Aug 5, 2018

Posted by in Interviu

„Adevărul despre cum a murit Marin Preda se poate afla…”– dialog cu Mariana SIPOȘ

 

George MOTROC: Stimată Doamnă Mariana Sipoş, în primul rînd felicitări pentru faptul că aţi redeschis ,,Dosarul Marin Preda”, fie măcar şi literar, publicînd această a doua ediţie, revăzută şi adăugită, cum se precizează pe coperta interioară, a cărţii dvs!1 Ce speraţi că se mai poate afla astăzi după atîtea decenii şi cum poate să contribuie noua ediţie la aflarea adevărului?

Mariana SIPOŞ: În primul rînd, am decis republicarea cărţii pentru că trecuseră aproape nouăsprezece ani de la prima ediţie apărută la editura Amarcord din Timişoara (o editură excepţională în anii ’90 care, din păcate, azi nu mai există). Nu se mai găsea nici un exemplar la vreun anticariat online şi existau persoane care mă întrebau de ce nu o reeditez. Ştiu că mulţi profesori o introduseseră în bibliografia cursului lor, dar studenţii nu găseau decît rareori cartea în biblioteci.

La a doua parte a întrebării, nu sper, sînt convinsă că se poate afla adevărul despre cum a murit Marin Preda, pentru că nu trebuie să fii jurist ca să-ţi dai seama că cercetările din dosarul penal descoperit de mine în arhivele Procuraturii sînt o mistificare a ceea ce s-a întîmplat în noaptea de 15 spre 16 mai 1980 la Casa de Creaţie de la Mogoşoaia. Recent, un celebru procuror, doar răsfoind cartea cînd i-am dăruit-o şi citind pe sărite anumite pagini din dosarul de cercetare penală, i-a spus unui prieten avocat care se afla cu noi: „Pînă şi un student în primii ani la Drept s-ar fi priceput, dacă şi-ar pune mintea la aşa ceva, să falsifice mai credibil declaraţiile martorilor”. În plus, eu însămi, pregătind a doua ediţie, am observat în documentele publicate de mine, lucruri incredibile pe care nu le observasem la început. Cu atît mai mult, un procuror interesat de caz va găsi în cartea mea un punct de plecare pentru redeschiderea dosarului.

 

Cum v-aţi apropiat de un asemenea subiect atît de sensibil?

Eu l-am cunoscut foarte bine pe Marin Preda în ultimii săi cinci ai de viaţă. Cunoşteam şi cîţiva prieteni adevăraţi ai lui (Eugen Simion printre ei), iar în 1978, în prima mea călătorie în Spania, cu tranzit prin Paris, am cunoscut-o pe prima lui soţie, Aurora Cornu, de care mă leagă şi azi o prietenie pe care o consider un privilegiu, pentru că am fost trimisă chiar de Marin Preda la ea şi Aurora nu uită acest lucru. Şi, dincolo de admiraţia imensă pe care am avut-o pentru scriitor de cînd am citit Moromeţii în liceu, moartea lui atît de absurdă, la nici 58 de ani, a fost o nedreptate a destinului pe care am suportat-o foarte greu, cu atît mai mult cu cît m-a indignat de la început mîrşăvia pusă în circulaţie despre condiţiile în care a murit. Şi am fost la fel de indignată cînd, după 1990, au apărut tot felul de articole în presă şi cîteva cărţi, toate pornind de la suspiciuni, bănuieli sau – şi mai rău – de la bîrfe, zvonuri şi amintiri ale unora care se autoproclamau ştiutori ai adevărului. Unul dintre autori, Cezar Ivănescu, a fost într-o vreme, într-adevăr, prieten cu Marin Preda şi, cu toate ipotezele imposibil de verificat din cartea lui, ea chiar s-a născut din dragoste pentru Marin Preda2. Nimeni însă nu a căutat documente, nimeni nu s-a gîndit că, fiind vorba de o moarte violentă, a existat un dosar de cercetare penală, nimeni nu a încercat să dea de urma lui. Cînd am realizat acest lucru, lucram de trei ani în Televiziunea Română, în redacţia culturală condusă de admirabilul Iosif Sava. Am făcut atunci o cerere către procuratură şi, din fericire dosarul a fost găsit. Făcusem în fiecare an, fie în jur de 5 august (ziua în care s-a născut Marin Preda), fie în mai, luna în care a murit, emisiuni dedicate lui. Acum însă, cu dovezile în faţă (mi s-a permis să filmez filă cu filă şi mi s-au dat fotocopii după tot dosarul), am făcut un ciclu de trei emisiuni dedicate acestui subiect, cu invitaţi în studio şi cu imagini inedite descoperite de mine în arhiva televiziuni din ziua înmormîntării lui Marin Preda. Nimeni nu ştiuse de ele pînă atunci. Din tot acest material, completat cu cercetări şi mărturii ulterioare, s-a născut cartea „Dosarul Marin Preda”. Atunci, în 1999, era un titlu bun şi se referea strict la dosarul întocmit de Procuratură în 1980 şi descoperit de mine după aproape douăzeci de ani! De atunci au apărut atîtea cărţi intitulate Dosarul (cuiva..), încît părem o ţară de dosare (şi în parte e adevărat!). Chiar am fost tentată la ediţia a doua a cărţii să modific uşor titlul, dar editorul meu, inegalabilul Valentin Ajder, m-a sfătuit să nu o fac şi am fost de acord să rămînă aşa, fiind în ultimă instanţă o carte care ţine deja de istoria literară.

 

Într-o perioadă postdecembristă încă tulbure aţi reuşit să obţineţi multe documente de arhivă despre moartea scriitorului, dar şi mărturii ale persoanelor implicate, dar, după cum scrieţi în carte, unii v-au sunat după emisiunile de la TVR pe această temă, dar nu au avut curaj să declare şi public ,,din diverse motive”… Dar dvs. nu v-a fost niciodată frică?

Unii, care chiar ştiau ce s-a întîmplat atunci, pentru că au fost implicaţi direct, au spus clar: mi-e frică! Se întîmpla prin 1997, 1998, adică, la 17-18 ani de la moartea lui Marin Preda, lor încă le era frică. Cît despre mine, vă pot spune că atunci cînd preşedintele Tribunalului Municipiului Bucureşti mi-a adus dosarul penal nr. 1595/II/1980 (pe care cineva scrisese cu roşu Marin Preda) şi m-a lăsat singură în încăpere să-l studiez, m-am îngrozit de ceea ce am descoperit în el, în primul rînd fotografiile făcute în camera de la Mogoşoaia de prima echipă a Procuraturii care a ajuns acolo. Apoi citind declaraţiile martorilor, făcute parcă la indigo; cum am spus, nu trebuie să ai studii de specialitate pentru a-ţi da seama că totul era scris la comandă, pentru a se închide cît mai repede dosarul cu neînceperea vreunei urmăriri penale, fie şi in rem. Nu era vorba propriu-zis de frică, eram pur şi simplu uluită, îngrozită că poţi să fii Marin Preda, că poţi să mori atît de absurd şi adevărul să fie acoperit de acea imensă mîrşăvie că ar fi murit „înecat cu propria vomă”. Cine citeşte cartea vede că dovedesc cu probe că nu a fost deloc aşa. Dorinţa de a i se face dreptate imaginii şi memoriei lui Marin Preda a fost mai mare decît orice frică.

 

Citind mai multe mărturii din cartea dvs. am rămas impresionat aflînd lucruri neştiute mai ales despre viaţa sa… Exagerez dacă spun că viaţa personală din ultima parte a fost un calvar, iar retragerea în camera de la Mogoşoaia un exil, mai mult decît o posibilitate de libertate şi de petreceri cu alţi prieteni scriitori?

Este exagerat să spunem că viaţa personală a fost un calvar, să nu uităm că Marin Preda avea doi copii mici şi numai văzînd în carte fotografiile acestor îngeri, îţi poţi da seama că Marin Preda, care şi-a dorit întotdeauna copiii pe care nu i-a avut cu primele două soţii (Aurora Cornu şi Eta Preda), nu putea fi decît fericit. Niciodată închirierea camerei de la Mogoşoaia nu a fost pentru Marin Preda o posibilitate de petrecere cu alţi prieteni scriitori, cum spuneţi dvs. Cu puţinii prieteni pe care-i avea, lua masa, la invitaţia lui, la Capşa (o nostalgie a locului din perioada interbelică unde mergeau scriitorii şi artiştii) sau, în anii ’70, la restaurantul fraţilor Chivu din zona Piaţa Amzei. Sau mergea la Restaurantul Uniunii Scriitorilor unde avea masa lui, aşa se spunea, masa lui Marin Preda, cum intrai în dreapta, unde se întîlnea cel mai des, cu Eugen Jebeleanu, Ov. S. Crohmălniceanu, Ileana Mălăncioiu, Eugen Simion şi unde nu se putea aşeza oricine. La Mogoşoaia, restaurantul era mai degrabă un fel de cantină unde scriitorii care se aflau găzduiţi în Casa de Creaţie mîncau, deci inevitabil se întîlneau unii cu alţii la o masă sau alta.

Vorbiţi de Mogoşoaia ca de o posibilitate de libertate. Marin Preda nu şi-a dorit niciodată să fie liber, în sensul pe care îl bănuiesc în întrebarea dumneavoastră, dimpotrivă, ca fiu de ţăran, el şi-ar fi dorit o viaţă de familie tihnită, după care realmente tînjea. (Odată, cînd a fost la noi în vizită, pur şi simplu ne invidia că puteam sta pe canapea cu copilul între noi, uitîndu-ne la televizor.) În schimb, revenind la întrebarea dumneavoastră, dacă vreţi să îi spunem exil, da, retragerea la Mogoşoaia era un fel de exil, dar pentru a putea să scrie în linişte, într-o încăpere mobilată extrem de simplu, nu avea telefon în cameră, nu îl deranja nimeni, scria dimineaţa, după prînz venea cîteva ore la editură, apoi uneori se ducea să-şi vadă copiii, alteori în vreo vizită, cînd revenea la Mogoşoaia, scria sau citea.

 

Faptul că avea mai multe exemplare ale manuscriselor, că şi-a organizat celebra valiză, dar şi că slăbise foarte mult, telefoanele de ameninţare pe care le primeau după mărturia soţiei sau acea Volgă care-i urmărea familia şi altele, reprezintă, în opinia dvs., indicii că Omul Marin Preda începuse să se teamă de moarte sau mai bine zis de mîna lungă şi răzbunătoare a sistemului represiv?

Marin Preda avusese un accident de maşină şi realizase că poţi muri astfel în orice clipă, conducea el însuşi, dar, cum se ştie, nu vedea bine, avea ochelari cu multe dioptrii, de aceea apela des la şoferul editurii (la celebrul nea Savu Dumitrescu) sau lua un taxi. Apoi, era obsedat de boli (poate reminiscenţă a bolii lui din copilărie descrise în Moromeţii), lua medicamente, avea tot timpul o cutiuţă cu medicamente la el, nu ştiu cît de necesare şi cîte erau recomandate riguros de un medic. Grija faţă de manuscrise era veche, vorbeşte despre ea chiar el, nu ar fi vrut ca după moartea lui să se întîmple cum s-a întîmplat în cazul altor mari scriitori ale căror manuscrise au fost cenzurate, la publicare, chiar de moştenitori. Nu ar fi vrut să intre oricine cu bocancii în atelierul lui de creaţie. Din păcate, chiar aşa s-a întîmplat cu manuscrisele lui şi cercetările mele care au continuat după publicarea primei ediţii a cărţii au mers şi în această direcţie, pentru a restabili adevărul şi despre soarta manuscriselor lui Marin Preda. Voi face publice curînd rezultatele acestor cercetări.

 

Pe de altă parte, Securitatea sau vreun alt conducător comunist, mai mare sau mai mic, îşi puteau asuma riscul de a elimina un scriitor atît de cunoscut stîrnind un scandal naţional şi chiar internaţional?

Nu, nu cred că a existat un ordin: omorîţi-l pe Marin Preda! Nici măcar strict secret cum a fost în cazul încercărilor (ratate) de a-l ucide pe Paul Goma după stabilirea lui în Franţa. Dacă ar fi fost aşa, iniţiatorii ar fi fost pregătiţi şi cu scenariu, cu ce să anunţe, cu ce să iasă la cîteva ore după ce Marin Preda a fost descoperit mort la Mogoşoaia. Or, aşa cum povestesc în carte, sistemul, regimul, cum vreţi să îi spuneţi (în totalitatea lui) a fost el însuşi derutat. Dovadă că Marin Preda a fost descoperit mort vineri, „Luceafărul”, revista Uniunii Scriitorilor apărea sîmbăta, or, în sîmbăta aceea nu a apărut, pentru că nici sistemul nu ştia ce comunicat public să dea, apariţia următoare fiind datată duminică, 18 mai 1980, dar, de fapt, revista s-a găsit în chioşcuri abia luni….

 

Se mai poate aduce în discuţie şi o altă posibilă categorie – a celor vinovaţi doar moral… Şoferul de taxi care l-a adus a declarat, conform notei din dosar, că scriitorul s-ar fi aflat deja în stare de ebrietate cînd a ajuns la Mogoşoaia, fapt pentru care Cezar Ivănescu îi considera vinovaţi morali pe scriitorii care îi erau în preajmă şi l-au încurajat să bea în continuare… O asemenea variantă, de fapt o adevărată judecată de ordin moral, rămîne doar o ipoteză?

Declaraţia şoferului din dosar este contradictorie, clar contrafăcută, deci nu poate fi luată în consideraţie. Nici Cezar Ivănescu nu are dreptate, hai să fim serioşi, Marin Preda nu era personalitatea pe care să o încurajeze cineva să bea ceva sau să mai bea…

E drept însă că în ultimele luni dinaintea morţii apăruseră în jurul tot felul de falşi prieteni care – cred eu – aveau rolul de a pregăti oferirea unei acoperiri plauzibile a ceea ce avea să urmeze, prin crearea imaginii unui Marin Preda care umbla tot timpul beat, atît de beat că nu mai ştia de el, lucru complet fals, dar care urma să justifice acea oribilă versiune a cauzei morţii, pusă în circulaţie de cei interesaţi să ascundă adevărul. (A se vedea şi declaraţiile secretarei lui Marin Preda, doamna Cleopatra Stănescu, din interviul inclus în cartea mea). Marin Preda însuşi mi-a povestit că era dus de aceşti falşi prieteni în diverse case sub pretextul că o personalitate sau alta voia un autograf pe Cel mai iubit dintre pămînteni, romanul recent apărut, cu un succes imens la public, de care Marin Preda – firesc – era foarte mîndru, motiv pentru care nu putea refuza asemenea invitaţii. În asemenea vizite era aşteptat cu mese întinse şi cu multă băutură, beau cu toţii, dar aveau grijă să răspîndească apoi în oraş ştirea despre cît de mult bea Marin Preda. Repet însă, aceşti falşi prieteni, apăruţi în ultimele luni şi care chiar îl îndepărtaseră pe Cezar Ivănescu din jurul lui Marin Preda, nu erau personalităţile pe care le acuză el în cartea sa, nici Nicolae Manolescu, nici Eugen Simion…

 

În loc de concluzie nu o să vă întreb dacă aveţi încă speranţa că adevărul mai poate ieşi la iveală, ci, în final, o să vă rog, să oferiţi acel răspuns posibil sub forma unei invitaţii la lectură, printr-un fragment din noua ediţie a cărţii dvs.- ,,Dosarul lui Marin Preda”….

Am spus şi la începutul acestui interviu: adevărul poate ieşi la iveală, totul este să se dorească acest lucru. În Chile, poetul Pablo Neruda a fost deshumat la 40 de ani de la moarte pentru a se afla dacă în spitalul în care a fost internat chiar a murit de cancer sau a fost asasinat în timpul loviturii de stat a generalului Pinochet din septembrie 1973.

Cît despre fragmentul pe care mi-l solicitaţi, nu aş putea alege unul: cartea trebuie citită în întregime. Am să citez însă textul de pe coperta a IV-a a noii ediţii, semnat de Nicolae Manolescu: „Cartea ne obligă să ne punem, totuşi, întrebarea dacă Preda a murit pur şi simplu, din cauze pe care legiştii le scriu negru pe alb, sau dacă a fost asasinat, aşa cum ne pot îndemna să credem unele mărturii, mai vechi sau mai noi, sau unele inexplicabile potriveli ale faptelor. D-na Sipoş are prudenţa de a nu răspunde tranşant, deşi d-sa a pus cap la cap cele mai numeroase şi utile informaţii legate de moartea scriitorului. Şi cred că e îndreptăţită să spună că problema ţine de alte competenţe decît acelea ale unui jurnalist care face o anchetă sau ale unui critic literar. În ce mă priveşte, sînt la fel de prudent şi cred că ar cam fi timpul ca Parchetul să dispună o cercetare profesionistă spre profitul istoriei literare, căreia nu-i este indiferent dacă un mare scriitor a murit ori a fost omorît. (…) Să nu fie în tot Parchetul General nici un cititor al romanelor lui Preda care să se autosesizeze?”

  1. 1. Dosarul Marin Preda. Viaţa şi moartea unui scriitor în anchete, procese-verbale, arhive ale Securităţii, mărturii şi foto-documente, Editura Eikon, 2017
  2. 2. Cezar Ivănescu: Pentru Marin Preda, Editura Timpul, Iaşi 1996
Revista indexata EBSCO