Aug 5, 2018

Posted by in EDITORIAL

Alexandru ZUB – Pe traseul unei istorii neîncheiate

 

Reflecţia actuală despre monarhie nu depăşeşte stadiul abordărilor partizane, adesea înveninate şi pline de patimă. Orice referinţă la ideea dinastică deschide o rană, reactivând o problematică ce a obsedat secolul XIX, fiind legată intim de construcţia statului român modern şi de avatarurile acestuia în secolul următor. Câteva jaloane pe traseul amintit ar putea fi de un anume folos.

Se ştie că această idee, mai exact ideea unei dinastii străine, a fost adoptată în Adunările ad-hoc, la 1857, cu speranţa că ea va pune capăt luptelor sterile produse de competiţia pentru tronul ţării, lupte pe care generaţia respectivă le percepea, cu bun temei, ca sursă de nelinişte şi risipă. Era îndată după o lungă ocupaţie, succesivă mişcării de la 1848, care îi silise pe români a-şi regândi priorităţile, strategia, metodele de luptă pentru idealul naţional. Libertatea nu se putea dobândi fără putere, iar puterea era condiţionată de unirea politică. Aşa gândeau cei mai de seamă „căuzaşi”, adăugând în plus ideea unui prinţ străin, menit să curme agitaţiile produse de continua licitare a tronului şi să asigure o mai bună integrare în „concertul european”.

Reculul geopolitic al Rusiei după războiul Crimeii a pus capăt protectoratului ei în ţările române, Congresul de la Paris (1856) instituind aici o garanţie colectivă şi dispunând ca românii înşişi să decidă asupra organizării interne. S-a ajuns astfel la ideea ca Unirea să fie girată de un prinţ dintr-o „casă” europeană, afară de cea austriacă şi cea rusă.

Unirea nu s-a putut face însă nici imediat, nici sub pavăză dinastică. A trebuit să se adopte o soluţie provizorie, pe temeiul Convenţiei de la Paris (1858), alegându-se acelaşi domn pământean în ambele principate (1859), unul care a ştiut să exploateze împrejurările în favoarea noului stat. Al. I. Cuza era în fond un mandatar, cu o misiune pe care el însuşi o ştia limitată, motiv pentru care şi pregătea, în ultimele luni de domnie, o succesiune pe linia hotărârii din 1857.

Sorţii au căzut asupra lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care s-a întâmplat să fie „omul potrivit la locul potrivit”. De la 10 mai 1866, când a depus jurământul, până la Primul Război Mondial, el a marcat profund istoria României, ajunsă regat cu o anume pondere în sistemul european, unul întemeiat pe principiul monarhiei constituţionale.

I-a urmat la tron Ferdinand I, de numele căruia se leagă întregirea unităţii de stat şi marile reforme puse la lucru în primii ani interbelici, până la moartea sa (1927).

Succesiunea i-a revenit atunci nepotului său minor, Mihai I, ţara fiind condusă câțiva ani de o regenţă, până la întoarcerea tatălui (1930) din „exilul” asumat în condiţii scandaloase. Carol II a domnit un întreg deceniu, până la dramaticul an 1940, când a fost silit să abdice în circumstanţe de extremă gravitate pentru România.

Şi-a redobândit astfel tronul Regele Mihai I, în timpul căruia ţara a fost condusă, efectiv, patru ani de Ion Antonescu şi alţi trei de comunişti. La 30 decembrie 1947, în plin proces de sovietizare a ţării şi sub ameninţarea unor represalii, el a fost silit să plece în exil, unde a continuat să rămână, decenii de-a rândul, un simbol al speranţei noastre de libertate. A transmis de acolo mesaje către naţiune, cât timp i s-a îngăduit să mai folosească radioul pentru aceasta, cu alte cuvinte: până când „lumea liberă” şi-a menţinut un interes activ, militant, faţă de zona aflată sub regim comunist. Decenii în şir, marele exilat a fost în doliu, cum singur va spune, pentru cei rămaşi să suporte sovietizarea şi ororile dictaturii. Conştient că „sufletul naţiunii” era supus la un proces de alienare continuă, de mistificare sistematică, s-a implicat şi după 1989 în străduinţa de a recupera valorile autentice, contribuind la remodelarea imaginii noastre în lume. „Mistificarea istoriei este poate cel mai mare rău care s-a abătut asupra ţării noastre în timpul dictaturii comuniste”, avea să spună după abolirea acelui sistem, convins fiind că „nu poţi vindeca o ţară fără să-i dai adevărul”.

Desigur, adevărul istoric nu e lesne de obţinut, după cum nici adevărul realităţilor curente. Căutarea lui permanentă, tensiunea spre adevăr ţine însă de o conduită ce înnobilează fiinţa umană, fie că e vorba de individ sau de comunitate. Lunga tradiţie dinastică, întreruptă de experimentul comunist, e o latură esenţială a istoriei noastre, una care se cuvine a fi cunoscută nu doar de dragul ştiinţei. Dimensiunea morală, lesne de sesizat în momentele critice, poate constitui încă o sursă revigoratoare.

Intuind mizeria în care lumea noastră se adâncea progresiv, Eugen Ionescu aprecia, la 27 aprilie 1990, că „numai un rege ar putea împiedica prăbuşirea în această sărmană Românie”. Declinul a continuat, din păcate, iar astăzi putem constata lesne iminenţa unei prăbuşiri, pe care clasa politică nu se arată în stare să o prevină.

Situaţia e mult mai gravă decât pe vremea când Kogălniceanu recomanda ca principiul monarhic să fie menţinut la noi până când ideile republicane vor fi făcut deja „turul Europei”, cu alte cuvinte să se menţină monarhia constituţională cât mai mult posibil, ca mijloc de a combate confuziile generatoare de comoţii socio-politice.

Ignorată sau falsificată grosolan, istoria merită desigur a fi citită cu mai multă atenţie şi sub unghiul tradiţiei noastre dinastice.

 

 

Apud Curentul, 1998.

Revista indexata EBSCO