Aug 5, 2018

Posted by in EDITORIAL

Gheorghe GRIGURCU – „Bunătatea nu ar avea imaginație”

 

Încolăcit de laude exorbitante aidoma lui Laokoon de șerpi.

*

În pofida aparențelor ceea ce se numește îndeobște maturitate nu e o vîrstă de apogeu sufletesc. Pe de-o parte se stinge într-însa așteptarea, acea mitică perspectivă a tinereții care, neavînd adesea un obiect precis, e sugrumată de un șir de finalități prozaice, pe de alta ea uzurpă senectutea, neezitînd a-și atribui postura unor ultime concluzii, a unui bilanț  anticipat cu suficiență. Putem întîlni „maturi” încă din tinerețe ori chiar mai de timpuriu. Ființe anafective, predispuse la un autoritarism searbăd, care, neavînd o vîrstă a începuturilor veritabilă, n-au acces nici la o senectute veritabilă.

*

„A fi digerat o experiență, a te fi detașat de ea, însemnează a o vedea ca pe-o naivitate infantilă. Marea poezie e ironică” (Cesare Pavese).

*

 „Hedoné este cuvîntul grecesc pentru «plăcere» (vezi «hedonism»), dar și noul (și prețiosul) nume al mini-marketului din vecini. Mă aștept ca în curînd să pot găsi la colțul străzii – pe lîngă cola, banane, pufuleți și țigări – scrierile lui Epicur și ale altor clasici” (Dilema veche, 2018).

*

Mi-am dat seama încă din copilărie că se întîmplă să iubesc unele obiecte din preajmă. Cu tristă înduioșare mă despart de un aparat de radio vechi, de un stilou, de un pahar spart pe care l-am folosit adesea. Îmi propun să mă îmbrac cu o haină sau cu o cămașă pe care nu le-am purtat mai multă vreme și pe care ar fi cu putință să le ocolesc din nou, ca-ntr-un ritual al despărțirii. Nu cumva e de-a adevăratelea ultima oară cînd mă gîndesc la ele? Iubirea pentru obiecte: un mixaj melancolic al efemerului și al duratei, astfel încît a doua ajunge a sugera sfîrșitul, iar cel dintîi eternitatea.

*

Căldura generată de fulger este de cinci ori mai mare decît căldura de pe suprafața soarelui.

*

„Nu trebuie să ne închipuim că e nevoie ca viața oamenilor religioși să fie copleșită de grija susținerii religiozității și că ea trebuie să fie plicticoasă, închinată unei activități abstracte. Dimpotrivă, viața oamenilor care au un temei religios nu poate să nu fie plină de bucurie și complet liberă de preocuparea pentru religiozitatea lor. A gîndi altminteri e ca și cum am crede că oamenii cu vederi politice și științifice nu vorbesc decît despre politică și știință” (Tolstoi).

*

Dezamăgirea dublează tristețea faptului în sine, prin suprimarea iluziei pe care o produce. Pierderea celei din urmă, un sacrificiu distinct.

*

X e iritat cumplit de comportarea lui Y, susținînd (în spatele acestuia, deoarece în față îi zîmbește melific) că-i place să vorbească excesiv, ceea ce nu e neadevărat. Dar în absența lui Y, X devine, vorba lui Arghezi, mai „vorbareț” decît acesta.

*

„Evidența evocă ziua și oglinda. Credința, fereastra și noaptea fremătînd de stele” (Monseniorul Ghika).

*

Metafora? Un atentat mortal împotriva lumii obiective. În spatele fiecărei metafore se află o fantomă a realului răpus.

*

„Anunț inedit! Un bărbat din Câmpulung Moldovenesc (Suceava) dă de veste că își cedează vila impunătoare pentru 100.000 de Biblii. Proprietarul vrea să demareze o acțiune misionară în Africa, așa că nu vrea decît Biblii în engleză și în franceză. «Vreau      să fiu și eu mîntuit», spune românul” (Click, 2018).

*

Se arată excesiv de familiar cu personalitățile în vîrstă, asociindu-și această atitudine cu solemnitatea condescendentă în relațiile cu autorii tineri.

*

Vechii germani se îngropau împreună cu calul, cîinele, cocoșul lor.

*

Îți poți recunoaște un păcat pe o cale exclusiv rațională sau pe o cale emotivă. În primul caz, e o corecție aplicată unei greșeli, în al doilea un act de metanoia, cu divină afinitate.

*

Bunătatea nu ar avea imaginație, susține Cioran, dar oare imaginația însăși, în atîtea rînduri, nu poate fi bunătate, eliberare a conștiinței în direcția unui ideal reparator? La rigoare, o bunătate a ființei față de sine, care se poate propaga asupra Celuilalt.

*

O boală proprie omului modern. „Sindromul burnout apare ca urmare a unui stres prelungit; la baza lui regăsim o constelație de factori – volum mare de muncă, suprasolicitare, mediul de lucru ostil, lipsa aprecierii, relațiile încordate cu șefii sau cu colegii, așteptări exagerate (mai ales la tinerii aflați la începutul carierei), hrana proastă, odihna insuficientă, lipsa suportului familial, vulnerabilitatea emoțională, teama de eșec sau de pierdere a job-ului etc. Acest stres cronic, legat de stilul de viață al individului, ca și diabetul, este greu de depistat. În primul rînd (…) nici măcar nu i s-a alocat un diagnostic. Apoi, natura lui insidioasă și manifestările prin care «erupe» îl fac greu de recunoscut. Unii oameni au manifestări din aria depresiei (epuizare, insomnie/hipersomnie, pierderea apetitului/hiperfagia, pierderea plăcerii, a interesului sexual etc. ), alte pierderi în bunăstarea lor mintală (iritabilitate, cinism, detașare, anxietate, furie, deznădejde, apatie), însă alții ajung în spitale pentru hipoglicemie, tulburări gastrointestinale, intoleranțe alimentare, probleme inflamatorii, tulburări cardiace și ale sistemului respirator, dureri de cap, alcoolism și alte dependențe de substanțe, disfuncții ale sistemului endocrin etc.” (prov. univ, dr. Camelia Popa, în România liberă, 2018).

*

A găsi un ton, a te instala într-o stare melodică poate fi un lucru mai important decît precizarea unei idei, dovedind generozitatea eterată a muzicii. Abstragerea sonoră înlesnind abstracția mentală.

*

O formă feroce a disprețului moral, deși frecvent nerecunoscută ca atare, de care nu suntem scutiți: lingușirea.

*

Orice creație are un punct de plecare solitar, înainte de-a încerca o proiecție publică, aidoma pînzei pe care păianjenul o zămislește din trupul său, spre-a o azvîrli asupra lumii.

*

„A face curte fățiș unei femei pe care o dorești e cea mai mare prostie. Asta n-ar putea reuși decît cu o femeie neatinsă de vanitate; și vanitatea femeilor e locul comun al tuturor filosofilor. Fie două surori A și B; dacă vrei ca A să te placă, trebuie neapărat să începi prin a-i face curte lui B” (Stendhal).

*

Există iubiri de care nu ești conștient, aidoma unor boli ascunse, pînă-n ziua în care o împrejurare imprevizibilă le constrînge a ieși la iveală.

*

„Un nou sortiment de înghețată numit Respiro del Diavolo, a fost lansat recent de Martin Bandoni, patronul Cafenelei Aldwych din Glasgow, Scoția. Denumirea pare stranie, dar, dacă o guști, îți ia gura foc. E preparată cu ardei iute, una din cele mai iuți specii de pe planetă, care are o medie de iuțeală de 1.569.300 de unități pe scara Scoville” (Click, 2018).

*

  1. E.: „X e atît de organic superficial, încît, pentru a-și proba superficialitatea, nu se poate abține a scrie și versuri – cum altminteri? – fade”.

*

Se teme să calce strîmb și atunci nu mai calcă deloc.

*

„Se spune că eschimoșii au zeci de sinonime pentru «zăpadă». Dacă cele mai multe limbi europene numesc «zăpada» într-un singur fel (snow în engleză, schnee în germană, neige în franceză, neve în italiană, sneg în rusă etc.), limba română are, pentru această formă de precipitație, patru termeni: zăpadă, nea, omăt, ninsoare. Dintre europeni, se pare că suntem în cea mai mare măsură eschimoși” (Dilema veche, 2018).

*

Vanitate. Avem motive a crede că X a devenit invidios pînă și pe Dumnezeu.

*

Rolul superior al numărului, acela de-a te tămădui de incertitudine. E „un medicament a cărui farmacie e matematica” (Novalis).

*

„Ochiul, în epoca lui Ronsard, se mulțumea cu lumina unei lumînări, – dacă nu chiar cu o feștilă înmuiată în ulei; erudiții din acele timpuri, care munceau bucuroși noaptea, citeau (și ce grafii, ilizibile!), scriau fără dificultate, la o rază de lumină tremurătoare și mizerabilă. Astăzi, ochiul cere douăzeci, cincizeci, o sută de lumini. Urechea cere toate forțele orchestrei, tolerează disonanțele cele mai feroce, se obișnuiește cu tunetul camioanelor, cu șuierăturile, cu scrîșnetele, cu huruitul mașinilor și cîteodată vrea să le regăsească în muzica de la concerte. Cît despre simțul nostru central, acel simț intim al distanței dintre dorință și posedarea obiectului său, care nu este altul decît simțul duratei, acest sentiment al timpului, care odinioară se mulțumea cu viteza de la cursele de cai, găsește astăzi că trenurile rapide sunt foarte lente și că mesajele politice îl fac să moară de lîncezeală. În sfîrșit, evenimentele înseși sunt cerute ca o hrană niciodată îndeajuns de picantă. Dacă dimineața nu se întîmplă vreo mare nenorocire în lume, simțim un anume gol: «Azi, nu este nimic în ziare!», spunem” (Valéry).

*

Zborul unui porumbel poate atinge viteza de 140 km. pe oră.

*

Deocamdată  eternitatea e pentru tine aidoma clipelor efemerului. Arde precum ard și ele, într-o dureros magnanimă solidaritate. Se va abstrage oare într-o suverană impasibilitate budistă (N. Steinhardt o numea „o ghețărie”)? Ori va rămîne în flăcările iubirii pe care le justifică creștinismul?

*

O viață clădită pe decepții explicite poate avea un avantaj, acela de-a fi mai aproape de condiția dolorică a vieții în genere.

*

Lacrimile: cel mai bun mijloc de-a spăla sîngele. Dar în lumea noastră încă atît de plină de cruzimi se poate întîmpla și invers.

*

„Legionarii, ce-i drept, omorau. Dar executanții (desemnați după ce se pronunța sentința unui tribunal de Sf. Vehme) mergeau și ei la moarte sigură, căci erau obligați să se predea. Nu fugeau după ce ucideau, știau că vor muri și ei, astfel încît se încadrau în definiția lui Camus: revoltat autentic nu e cel care trimite la moarte stînd în biroul lui, ci «dreptul» care piere odată cu victima” (N. Steinhardt).

*

Pesemne un zel de neoconvertit: „Degeaba suferi, dacă ești în afara Bisericii nu ți-e de nici un folos. Cîți eretici n-au riscat moartea, ce zic? Cîți nu au dorit-o și acum ard în foc? Diavolul are și el martirii lui” (N. Steinhardt). Dar suferința nu e în genere purificatoare?

*

A suferi pentru o ființă cît pentru lumea întreagă.

*

Durerile sufletești nu se asimilează „experienței” care te călește. Repetarea lor nu duce la „adaptare”, ele păstrîndu-și de fiecare dată sumbra inocență a incipitului. Prin mijlocirea lor te poți simți copil, tînăr, dezarmat în continuare.

*

„O-micuji. Vizitatorii templelor șintoiste pot, plătind o mică sumă de bani, dobîndi dreptul de a zgîlțîi o cutie cilindrică în care se află mai multe bețișoare. Cel ce izbutește să scoată un bețișor citește pe el un număr. Atunci, el capătă o hîrtie tipărită ce corespunde numărului cu pricina și pe care sunt scrise învățăminte sau preziceri. Dacă are nenorocul ca acestea să fie rele, el, ca să conjure soarta, va pune hîrtia pe creanga unui copac din incinta templului. Turiștii străini se miră de aceea cînd văd în preajma templelor șintoiste japoneze copaci acoperiți de hîrtiuțe. Hîrtiuța este simbolul hazardului de care atîrnă soarta oamenilor. Cuvîntul kuji înseamnă tragere la sorți. Această soartă poate fi influențată cumva de forțele necunoscute pe care hîrtiuța încearcă să le fixeze sau, dacă sunt rele, să le exorcizeze în copacul sacru” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant).

*

Verbe dinadins obscene, fetide, repulsive în paginile acestui prozator nelipsit de talent, cum o insolență nu doar în fața cititorilor d-sale, ci și în fața universului.

*

O tristețe care urmează modelul clepsidrei.

*

A construi un personaj este visul oricărui om de litere, inclusiv al poetului. În ultimul caz, un soi de Celălalt paradoxal, compus din trăsăturile proprii.

*

Comedia vîrstelor. O duduie vorbea la un post tv. despre necazul unui „bătrîn de 46 de ani”. Cu puțin timp mai înainte, altă duduie vorbea de asemenea la un post tv. despre noul prim-ministru al Franței, un „tînăr de 46 de ani”.

*

„Lasă pe mîine ceea ce nu vrei să faci niciodată” (Picasso).

*

„Paradisul, celest ori terestru, escatologic ori Vîrstă de Aur, fie că se află la sfîrșit, fie că se află la început, pretinde un anumit tip de percepție senzorială, care poate fi numai a simțurilor paradiziace. În starea lor paradiziacă, simțurile beau din materia lumii, se hrănesc cu ea, așa cum credinciosul se hrănește cu trupul euharistic al lui Hristos, la liturghie. Teza mea este că atunci cînd e cu adevărat mare, arta resuscită, în om, simțurile paradiziace; iar ca să o percepi și pricepi cu adevărat ai nevoie de ele; ca să o «vezi»    aievea trebuie, precum Dante cu materia paradisului, să o bei cu ochii, să faci cu materia ei transsubstanțiere. Altfel spus, educația prin artă constă în resuscitarea paradisului. O altă formulare a tezei mele este următoarea: arta mare pretinde un tip de contemplare care activează în noi simțurile paradiziace. Această activare ne duce mintea în paradis și o face să-l retrăiască” (Horia-Roman-Patapievici).

*

Amnezia: o foaie de hîrtie albă pe care, curtenitoare, senectutea o oferă conștiinței.

*

Dacă nu și-a găsit vîrsta, o născocește. Dacă și-a găsit vîrsta, o reneagă.

*

„De-acum încolo știu că aceste însemnări de jurnal nu contează pentru descoperirea lor explicită, ci pentru fereastra pe care o deschid spre felul în care, în mod inconștient, mă comport. Ceea ce spun nu este adevărat, ci trădează – prin simplul fapt că o spun – ființa mea” (Cesare Pavese).

 

 

Revista indexata EBSCO