Aug 5, 2018

Posted by in EDITORIAL

Basarab NICOLESCU – Adonis: anti-religios sau transreligios? (I)

 

Îi datorez prietenului meu Michel Camus privilegiul de a fi descoperit opera lui Adonis. La îndemnul său, am citit La prière et l’épée (Rugăciunea şi spada)[1] şi am fost tulburat, ca şi cum o oglindă provenită dintr-o altă cultură, radical diferită de a mea, îmi fusese în sfîrşit întinsă în adîncul singurătăţii mele îndelungate. Am fost mai întîi frapat de tema exilului, care a marcat şi propria mea traiectorie şi care a stat dintotdeauna la baza căutării mele. „[…] poţi ajunge să te rupi de ţara ta doar pentru a-i aparţine încă şi mai puternic”[2] – aceste cuvinte ale lui Adonis răsună încă în mine cu o forţă unică. În lunga călătorie spre noi înşine, trebuie întotdeauna să-l luăm ca ghid pe Celălalt – alteritatea absolută.

La scurt timp după aceea, am făcut cunoştinţă cu omul Adonis, în ambianţa vătuită şi protejată de zgomotele lumii din apartamentul parizian al lui Michel Camus. Mare mi-a fost surpriza cînd, departe de imaginea contradictorie ce se contura în filigran în La prière et l’épée, cea a tribunului politic şi a gnosticului interesat exclusiv de misterul lumii, descopeream în faţa mea un om simplu, generos, bucurîndu-se vizibil de plăcerile vieţii. Atunci, s-a suprapus instantaneu o altă imagine, cea a lui Omar Khayyam, prezenţă tutelară a adolescenţei mele. Şi astăzi îl simt pe Adonis ca pe o prezenţă, directă şi organică, atît de rară în lumea noastră, semn indiscutabil al treziei, al integrării în sine a tuturor contradicţiilor lumii exterioare şi interioare. Viaţa şi opera sa sînt indisociabile[3].

Apoi am început să explorez treptat imensul continent al poeziei sale. Prima mea trăire a fost aceea a unei experienţe, unice şi singulare, departe de tot ceea ce obişnuim să înţelegem prin „inspiraţie poetică” şi la ani-lumină de orice invenţie formală sau teoretică. Mi-am amintit de ceea ce scria Adonis în L’autre versant (Celălalt versant): „Pentru ca omul să atingă infinitul, trebuie să-şi transforme trupul în curgere neîncetată. Aceasta se obţine printr-o dereglare a activităţii simţurilor, adăugată la o dereglare a raţiunii […] Potrivit acestei experienţe, ceea ce este adevărat nu se situează în ceea ce putem interpreta […], ci în ceea ce nu putem interpreta, adică în ceea ce putem degusta”[4]. Există o pudoare în orice prietenie sinceră, oricît de profundă ar fi: nu i-am pus niciodată întrebări lui Adonis despre această experienţă personală a dereglării simţurilor şi raţiunii. Am preferat să-i cercetez opera, unde abundă urmele acestei experienţe. Este vorba, în chip evident, de o stare transraţională, la fel de riguroasă ca starea raţională, şi descrisă de Adonis însuşi în decalogul său inserat în La vision esthétique entre l’œil du corps et l’œil du cœur (Viziunea estetică între ochiul trupului şi ochiul inimii): „Cuvîntul misticism desemnează aici experienţa vie şi nu abstracţia teoretică. El depăşeşte ordinul raţionalităţii pentru a merge spre viaţă şi intuiţiile ei. Altfel spus, dacă filosofia judecă intuiţia-experienţă prin raţiunea logică, misticismul, dimpotrivă, o va judeca pe aceasta din urmă prin cea dintîi”[5]. O experienţă a deschiderii, singura capabilă să ne ofere accesul la libertate. O poartă veşnic deschisă în noi, dar atît de bine ascunsă încît ignorăm chiar şi existenţa ei.

Cum să uit lunga plimbare, cu mult timp în urmă, în inima insulei Cité din Paris, în timpul căreia Adonis mi-a mărturisit că dorea să scrie o Divina Comedie arabă? Am fost foarte intrigat, pentru că vedeam în acest proiect împlinirea posibilă a unui vis vechi: să arăţi, prin creaţia poetică, ceea ce se află între, prin şi dincolo de toate culturile. Nu aveam cum să-mi imaginez atunci că nepătrunsele căi ale destinului îmi vor atribui, cîţiva ani mai tîrziu, cînd cartea aceasta – Cartea – ajunsese deja la al treilea volum, un anume rol în punerea la dispoziţie a acestui Opus Magnum publicului de limbă franceză.[6]

Printr-o serie de coincidenţe stranii, m-am apropiat de pămîntul arab în cursul a două călătorii în Liban şi Siria, efectuate între 1998 şi 2000, cea din urmă datorată devotamentului prietenului şi traducătorului meu Dimitri Avgherinos, cu ocazia lansării la Damasc a Manifestului transdisciplinarităţii, volum care a beneficiat, pentru ediţia în limba arabă, de o splendidă prefaţă a lui Adonis[7].

Am putut astfel să-l cunosc mai bine pe Adonis, căci, dacă arborele operei sale oferă fructe lumii întregi, rădăcinile i se cufundă adînc în pămîntul arab. Imagini de neuitat s-au înscris în memoria mea.

Am avut şansa de a-l întîlni la Damasc pe gînditorul Antoun Makdissi,  căruia Adonis îi fusese student în perioada studiilor sale de licenţă la Universitatea din Damasc. Un corp frînt de suferinţă, dar ce lumină emana din spiritul său! Vreme de o oră, Makdissi a desfăşurat, în faţa mea şi a celor care mă însoţeau, o fascinantă reflecţie care se învîrtea în jurul aceleiaşi singure întrebări: limba arabă, atît de poetică, este oare aptă să îngăduie filosofia? Am aflat că, printr-o firească întoarcere a lucrurilor, maestrul studia Cartea fostului său elev pentru a încerca să răspundă la această întrebare.

Încă o imagine îmi trece prin minte: incredibila lumină care se aprindea în ochii acelor remarcabili tineri intelectuali, care m-au impresionat profund prin calitatea întrebărilor lor, de cîte ori era pronunţat numele lui Adonis. Am înţeles că Adonis era pentru ei modelul omului liber, o voce ascultată şi respectată, purtătoare de speranţă.

În fine, o ultimă imagine, în timpul conferinţei despre fizica cuantică şi transdisciplinaritate pe care am ţinut-o la Centrul Cultural Francez din Damasc. Discursul meu era întrerupt de apelul muezinilor la rugăciune, iar acest dialog straniu mă cufunda într-o altă realitate, cu atît mai mult cu cît, puţin mai devreme, mă reculesesem la mormîntul lui Ibn ‘Arabi. La sfîrşitul conferinţei, un auditor mi-a reproşat că citasem numele lui Adonis pentru că, spunea el, „Adonis este împotriva ştiinţei”. Am încercat să răspund cît de amabil am putut la interpelarea opozantului meu. I-am explicat că Adonis nu era împotriva ştiinţei, ci împotriva „finitudinii tehniciste”, împotriva imperialismului arogant al scientismului care ar dori să reducă totul la tehnoştiinţă, împotriva unei „civilizaţii a producţiei şi comerţului”. Mergînd mai departe pe firul reflecţiei mele, am explicat de ce Adonis, la fel ca părinţii fondatori ai mecanicii cuantice – Werner Heisenberg, Wolfgang Pauli sau Niels Bohr, se află în ruptură cu metafizica modernă, fondată pe ruptura totală dintre subiect şi obiect. Adonis scrie în Le fixe et le mouvant (Nemişcat şi mişcător): „Adevărul nu pare să existe nici în subiect nici în obiect, ci într-un anume raport între ele”[8]. Nu vedem, oare, aici o viziune surprinzător de apropiată de aceea dezvoltată de Heisenberg în Manuscrisul din 1942? Catherine Chevalley scrie în edificatoarea sa introducere la acest volum: „Heisenberg se alătură astfel lui Bohr într-o preocupare esenţială a acestuia, pe care o regăsim şi la Pauli: ideea că secolul al XX-lea abandonează, odată cu diviziunea subiect-obiect, una din prejudecăţile majore ale metafizicii moderne este o idee care joacă un rol central în aşa-numita interpretare „de la Copenhaga” a mecanicii cuantice”. O atare viziune este, de altfel, întru totul prezentă în Manifestul transdisciplinarităţii[9].

Adonis vorbeşte explicit, în eseul său Mysticisme et surréalité (Misticism şi suprarealitate), despre „noile raporturi între ştiinţă şi poezie”: este vorba despre două moduri de cunoaştere complementare, nu opuse[10]. La rîndul său, Heisenberg scria: „Orice filosofie autentică stă astfel pe pragul dintre ştiinţă şi poezie”.

Dar, dincolo de raporturile între ştiinţă şi poezie, Adonis pune întrebarea esenţială pentru un nou mod de a fi, aici şi acum, în sînul acestei patrii comune pentru noi toţi – Pămîntul.

În monografia sa pătrunzătoare, Adonis le visionnaire (Adonis vizionarul)[11], publicată la editura Rocher în 2000, Michel Camus are dreptate să atragă atenţia asupra caracterului transcultural şi transreligios al operei lui Adonis. Nu se pune problema „recuperării” acestei opere în favoarea uneia sau alteia dintre abordări, pentru simplul fapt că o operă de asemenea dimensiuni se refuză, prin însăşi natura ei, oricărei recuperări.

Caracterul transcultural al acestei opere este destul de evident, dar caracterul ei transreligios este mai puţin vizibil, cuvîntul „religie” fiind asociat în zilele noastre cu pasiuni iraţionale şi dogmatisme nenumărate. Vehemenţa poziţiei lui Adonis împotriva religiei monoteiste îl desemnează, de la bun început, ca un anti-religios mai curînd decît ca un transreligios. Voi încerca în scurta analiză ce urmează să limpezesc această ambiguitate.

Sînt necesare cîteva precizări asupra termenilor „transcultural” şi „transreligios”.

Transcultural desemnează deschiderea tuturor culturilor către ceea ce le traversează şi le depăşeşte. Putem defini transreligiosul într-o manieră similară.

Această percepţie a ceea ce traversează şi depăşeşte culturile şi religiile este, mai întîi, o experienţă ireductibilă la o teoretizare. Ea ne indică faptul că nicio cultură şi nicio religie nu constituie locul privilegiat din care să putem judeca celelalte culturi şi religii. Fiecare cultură şi fiecare religie reprezintă actualizarea unei potenţialităţi a fiinţei umane, într-un loc bine determinat de pe Pămînt şi într-un moment bine determinat al Istoriei. Fiinţa umană, în totalitatea sa deschisă, este locul fără de loc a ceea ce traversează şi transcende culturile şi religiile.

Nicio cultură şi nicio religie nu deţine adevărul absolut.

Percepţia transculturalului şi a transreligiosului este mai întîi o experienţă, căci ea priveşte tăcerea diferitelor actualizări. O tăcere plină, structurată pe niveluri. Există tot atîtea niveluri de tăcere cîte corelări între nivelurile de percepţie şi nivelurile de Realitate. Şi dincolo de toate aceste niveluri de tăcere, există o altă calitate a tăcerii, loc fără de loc a ceea ce Michel Camus numeşte ignoranţa noastră luminoasă. Transculturalul şi transreligiosul se traduc prin lectura simultană a nivelurilor noastre de tăcere, prin multitudinea de culturi. „Restul e tăcere” (”The rest is silence”), sînt ultimele cuvinte ale lui Hamlet.

 

 

* Traducere din limba franceză de Simona Modreanu.

[1] Adonis, La prière et l’épée – Essais sur la culture arabe (Rugăciunea şi spada – Eseuri asupra culturii arabe), Mercure de France, Paris, 1993, selecţie de texte şi prezentare de Anne Wade Minkowski, traducere de Leïla Khatib şi Anne Wade Minkowski, ediţie stabilită de Jean-Yves Masson.

[2] Ibid., p. 330.

[3] Adonis, Le regard d’Orphée (Privirea lui Orfeu) convorbiri cu Houria Abdelouahed, Fayard, Colecţia „Témoignages pour l’Histoire”/„Mărturii pentru Istorie”, 2009.

[4] Adonis, La prière et l’épée (Rugăciunea şi spada), op. cit., p. 186-187.

[5] Ibid., p. 144.

[6] Adonis, Le livre (Al-Kitâb) I, Seuil, Paris, 2007, tradus din limba arabă şi prefaţat de Houria Abdelouahed. Ediţia originală, în limba arabă, a fost publicată în 1995 de editura Dar Al Saqi din Beirut.

[7] Basarab Nicolescu, Manifeste de la  transdisciplinarité (Manifestul transdisciplinarităţii), Isis Editeur, Colecţia “Afaq”, Damasc, 2000, traducere în limba arabă de Dimitri Avgherinos, prefaţă de Adonis. Prefaţa lui Adonis în limba arabă a fost republicată în Al Hayat, Londra, 20 februarie 2000, p. 16.

[8] Adonis, La prière et l’épée, op. cit., p. 66.

[9] Basarab Nicolescu, La transdisciplinarité (Transdisciplinaritatea), manifest, Rocher, Monaco, 1996.

[10] Ibid., p. 249-261.

[11] Michel Camus, Adonis le visionnaire (Adonis vizionarul), Rocher, Monaco, 2000.

Revista indexata EBSCO