii încep cu o întîmplare, o stare, un sentiment, relatate mereu în cheie tragică („A fost o vreme cînd, oriîncotro aş fi privit,/ nu te zăream decît pe tine, pretutindeni”; „Un om săritor/ sărea într-un picior./ L-am întrebat: «Încotro, omule săritor,/ care sari într-un picior?»/ « Spre ini­ma ta merg, că e însetată», mi-a răspuns,/ «să-i dau să bea din urcior/ apă rece de izvor»”; „Înainte de şapte m-am trezit,/ după ce toată noaptea, în somn,/ fusesem silit să merg pe o sîrmă subţi­re, sub un vînt năprasnic”, scrie Gabriel Chifu în De dragoste, Un om săritor și un om nesăritor şi O zi obişnuită din viaţa autorului acestor versuri, pentru ca, într-un „poem halucinatoriu”, să explice romanul Ploaia de trei sute de zile) şi epopeea vieţii/ morții, a (pe)trecerii vremii în (ne)cuprinsul timpului, în versuri care, parcă, au fost scrise pentru a fi scandate: „Cu ce cuvinte se cade să te caut?/ Și, dacă vii,/ ce verb e potrivit pe buze,/ cu el să te întîmpin?/ Te-aştept să te apropii,/ să mă-nconjori, să in­tri:/ tu ai cheia pentru orice poartă,/ oricît de ferecată./ Iar dacă vii şi mă cuprinzi,/ din tine o fărîmă împrumută-mi,/ prin ea să-ţi fiu asemeni,/ să pot să te-nţeleg./ Ci eu, în schimb, îţi voi aduce-n dar/ ce tu nu ai, iar mie-mi prisoseşte –/ avutul meu de preţ, durerea” (O rugă): se aud aici tonalităţi nu din Homer, ci, poate, din Eneida lui Vergilius ori din A douăsprezecea noapte de W. Shakespeare.

Într-o altă ordine, poemele din Elegia timpului sînt ale unui poet solar, stăpînit de o persistentă şi percutantă nostalgie a Sudului; la Efes, în intensitatea trăirii erotice, pe Marea Egee, în a cărei „înseninare” fiinţa regăseşte „darul zilei” şi „lumina înmiresmată”, pe cîmpul provensal de lavan­dă, la Trieste, pe Marea Adriatică, „în zbor misterios, eliptic,/ şi epic,/ şi oniric”, în nopţile înstelate de pe străzile Marsiliei, mireasma subtilă şi năucitoare ca a lămîiului caraibian, pe străzi­le pavate cu marmură din Atena, lîngă insula Amuliani, pe marea „înmărmuritor strălimpede”, pe caldarîmul oraşului oriental, pe Olimp, spre Sud, tot spre Sud, pe ruta Belgrad-Salonic-Roma, se circumscrie departele locului unde poetul vorbeşte „pe limba mea”, un spaţiu al liniştii, al împăcării cu sine şi cu lumea: „Fiinţa mea, aici, n-are nevoie de dicţionar,/ cu toţi atomii ei, înţelege fiecare cuvînt,/ înţelege foşnetul măslinilor,/ înţelege răcoarea munţilor, cîntul valurilor şi/ tăcerea cu sens a cerului”, scrie Gabriel Chifu în poemul Undeva pe braţul Athos. Dincoace, în aceea­şi poziţionare antinomică, precum timpul şi vremea sînt hărmălaia motoarelor smintite, vîntul şuierînd neomeneşte, oraşul B.: „Mă strecor pe străzile aglomerate ale oraşului B./ ducînd în spate,/ ca pe o cocoaşă de fontă care tot crește,/ îngrijorările, îndoiala şi spaimele mele./ Abia le trag după mine,/ parcă aş fi înhămat la un car de piatră,/ abia le trag după mine,/ parcă aş tîrî prin noapte/ un elefant greoi, care-şi dă sufletul încet./ Îngrijorările, îndoiala și spaimele” (Cocoaşa de fontă): acolo, în Sud sunt visarea, prea-plinul luminii neînserate, aici e nelumea: „Vîntul bate, tot mai tare bate vîntul, şuieră neomeneşte,/ mătură strada golind-o de orăşenii gălăgioşi,/ de hărmălaia motoarelor smintite./ Vîntul bate, tot mai tare bate vîntul, şuieră neomeneşte,/ spulberă şosea­ua însăşi,/ pe care bucureştenii se-mbulzesc cu maşinile spre casă./ Vîntul bate, tot mai tare bate vîntul, şuieră neomeneşte,/ doboa­ră căscioarele prizărite din cartier,/ blocurile ponosite şi chiar biserica de cărămidă./ Vîntul bate, tot mai tare bate vîntul, şuieră neomeneşte,/ îmi şterge chipul, îmi deformează trupul, mi-l alungeş­te,/ parc-aş fi o fiinţă închipuită de Brîncuşi şi de Giacometti./ Vîntul bate, tot mai tare bate vîntul, şuieră neomeneşte,/ îmi încurcă literele, cuvintele/ pe care încerc să le-adun aici, pe foaie,/ mi le împrăștie, ci totul îşi pierde înţelesul./ Vîntul bate, tot mai tare bate vîntul, şuieră neomeneşte,/ sparge cerul,/ prin spărtură dă buzna peste noi nelumea,/ cu lumea nelumea se înfrăţeşte, desăvîrşit se amestecă/ și pe veci ne-mbolnăveşte./ Vîntul bate, tot mai tare bate vîntul, şuieră neomeneşte” (Vîntul bate).

În sfîrşit, cîteva admirabile poeme despre dragoste şi uitare (Poem despre puritate, Tăcerile tale, Atunci, De dragoste) întregesc sumarul unei cărţi de poezie adevăra­tă; literatura lui Gabriel Chifu, poezia şi proza sa, se află sub o zodie luminoasă, Elegia timpului, ca şi romanul Ploaia de trei sute de zile, fiind expresia creaţiei înalte, febrile, de o incontestabilă valoare estetică, a unuia dintre cei mai importanţi scriitori de azi.

Revista indexata EBSCO