Aug 5, 2018

Posted by in EDITORIAL

Cassian Maria SPIRIDON – Iacob Negruzzi la Convorbiri literare (IV)

 

Junimea şi întîlnirile periodice din casa lui Maiorescu din str. Mercur au încetat în septembrie 1914, odată cu decesul Anei Maiorescu (n. Rosetti – cumnata lui Iacob Negruzzi), desăvîrşită amfitrioană a întîlnirilor junimiste. Maiorescu se mută la un nepot al său în casa Racotă. Începerea primei conflagraţii mondiale pune punct, pentru totdeauna, Junimii.

În ianuarie 1921, Iacob Negruzzi publică în Convorbiri necrologul lui Ion Caragiani, anedoctistul Caraiani (cum îl definea Maiorescu), unul dintre cei mai vechi convorbirişti, traducător din Homer, Aristotel, Teocrit.

Revista Viaţa românească publică în volum Amintiri din Junimea, amintiri publicate de Iacob Negruzzi în Convorbiri literare de-a lungul cîtorva ani.

În Convorbiri literare, numărul pe ianuarie 1923, Iacob Negruzzi este sărbători la 80 de ani, prilej din partea celor care semnează articolele de a sublinia meritele octogenarului în mişcarea culturală, ştiinţifică şi literară din vremea cînd diriguia revista. Numărul care marchează evenimentul se deschide cu omagiul lui D. Onciul: Domnului Iacob Negruzzi la optzeci de ani, unde, între altele, citim: „Ca întemeietor şi conducător, peste un pătrar de secol, al celei mai însemnate reviste literare româneşti, care acum împlineşte 54 de ani de activitate binefăcătoare; ca scriitor preţuit şi profesor îndrumător al unei întregi generaţiuni, la universităţile din Iaşi şi Bucureşti; ca academician, de acum 42 de ani, care a pus aleasa sa cultură şi munca sa devotată în serviciul înaltei instituţiuni culturale, la conducerea căreia a lucrat ca preşedinte şi încă lucrează ca secretar general al ei; Domnul Iacob  Negruzzi lasă urme luminoase ale unei activităţi din cele mai frumoase şi folositoare, în toate ramurile în care s-a manifestat această distinsă forţă culturală şi naţională”.

De la pupitrul Academiei prezintă, în prima parte a anului 1923, comunicarea: Ioan Bogdan, Al. Vlahuţă, A. Xenopol şi manuscriptele lor.

La 86 de ani pe 8 iulie moare Theodor Rosetti, unul dintre fondatori, cel care a dat numele de Junimea Societăţii. Lui i se datorează actualul sediu al Academiei din Calea Victoriei; la moarte lasă prin testament în folosul acestui înalt for, o sumă însemnată de bani. Necrologul va fi publicat de Iacob Negruzzi, în numărul pe iulie-august 1923.

Rămas ultimul supravieţuitor al fondatorilor Junimii, începe a publica, începînd cu numărul pe ianuarie-februarie 1924 şi va continua pînă la numărul pe decembrie 1925: „Dicţionarul Junimii”, în care aflăm date de interes despre membrii Societăţii, despre viaţa Convorbirilor, sînt dezlegate diversele porecle şi expresii folosite în cadrul întîlnirilor periodice, sînt explicate unele cuvinte şi expresii specifice; avem un tablou general al Junimii şi convorbiriştilor, creionat cu un umor cald. Despre sine, Iacob Negruzzi scrie în Dicţionar: „Născ. în Iaşi, în 31 dechemvrie 1842, fundator, stîlp şi gazdă al „Junimii”. Directorul Con­vorbirilor literare şi secretarul perpetuu al Junimii. Numit odinioară Ramir, astăzi mai mult: Carul cu min­ciunile (v.a.). A făcut de toate şi în versuri şi în proză şi oral (prelecţiuni populare). El îndeamnă pe toţi mem­brii la scriere şi ocupaţie intelectuală; îmbrăţişează pe toţi cei nou intraţi sau care vor să intre, ba chiar pe cei ce arată interese pentru literatură, încît cu mulţi şi-a găsit beleaua mai tîrziu din cauza acestui prea mare zel, dar tot nu prinde minte. Ţine cîteodată pe Pogor în frîu. Într-un cuvînt are grozav de multe merite, dar puţine i se recunosc. De aceea s-a hotărît să facă apel la pos­teritate (v.a.) şi să se mîngîie astfel de nedreptăţile con­timporanilor”.

Posteritatea a fost nedreaptă, din nefericire nici astăzi nu i-au fost, cum cu ironie afirmă, recunoscute pe deplin meritele sale în cultura naţională. Aceste pagini sînt o astfel de încercare, şi nu am fost/ sînt singurul care scoate în lumină tot ceea ce el a făptuit şi pentru care sîntem datori a-i fi recunoscători.

Încă de la Titu Maiorescu, continuînd cu E. Lovinescu, cu Tudor Vianu, dar şi alţi critici postbelici toţi îl consideră cel mult un fel de gospodar, administrator zelos, sub ascultarea lui Maiorescu, fals! Nimic mai fals! Aceste pagini încearcă a demonta o opinie care se perpetuează şi, de remarcat, susţinută cu prioritate de criticii literari, pentru care Maiorescu este totul, ceilalţi doar palide umbre.

În ultimii ani ai secolului XIX, Nicolae Iorga publica o serie de opinii sincere şi pernicioase ale unui rău patriot în foaia L’indépendence Roumaine, pagini care vor fi traduse de Andrei Pippidi (care scrie şi introducerea şi notele necesare) şi publicate sub titlul menţionat în 2012 la Humanitas. În articolul Mişcarea literară şi ştiinţifică, înserat în volumul amintit, după o trecere în revistă, cu observaţiile ce se impun, a publicaţiilor din epocă, vorbeşte despre Convorbiri literare, drept foaia care ajunsese către 1890 a le eclipsa pe toate acestea. În preajma marcării a 40 de ani, cum şi precizează, pe dinafară, mai sînt într-adevăr vechile şi glorioasele Con­vorbiri: acelaşi format, aceeaşi copertă gălbuie (cu acest regim, hîrtia însăşi a devenit întunecată la culoare), acelaşi editor… Uneori se mai întîlnesc articole semnate de vechii membri ai grupului şi, de la un timp, dl Maiorescu publică acolo preţioase contribuţii la istoria contemporană a României, frumoasa pre­faţă istorică a discursurilor sale senine şi puternice.

Dar redactorii actuali ai revistei recunosc, aşa cum trebuie s-o fac şi eu, că acum Convorbirile nu mai sînt ce erau odi­nioară şi că nu pot face nimic, cu toată buna lor voinţă, ca să schimbe această situaţie, pentru care există cauze fatale şi motive care ar fi putut fi evitate. În afară de „Junimea” militantă şi trium­fătoare, existau atunci desigur un număr mai mare decît astăzi de scriitori superiori nivelului mijlociu. Apoi, scriitorii aceia, în parte crescuţi în tradiţiile idealiste ale romantismului, se gîn­deau mai puţin decît succesorii lor la gloria cîştigată de azi pe mîine, la succese zgomotoase, la recompense pecuniare. Acei scriitori, reuniţi aproape toţi în jurul revistei, reprezentau o imagine fidelă a mişcării literare din ţară, pe cînd astăzi forţele, scăzute, sînt mai împărţite.

Acestea sînt cauzele fatale, de care nu poate fi nimeni învi­nuit. Dar mi se pare că mai e de adăugat una, care a grăbit mult decadenţa acestei însemnate reviste.

La aceste cauze fatale, de care nimeni nu poate fi învinuit, crede că se impune a mai adăuga una, ce a provocat acest fenomen: „Înfricoşat de golul care se făcea treptat în jurul său, harnicul şi bunul muncitor care a fost pe vremuri dl Iacob Negruzzi s-a grăbit să părăsească direc­ţia Convorbirilor. Era o greşeală, căci dl Negruzzi avea fără îndoială toate calităţile unui excelent director de revistă, ale unui excepţional administrator literar. O altă greşeală a făcut-o încredinţînd revista unor tineri care făcuseră studii universitare strălucite, dar care nu aveau toţi o vocaţie literară sau ştiinţifică foarte pronunţată. Cuprinşi de o explicabilă emoţie, acei tineri, abia promovaţi scriitori, adoptaseră faţă de inamicii grupului sau faţă de cei care erau bănuiţi de a fi ostili un ton acru şi aspru, analog aceluia de care se serveau luptătorii de la 1870, fără a înţelege faptul, foarte important, că de o parte şi de alta situaţia nu mai era aceeaşi. Revista, de atunci, a revenit la sentimente mai bune: redactorii ei, mai puţin distrugători, învaţă încetul cu încetul să facă onorurile casei, ca dl Negruzzi altădată, şi poate că actuala fază a Convorbirilor nu va fi şi cea din urmă”. Ca în finalul comentariului asupra foii junimiste, să şarjeze amar-ironic: „Dar membrii grupului vor fi de acord că între Junimea cea veche şi cea nouă este această diferenţă că cea dintîi, avînd nişte scrii­tori, a întemeiat o revistă, pe cînd cea de acum, avînd o revistă… a întemeiat nişte scriitori”.

E un adevăr care confirmă, încă odată, excelentele calităţi, imperios necesare unui conducător de revistă, pe care Iacob Negruzzi le-a avut cu asupra de măsură.

La 60 de ani de la apariţie, numărul pe ianuarie-aprilie 1927 al Convorbirilor literare este dedicat acestui moment aniversar.

Pe copertă, în semn de recunoaştere a meritelor primului director, este reprodus portretul lui Iacob Negruzzi. Pe 13 martie 1927 are loc o şedinţă festivă prin care au fost sărbătorită revista, din păcate în absenţa fondatorului. Va fi prezentă peste o săptămînă la a doua întîlnire festivă.

Între semnatarii din acest număr aniversar aflăm pe: Al. Brătescu-Voineşti, S. Mehedinţi, I. Petrovici, I. Bianu, I. Lupaş, V. Goldiş, I.L. Filitti, Rădulescu-Pogoneanu, M. Florian. Liviu Rebreanu preşedinte pe atunci al Societăţii Scriitorilor Români, adresează în numele acesteia un Salut: „Dacă de 60 de ani e o vîrstă frumoasă pentru un om, apoi pentru o publicaţie literară şi cul­turală e aproape un miracol… După tatonările în­ceputurilor eroice ale literaturii noastre a trebuit să vină momentul selecţiei şi diferenţierii lor. Era momentul hotărîtor pentru îndrumarea culturii noastre. Într-un moment providenţial trebuia un om pro­videnţial. A apărut atunci Titu Maiorescu şi cu el Convorbirile literare. Şi s-a făcut îndată despărţirea cea mare a operelor. În cazanul în care fierbea lite­ratura română s-a aruncat principiul categoric că arta e artă înainte şi mai presus de toate şi că ac­cesoriile, oricît de bine intenţionate, încurcă zadar­nic şi împiedică dezvoltarea literaturii… Stîlpii Convorbirilor literare sînt înşişi stîlpii literaturii române… În cei 60 de ani de existenţă Convorbiri lite­rare au fost cea mai solidă uzină de produse lite­rare şi de şlefuire de talente”.

Ca în final, dorind revistei să se perpetueze în fruntea mişcării literare româneşti, fapt ce-l poate împlini prin a redeveni acel atelier intelectual unde creaţia literară se distilează în focul criticii vii, prieteneşti şi totuşi necruţătoare…

Revista se deschide cu Precuvîntarea lui Al. Tzigara-Samurcaş, directorul foii la acel moment, urmată de cuprinzătorul articol al fostului director, S. Mehedinţi, Direcţia „Convorbirilor literare” şi îndrumarea poporului român, în care îşi propune să lumineze rostul foii născute la Iaşi în urmă cu şase decenii: „Originalitatea acestei reviste, în clipa cînd a apărut, a stat în aceea, că ea reprezenta cea mai înaltă potenţă a sufletului românesc, doritor de a se cunoaşte pe sine însuşi.

În Criticele de la Convorbiri literare au văzut Românii pentru întîia oară ce însemnează logica în evoluţia unei limbi şi ce însemnează adevărul estetic în chestii de literatură.

De aceea Convorbirile au şi ajuns repede organul prin care poporul român începu a-şi manifesta liber personalitatea sa reală. Eminescu în poezie, Creangă în proză, Conta în filosofie, şi alţii, şi alţii… aduc fiecare o nouă unitate de măsură a valorilor. În filologie cu Lambrior, în istorie cu Xenopol şi Onciul se deschid căi nouă, iar Ardeleanul Ioan Slavici şi Mun­teanul Caragiale se adaugă şi ei Pleiadei de la Iaşi, în mij­locul căreia, Alecsandri, marele preţuitor al poeziei populare îşi găsise locul său firesc.

Nu e deci nici o exagerare, dacă vom afirma că Juni­mea şi revista sa au exprimat în acel moment cugetul cel

mai adevărat al poporului nostru”.

Rostul Convorbirilor literare, la care adiţionează şi critica lui Maiorescu, este definit în scurt: „Din Haos ne-am îndreptat spre Cosmos. Din desordinea opiniunilor, am ajuns la Criterii de apreciere obiectivă în literatură, artă şi în orice manifestare culturală. Junimea a fost deci cel dintîi sol mai de seamă, pe care Europa modernă l-a trimis României. Dar rolul acesta este azi prea evident, pentru ca să fie nevoie să mai stăruim asupra lui. Rezu­mînd, putem spune:

Direcţia de la Convorbiri Literare a însemnat:

Biruinţa limbei poporului ca limba literară. – Rus­tica natura a învins.

– Afirmarea unităţii culturale în toată întinderea poporului românesc. – Sub ochii noştri, pentru consideraţiuni de graniţă, s’au creiat în Balcani deosebiri de ortografie între Bulgari şi Sîrbi, şi s’a lărgit distanţa dialectelor spre a despărţi înadins anume unităţi etnice. Ce s’ar fi întîmplat cu poporul românesc, dacă triumfa limba şi ortografia lui Pumnul în Bucovina, a lui Cipariu în Ardeal şi a lui Eliade în Muntenia?

– Pregătirea unităţii politice pe temeiul unităţii cul­turale”.

Consideră îndreptăţit a sublinia  componenţa social-naţională a Direcţiei de la Convorbiri literare.

Despre prima serie a foii remarcă lunga şi glorioasa direcţie a d-lui Iacob Negruzzi. Într-o notă de subsol, reproduce o frază publicată în 1901 în revistă: „Departe şi de pesimism, şi de optimismul naiv, scriitorii de la Convorbiri au ţinut calea mijlocie, respectînd drepturile criticei doritoare de a afla numai adevărul, şi au considerat grija de naţiune ca suprema datorie a omului de cultură”.

Se consideră obligat să afirme, în contextul unei modernizări nu totdeauna potrivită situaţiei reale din Ţară, manieră asemănătoare aceleia din vremea primilor junimişti şi totodată prea asemănătoare celei de azi: „…Toţi cei credincioşi tradiţiei întemeiate acum 60 de ani, toţi am socotit, că, după atîta destrămare na­ţională, provocată în parte de unele influenţe moderne inevita­bile, iar în parte de nişte imitatori lipsiţi de critica, trebuia şi trebue să urmeze o perioadă de îndreptare a poporului şi a culturii româneşti, începînd cu întremarea organică a elementului autohton, şi pînă la şcoala cărţii, sprijinită pe şcoala muncii tradiţionale a poporului nostru.

Iată gîndul cu care am trăit de la 1907 pînă la război. Ca rurali ce sîntem, am stăruit în calea cea veche a vieţii neamului, fără să ne impresioneze o clipă nici critica ieftină a eterogenilor care, necunoscutul firea şi limba poporului nostru, nu pot crea nimic viabil, ci-şi pun toată nădejdea în cons­trucţii de imitaţie quasi-erudită, nici modernităţile tot  aşa de ieftine, care umplu azi toate cărările, ademenind doar sufletele amorfe şi pe cele lipsite de echilibru. Noi cinstim şl iubim tot forma veche şi verificată. De apa limpede a literaturii  noastre populare şi de apa vie a literaturii lui Alecsandri, Eminescu, Creangă, Coşbuc şi cei de un fel cu ei nu ne vom sătura niciodată, cum nu ne săturăm de clasicii tuturor literaturilor trecute peste piatra de încercare a veacurilor. Aceasta a fost fără clintire direcţia Convorbirilor Literare, ca o con­tinuare a strălucitei primăveri literare de acum 60 de ani”.

  1. Mehedinţi subliniază continuitatea revistei în pofida unor mari piedici, mai ales cauzate de situaţia economică de după prima conflagraţie mondială. Totuşi, socoteala direcţiei urmate pînă aici e rotundă: „Convorbiri literare au fost, au rămas şi vor să rămînă ex­presia sinceră a sufletului românesc. S’au schimbat doar per­soanele, dar ţinta a rămas aceiaşi: năzuinţa de a exprima cît mai deplin toi ce este caracteristic in fiinţa poporului nostru.

Ţintă urmărită cu program şi de actuala echipă redacţională. Spiritul convorbirist impregnat şi de primul director al foii a reuşit să se perpetueze dincolo de mode şi timp, dincolo de devieri ale celor care nu i-au înţeles menirea şi-a păstrat vigoarea şi deschiderea către creatorii de pe întreg spaţiul limbii române.

Filosoful Ion Petrovici, junimist, constant colaborator al revistei, ministru în cadrul Ministerului Instrucţiei Publice, la acea vreme, are două intervenţii în numărul festiv. Primul, Rînduri jubiliare, prezintă contextul în care îndrumat de Maiorescu are bucuria de a publica în Convorbiri literare seria I. Bogdan, este drept, totuşi, nu în acele aureolate de subt direcţia lui Iacob Negruzzi. Pentru filosof revista la noi în Ţară apare ca un fenomen: „Mai întîi, prin raritatea lui Convorbiri literare au văzut dispărînd toate revistele din acelaş leat cu ele, ba încă şi altele născute cu mult în urma lor. Această longevitate excepţională e cu atît mai frapantă, cu cît falnica revistă n’a înotat niciodată în fonduri şi n’a fost nici o publi­caţie populară, cu legiuni de cetitori. A cunoscut chiar şi peri­oade de penumbră, cînd părea gata să înceteze, – şi totuş a supravieţuit. Taina acestei longevităţi minunate rezidă în entusiasmul unora şi în spiritul de jertfă al tuturor care au condus-o şi au făcut zid în jurul ei. Că a existat un atare entuziasm şi spirit de sacrificiu in zilele fericite cînd s’a întemeiat această revistă – care rămîne pururea legată de aşezarea serioasă a temeliilor noastre culturale – lucrul e mai puţin cu­rios. Partea mai surprinzătoare e că s’au găsit rezerve întinse de elan sufletesc şi după ce această revistă şi-a încheiat opera ei de căpetenie – opera vechii Junimi. Entuziasmul pe care Convorbirile Literare l’au întîlnit la unii în toate vremurile, chiar atunci cînd năzuinţele nouă îşi creiau alte organe de publicitate şi rolul bătrînei reviste părea sfîrşit, izvorăşte dintr’unul din cele mai nobile sentimente: cultul suvenirului istoric, care nu se poate mărgini pentru unii, în a te închina pur şi simplu la trecut, lăsîndu-l în ceaţa lui crescîndă, ci te obligă să-i întreţii activ monumentele, prelungindu-le fiinţa în actualitate. De aicea a purces dorinţa de-a păstra această revistă glorioasă, ca o punte între zilele noastre şi cele mai frumoase năzuinţe ale trecutului nostru literar, de-a o păstra ca un loc de consacrare al talentelor, ca imaginea veşnic amintitoare a tradiţiilor sănătoase, – ceia ce nu exclude totuş, ca fără să faci din această revistă un cîmp al experienţelor avansate, s’o ţii în pasul vremii, atît cît îngădue prudenţa şi măsura suverană a cuiva care are o slavă ş’un trecut…”

Nu doar el, ci întreaga lui generaţie, ţine să ne spună, au suferit ascendentul moral al operei junimiste şi-a „Convorbirilor literare”.

În ultimele rînduri, fără a avea certitudinea asupra gîndirii următoarelor generaţii se arată încrezător în perpetuarea foi, şi aceste pagini sînt argumentul că a avut bună şi întemeiată viziune: „Nu ştiu ce vor gîndi generaţiile viitoare despre opera Junimei şi despre Convorbiri. Poate că cu trecerea anilor va slăbi magia unei influenţe care se îndepărtează… Dar în locul acelui răsunet sufletesc, aşa de puternic încă în vremea tinereţii mele, se poate substitui un sentiment de nobilă datorie pentru toate generaţiile: acela de-a prelungi la nesfîrşit viaţa unui organ cultural, care a făcut atîtea servicii, şi-a înfruntat atîtea vicisitudini şi care este bine să rămîe – ca o chestie de mîndrie naţională – coextensiv cu evoluţia culturală a ţării noastre, ca simbol al unor directive ferme care triumfă şi care nu cedează”.

A doua intervenţie a lui I. Petrovici este ceva mai scurtă şi în care vorbeşte despre Rostul „Convorbirilor literare”. Remarcă longevitatea excepţională şi graţie norocului de a fi animate şi conduse de oameni stăruitori: „Convorbiri literare au reuşit trecînd cu succes de anii mortalităţei maximale în lumea revistelor, – care e timpul celor doi-trei ani dela apariţie, – au reuşit să constitue o tra­diţie glorioasă. Aşa în cît, atunci cînd întemeietorii lor au lăsat conducerea din mînă, s’au găsit oameni din altă generaţie care să fie mîndri să le ducă mai departe, transmiţîndu-le ca un depozit sacru generaţiilor viitoare”.

Se înţelege care a fost menirea şi ce operă au făptuit Convorbirile: „Revista fondată de Junimea la Iaşi, a introdus regulă, măsură şi selecţiune în produsele noastre culturale. Îndeosebi în cele literare.

Opera întreprinsă de Convorbirile Literare a fost în­coronată de o izbîndă desăvîrşită, înlăturîndu-se pentru tot­deauna confuzia şi dezorientarea, care domneau mai înainte. A fost un moment similar în evoluţia culturii româneşti, cu momentul geologic cînd s’a prins cea dintîi coajă solidă pe masa haotică a planetei. Convorbirile Literare ne-au dat o primă rotunjire şi o primă pătură solidă. Neapărat, procesul de evoluţie al culturei noastre a mers mai departe, s’au pus şi alte probleme a căror iniţiativă au avut-o alte reviste şi organe de publicitate. Totuşi, nici una nu se poate compara cu iniţiativa de pe vremuri a Convorbirilor Literare, care n’au stat în serviciul unor directive pasagere, ci a însăşi con­diţiilor permanente ale culturei româneşti”.

Dă răspuns şi la ce se poate întîmpla după împlinirea rolului îndrumător iniţial, la alternativa de a fi un suvenir istoric la care să ne închinăm cu pietate, sau poate să mai aibă o actualitate, dacă mai are forţă competitivă şi pentru viitor: „Eu socotesc că da, deşi rătăcirile împotriva că­rora au luptat pe vremuri Convorbirile, sînt apuse pentru totdeauna.

Convorbirile Literare pot rămînea înainte ca un îndreptar permanent şi sigur faţă de tot felul de rătăciri. Şi chiar dacă n’ar mai participa la tumultul luptelor cotidiene, ele îşi pot avea mai departe rolul unui bătrîn patriarh, care planează deasupra vicisitudinilor, dar la care recurgi în momente de cumpănă, care dă supremul îndreptar şi suprema consacrare.

Rătăciri literare vor exista şi în viitor, chiar dacă nu vor mai putea apare formele grosiere şi rudimentare care in­vadau literatura noastră la apariţia Convorbirilor. Pe lîngă acei care nu se pot sui pe cal, mai sînt aceia care sar dincolo de cal. Şi de multe ori se potrivesc formele primitivilor cu acelea ale ultrarafinaţilor. De aci nevoia eternă a criticei Convorbiriste”.

Dacă iniţial a fost fanionul unui grup, este astăzi (la 60 de ani, n.n.) un steag naţional şi face parte integrantă din viaţa culturală a neamului nostru, spune I. Petrovici şi, în siajul observaţiilor filozofului, la cei peste 151 de ani sîntem încrezători că reuşim să fim un astfel de steag, unul benefic întru slujirea culturii naţionale.

Prezent la Şedinţa festivă din 20 Martie, Cuvîntarea D-lui Iacob Negruzzi este reprodusă în paginile numărului festiv. Bun prilej de a reitera în scurt ce a spus în Amintiri din Junimea, dar mai ales una susţinută în vasta lui corespondenţă cu toată floarea literaturii române: „Astăzi, deşi nu mă simt încă în stare cu totul normală de sănătate, am ţinut să iau parte Ia această adunare, căci Convorbirile Literare au jucat un rol însemnat într’o bună parte a vieţei mele. Eram de 24 ani cînd societatea Junimea din Iaşi m’a însărcinat cu conducerea revistei ce voia să înfiinţeze. Cu drept cuvînt, am stat atunci pe gînduri dacă trebue să primesc această însărcinare căci, după natura mea, eu nu puteam, cum fac alţii, să părăsesc după un an sau doi o lucrare începută. – Numai eu ştiu greutăţile ce am avut, greutăţi materiale în fiecare an mai mari, căci trimiteam revista gratis la cele mai multe societăţi româneşti mai ales de studenţi şi de şcolari din toate părţile Austro-Ungariei. Insă cu ocaziunea trecerii mele după 23 ani de profesorat de la Universitatea din Iaşi la cea din Bucureşti, greutăţile materiale au dispărut, de­viind librăria Socec & Comp. editoarea Convorbirilor Li­terare.

Aci am condus revista pînă la împlinirea de 30 de ani aproape şi Convorbirile Literare se socoteau de mulţi ani ca proprietatea mea personală. Eu acoperisem golurile materiale; eu duceam toată corespondenţa, atît acea relativă la partea administrativă cît şi la partea literară; eu stăruiam la au­torii, ce se deosebeau atunci, să colaboreze la Convorbiri… Şi de ce autori însemnaţi se bucurau în acea vreme toate pro­vinciile române! Menţionînd numai pe cei încetaţi acum din viaţă am avut colaboratori pe Const. Negruzzi, V. Alecsandri, Titu Maiorescu, Mihail Eminescu, Ion Creangă, Caragiale, cu care am lucrat împreună la piese de teatru, V. Conta, N. Gane, Ant. Naum; I. Slavici, Alex. Xenopol, Duiliu Zamfirescu, Veronica Micle, D. Onciu, Gh. Panu, I. Bogdan, care după 30 de ani m’a înlocuit pe cîtva timp la conducerea revistei; apoi Lambrior, Coşbuc, şi atîţi alţi autori chiar din cei ce combătuse cu înverşunare direcţia Convorbirilor – în cei întîi ani ai existenţii sale, ca Haşdeu, Tocilescu şi aţîţi alţii. Să se bage de seamă că nu citez pe nici unul din autorii ce sînt In viaţă şi pe care îi cred cei mai însemnaţi scriitori ai Ro­manilor de astăzi. Ion Creangă, autorul cel mai popular, mi-a mărturisit că de n’ar fi fost Convorbirile, el nu ar fi avut niciodată ideea să scrie poveştile şi amintirile sale din copi­lărie. Şi ce păcat ar fi fost!

Pe mulţi din aceşti autori i-am adus eu la Iaşi unde se publicau la început Convorbirile ca de exemplu, pe Eminescu, Bodnărescu, Slavici, Strajan şi alţii care şi-au găsit mijloace de traiu în fosta capitală a Moldovei, pînă cînd posturile în care au fost numiţi definitiv i-au împrăştiat în mai multe oraşe din ţară: în Bucureşti, Craiova, Dorohoi şi altele.

Convorbirile Literare au avut ca consequenţă reluarea limbii populare în literatură, limbă care se schimbase în una artificială de hatîrul latinităţii, aceasta mai ales din cauze politice; au avut ca consecinţă în special în ceea ce priveşte poezia lirică, întoarcerea la sentimente adevărate; au introdus critica aspră şi dreaptă în locul laudelor reciproce, ce erau atunci la modă; au readus publicul cel mare la dragostea literaturii naţionale, care începuse să dispară; şi au dat curaj şi autoritate scriitorilor care nu admiteau latinizarea limbii literare, mai ales, precum am spus, din motive politice.

Fie ca Convorbirile urmînd pe calea apucată să aibă un lung şi frumos viitor!”

Şi încheie, nu diferit de cum încheiem şi noi astăzi, la astfel de momente: „Doresc ca mulţi, cît de mulţi, dac’ar fi cu putinţă chiar toţi din actualii colaboratori să se adune după 40 de ani şi să serbeze, aşa cum serbăm noi astăzi, împlinirea a o sută de ani de la înfiinţarea Convorbirilor Literare”.

De o mare frumuseţe şi căldură sufletească este Cuvîntarea de la banchetul „Convorbirilor literare” în ziua de 19 ianuarie 1908, în Bucureşti a novelistului N. Gane, înserată în acelaşi număr festiv, şi ce merită citată cît mai larg: „Mare a fost bucuria ce am simţit cînd am primit poftirea la banchetul de astăzi, unde am avut nespusă plăcere să mă întîlnesc cu vechii mei tovarăşi de muncă literară din tinereţă.

Într’adevăr, cînd mă văd astăzi alături cu d-nii Carp, Theodor Rosetti, Maiorescu şi Jacob Negruzzi, patru din cei cinci întemeetori ai vechii Junimi Literare, mă simt parcă reîntinerit. Am iluzia că cei 24 ani trecuţi de la ultimul ban­chet au fost numai un vis şi că firul tradiţiei n’a fost niciodată rupt.

Cînd însă mă uit mai cu luare aminte împrejur, simt că o picătură de melancolie se strecoară în sufletul meu faţa cu multele goluri, ce în acest lung răstimp s’au produs în rîn­durile scriitorilor de la Convorbiri.

Astfel, Domnilor, unde-i vesela Caracudă cu şeful ei Miron Pompiliu, vestita Caracudă clefăitoare, cum o pore­clisem noi pe vremea aceea, fiindcă la banchete. mai mult mînca decît vorbea? N’a mai rămas nici unul.

Unde sînt cei nouă care n’au înţeles niciodată nimic din aforismele sau aşa numitele anaforale ale răposatului Bodnărescu? N’a rămas decît unul singur, preşedintele lor, care e de faţă şi care are onoare a vi se închina.

Unde sînt nebunii care au ales pe Titu Maiorescu de tata lor, nu doar că era mai nebun decît dînşii, ci tocmai pentru a-i mai struni de la nebunii?… Unii au trecut în Nir­vana, după vorba lui Pogor, iar alţii din nebuni ce erau s’au cuminţit, însă bine înţeles fără voia lor…

Nu-mi rămîne domnilor decît să mă rog lui Dumnezeu din toată inima ca Convorbirile, această revistă, cea mai veche dintre toate, decanul tuturor foilor din ţară, care a împrăştiat mai multă lumină, care a săpat brazde mai adînci în ogorul literaturei noastre, care a schimbai din temelie limba noastră scrisă şi vorbită, care anul trecut a sărbătorit al 40-lea an al existenţei sale, nu-mi rămîne, zic, decît să mă rog lui Dum­nezeu ca această ilustră revistă să ajungă ziua fericita să sărbătorească Centenarul! Băgaţi de seamă Domnilor că în momentul de faţa luăm un angajament solemn ca la jubileul de 100 ani nimenea să nu lipsească la apelul nominal”.

Sfîrşitul Cuvîntării este dedicat lui Iacob Negruzzi: „Şi acum domnilor vă rog să-mi daţi voe să închin acest pahar în sănătatea amicului şi confratelui meu de la Convor­biri, Jacob Negruzzi, care timp de 29 ani în şir a condus această revista cu dragoste, cu glorie, aş putea zice, şi căruia dacă Dumnezeu nu i-a acordat spre răsplată copii în natură de care să se poată bucura, i-a acordat în schimb prin puterea ta­lentului său copii de pe natură de care ne bucurăm noi şi care au avantajul asupra celorlalţi că nu vor muri niciodată.

Să trăiască deci Jacob Negruzzi primul director al Con­vorbirilor!… Să trăiască d-nii Bogdan şi Mehedinţi vrednicii succesori ai lui Jacob Negruzzi! Sa trăim şi noi cu toţii!”

Pe 29 iunie 1907, de la Sibiu, Octavian Goga într-o epistolă adresată proaspătului director al Convorbirilor, Simion Mehedinţi, îi spune: „De mult am fost învăţat să socotesc revista Convorbiri o încorporare a unor năzuinţe literare superioare atîtor încer­cări trecătoare din puzderia de tiparuri de la noi şi din Ţară. Pe lîngă tradiţia frumoasă a Junimei, care în mintea noastră a celor de astăzi pare o poveste senină, această revistă a fost singura din multele publicaţii periodice care a găzduit totdeau­na o fermentare de idei şi n’a fost supusă capriciilor personale. Şi pe lîngă aceste, scrierile tuturor Ardelenilor noştri mai de seamă au trecut prin proba de foc a Convorbirilor. Una din nădejdile cele mai frumoase ale închipuirii mele de începător era odinioară gîndul că voi putea odată  să colaborez la Con­vorbiri”.

Şi legat de schimbul epistolelor din acest fundamental corpus realizat de I.E. Torouţiu prin cele 13 volume de Studii şi documente literare, în Introducerea sa la volumul V, apărut în 1934, citează pe Scarlat Preajbă, pseudonimul lui Nicolae Negreanu, care comentează apariţia primului volum din această serie în revista lui Leca Moraru, Făt-Frumos, anul VII, nr. 1-3, 1932. Spicuim cîteva rînduri: „Am văzut în aceste scrisori, dincolo de ceea ce litera tipărită e în stare să arate. Am văzut profilîndu-se figuri de oameni mari, vremuri de înălţare, care, luînd forme concrete, traduse prin fapt, au însemnat întîiele aşezări ale României moderne.

«Sutele de scrisori publicate în Studii şi Documente Literare ne introduc în intimitatea scriitorilor menţio­naţi, pe care îi putem cunoaşte mai de aproape şi mai bine, prin scrisori, decît prin operele lor literare. Operele sînt produsul a o mulţime de factori determinanţi, în adevăr, care duc departe, de multe ori, de ceea ce înseamnă personalitatea şi identitatea scriitorului. Una e opera şi altul e scriitorul. În operă intervin forme, fantezii, artificii, pe care scriitorul le introduce dinadins. În operă scriitorul ştie să apară altfel de cum este în realitate. În scrisori mai nimic nu se poate ascunde. Sufletul e redat în toată plinătatea lui. Personalitatea apare, în scrisori, aşa cum este în realitate, cu calităţi sau defecte, cu lărgime de spirit sau cu îngustime, cu capricii, cu perseverenţă diabolică, cu ascun­zişuri sau cu bunătate de suflet»”.

În toate cele ce le-am scris despre junimişti şi convorbirişti am apelat nu o dată la aceste epistole care dezvăluie într-o lumină mai clară şi fără mască, structura relaţiilor dintre corespondenţi, nu mai puţin caracterele acestora.

Fragmentul din scrisoarea lui Goga rezonează cu discursul său omagial: Junimea şi Iacob Negruzzi. Elogiu rostit la Academia Română pe 4 decembrie 1931, înserat şi de rviste Gîndirea, fidelă direcţiei convorbiriste.

Asistăm la una din cele mai aplicate iluminări ale meritelor directorului primei serii a foii junimiste. După o contextualizare istorică, socială şi culturală, apariţia Societăţii Junimea şi a foii ce o reprezintă, discursul se revarsă asupra celui elogiat: „Tagma, din fire iritabilă, se complica prin însăş compoziţia ei sufletească: diverse aptitudini în lumea abstracţiunii, brodate pe instinctele unei civilizaţii de prima generaţie. Evident că omul care trebuia să domine situaţia într’o astfel de înjghebare, avea trebuinţă de o dublă în­vestitură : o netăgăduită prestanţă intelectuală şi anumite dispoziţii native de muncă şi ordine, pe care numai distincţia unei moşteniri sufleteşti le putea pune la îndemînă.

Norocul a vrut ca toate acestea să se încarneze în domnul Iacob Negruzzi.

Din cele dintîi zile ale Junimii, a cărei origină, după expresia glumeţului Vasile Pogor, se pierde în noaptea timpurilor, d-sa a fost din promotorii de căpetenie. Tînărul profesor, venit din Germania către sfîrşitul anului 1863, alături cu Maiorescu, Carp, Th. Rosetti şi Pogor, a aranjat cel dintîi ciclu de prelegeri populare la Iaşi, cari au dat naştere Junimii. Iacob Negruzzi a devenit dela început majordomul societăţii, spiritul ei organi­zator. Soarta în adevăr îl predestinase acestui rol de chibzuită diriguire literară.

În mijlocul cărturarilor dela Iaşi, cu diversitatea lor de preocupări, Maiorescu reprezenta formula de gîndire reformatoare, iar Iacob Negruzzi trăsătura de unire între elementele disparate, menită să le reconcilieze între ele şi să le înşiruie pe aceiaşi platformă de luptă. În vîltoarea atît de agitată a veacului trecut, care a procreat România modernă, cea mai luminoasă pagină e desigur a acestui sinedriu de conspiratori intelectuali, printre cari silueta mobilă a nonagenarului de azi răspîndea pasiune, tenacitate şi acea mîndrie de clan care e la temelia tuturor biruinţelor colective…

Revista Convorbiri Literare apare ia 1 Martie 1867. Redactorul ei e I. Negruzzi. Rostul acestui organ e clasat limpede în istoria culturii noastre. Opera de dărîmare şi noua clă­dire în spiritul public la noi, îndeplinită de aceşti războinici neînduraţi, e hotărîtoare. Problemele cardinale ale redeşteptării s’au lămurit aici categoric şi definitiv. Criticismul ascuţit şi distrugător a desfiinţat pe rînd multe divagaţii, punînd cultul competenţei la baza unei civilizaţii începătoare. S’au dat mai întîi preceptele normale pentru închegarea unei limbi literare. S’a făcut prin aceasta nu numai un pas înainte în desţelenirea minţii unui popor, dar s’a fixat şi supremul criteriu pentru unitatea lui.

Cine priveşte azi cu ochi de analist în jurul lui şi înregistrează ravagiile zilnice ale resturilor de străinism, care tulbură încă unisonul simţirii noastre pe atîtea chestiuni de mare interes obştesc, se gîndeşte cu înfricoşare prin ce coridoare întunecate ne-am plimbă încă, dacă Convorbirile n’ar fi deschis cele dintîi luminişuri şi n’ar fi netezit drumul? Unde-am fi oare, dacă ac­tualele tribulaţii ale unui regionalism politic inoportun s’ar complica şi cu renitenţa lui u scurt, bunăoară în ortografia de la Blaj? Maiorescianismul e cea dintîi epocă de matu­ritate la noi, colaboratorii Junimii sînt enciclopediştii României. Destinul a hotărît ca după cea dintîi perioadă de răscolire critică, să se ridice şi stîlpul de lumină orbitoare care să dea tuturor fiorii artei eterne. Profilul lui Eminescu s’a ivit la Convorbiri. Prin rostui maestrului nu numai limba veche şi înţeleaptă a intrat în prerogativele ei naturale, sfăr­mînd teoriile grămăticilor, dar geniul creator ne-a strîns pe toţi laolaltă în aceiaş tabără sufletească, lăsînd unirea politică să se desprindă în mod logic ca un fruct copt al împli­nirii unui proces de creştere.

Dacă acest curs de înaltă pedagogie a unui neam şi-a menţinut linia dreaptă şi caracterul de continuitate într’o ţară unde îndemnurile reformatoare se năşteau şi mureau cu aceiaş uşurinţă, minunea se datoreşte D-lui Iacob Negruzzi. Neobositul animator, dela masa lui de scris ca dela un post de comandă a diriguit îndărătnica şi strălucita bătălie literară. Plin de invenţie in urzirea planului, pătimaş în crezul lui, neiertător cu adversarul şi întărindu-şi propriul front cu rezerve noi descoperite cu multă dibăcie, D-sa şi-a urmărit programul, cu aceiaşi preciziune de bun gospodar, treizeci de ani.

Redactorul Convorbirilor a privit în toate părţile şi a angajat toate pro­vinciile locuite de români. Colecţiile revistei pe cele trei decenii, sînt dovada că a pipăit românismul în întreagă ramificarea lui. În această vreme, ca scriitor, a atins toate genurile. Cu-o vivacitate de spirit elastic, cu înclinări deosebite de bun observator al fenomenelor politico-sociale pline de pitoresc în acele zile de prefacere, cu daruri de bun povestitor şi dispoziţii de umor sănătos moştenite de acasă, agerul publicist s’a menţinut pe primul plan al interesului public. Negreşit, multe din aceste pagini au fost eclipsate de producţia al­tora, versurile uşoare s’au evaporat, satirele electorale s’au încadrat în epoca lor, piesele de teatru au devenit documente de istorie literară, dar în vestitele Copii de pe natură s’a păstrat încă pe seama posterităţii o lectură de-un blînd farmec arhaic, care te învăluie cu ispite de demult şi cu o dulce moleşală, ca un păhărel de Cotnar vechi sorbit în ar­hondaricul unei mănăstiri…”.

Poetul pătimirii noastre aduce un binemeritat elogiu celui care a iubit revista, literatura română şi pe cei care o scriu ca nimeni altul dintre mai cunoscuţii sau mai obscurii directorii de reviste.

Titu Maiorescu a afirmat încă de la naşterea foii junimiste că nu este organul Societăţii Junimea, fapt confirmat ori de cîte ori s-au produs diverse polemici şi păcăleli a la Hasdeu. Fapt afirmat şi în scrisoarea datată: Iaşi 6/18 dec. 1868, la mai puţin de doi ani de la apariţia revistei şi adresată lui I.P. Florentin, autorul nuvelei istorice Decebal – ce va fi de altfel publicată în foaia convorbiristă în acelaşi an. Scrisoarea este publicată pe post de Prefaţă la editarea nuvelei în volum, unde citim: „Aseară în adunarea Junimei s-a cetit Decebal. Într-o societate ca a noastră unde critica a putut fi uneori prea aspră, dar n-a fost niciodată prera blîndă*, lectura manuscriptului Dv. a fost ascultată cu cea mai vie atenţiune şi aprobările călduroase ale tuturor vă pot fi un semn precursoriu al impresiunii ce această scriere va produce în publicul român. Mie în deosebi mi-a plăcut tonul susţinut în întreaga compunere şi stilul ei cel sobru. Măsura estetică este pretutindenea păstrată, şi nici unul din cuvintele ce le-aţi întrebuinţat nu s-ar putea schimba”.

Un asterisc ce urmează după niciodată prea blîndă, trimite la subsolul paginii, unde criticul, din teama de a nu lăsa loc de îndoială asupra celui care decide ce şi cum şi cînd se publică în revistă, precizează: „Pentru a nu vă îndoi de acest adevăr, trebuie să ştiţi că Convorb. liter. nu sînt organul Societăţii Junimea. Ce e drept tot ce se imprimă în Conv. Se citeşte mai întîi la noi: dar peste jumătate se respinge. Dar nevoile unul redactor sînt mari şi D. Negruzzi susţine că printre grîu trebuie să primească şi neghină în starea noastră de astăzi”.

Este o dovadă că atît corifeul, cît şi Junimea în întregul ei, recunosc în Iacob Negruzzi pe singurul îndreptăţit a decide asupra redactării şi conţinutului Convorbirilor literare. Timpul a confirmat că a fost cea mai fericită atitudine, una benefică şi cu totul favorabilă destinului revistei, revistă ce a dat direcţia estetică în cultura şi literatura naţională, una pe care o urmăm şi în actualitate.

În prima zi a anului 1927, moare după 55 de ani de fericită convieţuire soţia lui Iacob Negruzzi, Maria Radu Rosetti – supranumită de convorbirişti, consoarta Convorbirilor. O grea şi copleşitoare lovitură pentru bătrînul convorbirist.

Numerele pe ianuarie-mai 1937, cînd revista marca 70 de ani Convorbiri literare, publică articolul lui Al. Iordan: Iacob Negruzzi în istoria literaturii româneşti. Pleacă de la rîndurile ce şi le  consacră autorul Copiilor de pe natură, în Dicţionarul Junimii şi se arată neîncrezător că posteritatea i-ar fi „împlinit aşteptările, cu toate că meritele lui Iacob Negruzzi au fost elogiate, în cuvinte de dreaptă preţuire, de unii din cercetătorii trecutului nostru literar”. Şi-l citează pe C. Meisner din Convorbiri literare, ian.-febr. 1932, din articolul Iacob Negruzzi, în fond un necrolog, din care spicuim: „Dacă Societatea Junimea ar fi putut lua fiinţă şi fără existenţa lui Iacob Negruzzi, numele celorlalţi patru fondatori: Titu Maiorescu, P. Carp, Th. Rosetti, V. Pogor, chezăşuind această posibilitate; daca Convorbirile literare mulţumită aceloraşi personalităţi ar fi putut vedea lumina zilei si în lipsa lui; se poate afirma neriscat că, de nu era cel care ne-a părăsit acum, aceasta revistă, organ ce a adus aşa de incomensurabile servicii limbii şi literaturii româneşti, nu putea trăi, nu se putea menţine, în vederea mai cu seamă că acele vremuri erau încă neprielnice unor năzuinţe culturale superioare”.

E greu de a afla contraargumente la afirmaţia lui C. Meisner că în absenţa lui Negruzzi, revista nu putea trăi. Încă o realizare pe care o evidenţiază Al. Iordan şi rare cazuri să o mai fi pus şi alţii în lumină este că: „Iacob Negruzzi a reuşit prin Convorbirile literare, pe de o parte să dea un nou şi salutar imbold literaturii româneşti, iar pe de alta să săvîrşească unirea sufletească a tuturor Românilor, cu o jumătate de veac înainte de unirea teritorială.

Fondator, gazdă şi secretar perpetuu al Junimii, director, redactor, secretar, casier şi corector al Convorbirilor, Iacob Negruzzi, a fost unul din cei mai importanţi factori ai dezvoltării literaturii române moderne. Şi, numai oprindu-ne mai atent asupra îndatoririlor şi muncii ce-i revenea din deţinerea onorifică a atîtor atribuţiuni, ne putem da seama de adevărata lui va­loare pentru cultura românească”.

La sărbătorirea celor şapte decenii, un tînăr colaborator, Ovidiu Constant, în articolul său Primul fenomen cultural românesc (ian.-febr. 1937) nota: „«Convorbirile» reprezintă acum fenomenul cultural românesc” şi mai încolo citim: „Indiferent de sensul în care acceptăm «cultura», «convorbirismul» este primul fenomen cultural românesc. Îl însoţeşte un caracter de unicitate, fiindcă el nu este expresia sau spiritualitatea unui salon literar, iar «Junimea» a depăşit cadrele unui cerc literar, pentru a deveni, un «sistem» de gîndire a societăţii româneşti de la a doua jumătate a veacului trecut pînă azi. «Juni­mismul» s’a stabilizat ca un spirit al epocei şi o bursă de valori spirituale pentru acest popor care se trezea atunci – şi chiar prin acest act la o vieaţă proprie.

De aceea, «convorbirismul» reprezintă un fenomen spontan de cultură şi nu un simplu curent literar, un fenomen care a avut o durată impresionantă şi o intensitate de reprezentare, prin apa­riţia celor trei: Eminescu, Creangă şi Caragiale.

Cîteva principii fundamentale, care la început «maioresciene» au intrat apoi în patrimoniul valorilor convorbiriste: necesitatea unei culturi româneşti, mai bine lipsă de cultură, decît o cultură falsa, purificarea limbii, deosebirea eticului de estetic sau valori­ficarea poeziei poporane, ce reprezintă altceva decît nervurile unui fenomen cultural?

Cultural în directive, adică în statica mişcării, «convorbi­rismul» se dinamizează prin apariţia marilor spirite, care aduc partea de creaţiune în fenomenul cultural.

Eminescu, Creangă şi Caragiale reprezintă afirmaţia «convorbirismului» în cultura umanităţii. Marile spirite au o covîrşitoare influentă asupra omenirii”.

Şi finalizează cu două interogaţii lămuritoare: „Este altceva o cultură, decît un sistem de principii intelectuale şi un şir de mari interpreţi ai etnicului spiritual? Şi nu este convorbirismul prima spiritualitate românească?”

Pe 6 ianuarie 1932, la orele 9 moare în Bucureşti Iacob Negruzzi, cel dintîi membru al Junimii, a fost şi cel din urmă care a plecat în lumea drepţilor, le-a supravieţuit fondatorilor, a fost contemporan, martor şi participant direct la modernizarea României.

Mircea Zaciu într-un volum de Glose, publicat la Dacia, în 1970, are cel puţin două studii dedicate strict foii junimiste: O arhivă a culturii româneşti şi „Convorbiri”  şi Transilvania. Sînt pagini prin care este marcat centanarul revistei, care abia în 1970 reapare. Primul studiu este o încercare de a reduce măcar cu un semiton opiniile prea tranşante ale lui E. Lovinescu şi Tudor Vianu, şi nu doar a lor, de identificare a revistei cu destinul lui Titu Maiorescu, şi pe care le consideră drept o exagerare, criteriul strict junimist, recte, maiorescian, a fost repede depăşit. Criticul de la Cluj vede în Convorbiri o adevărată arhivă a gîndirii româneşti şi totodată o epocă de cultură. În următorul studiu este preocupat de rolul lui Iacob Negruzzi şi importanţa lui în afirmarea unităţii culturale româneşti, nu mai puţin a unei estetici naţionale: „Mai mult chiar decît Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, ştiind să tempe­reze atîtea din aversiunile şi entuziasmele bruşte ale prietenului său, a văzut în Convorbiri o publicaţie menită să militeze pentru unitatea culturală a tuturor românilor, înaintea unitatăţii lor politice şi preparînd-o pe aceea, recuperînd pe toţi aliaţii posibili, îndepărtaţi sau jigniţi de răsunătoarele campanii maioresciene”.

Pompiliu Marcea, în „Convorbiri literare” şi spiritul critic, publicată în 1972, în siajul celor afirmate de Mircea Zaciu, consemna: „Cugetînd la calitatea şi durata Convorbirilor literare şi la oamenii care i le-au asigurat, se cuvine ca, după Maiorescu să-l aşezăm pe neobositul, harnicul şi devo­tatul Iaocb Negruzzi. Fără el doctrina maioresciană n-ar fi căpătat prestigiul şi influenţa pe care le-au avut şi, sigur, am fi lipsiţi astăzi de unele dintre marile creaţii publicate în paginile revistei. Viaţa Convorbirilor, am în­cercat deja să arătăm, se leagă strîns de activitatea re­dactorului ei. Practic, Iacob Negruzzi este autorul re­vistei. Închipuindu-ne, un moment, că publicaţia, ca atîtea altele din epocă, ar fi încetat să mai apară, ne punem, în mod firesc întrebarea dacă, lipsiţi de stimulentul pu­blicării, şi încă într-o revistă de o asemenea ţinută, atîţia dintre scriitori ar fi continuat să scrie. Căci, în ciuda oricăror declaraţii, nimeni nu scrie pentru sine însuşi sau pentru familie. Un scriitor fără cititor este o absurditate. Asigurind apariţia revistei, Iacob Negruzzi a asigurat, de fapt, nu numai apariţia dar şi crearea lite­raturii publicate. Nu exagerăm spunînd că, în acest sens, un bun .conducător al unei, publicaţii este şi coautorul lucrărilor ce publică. Iar în cazul conducătorului Convorbirilor exagerăm cu atît mai puţin. Iacob Negruzzi se cuvine să fie aşezat în Panteonul istoriei noastre culturale. Lîngă Maiorescu şi ceilalţi”.

Apariţia, existenţa şi continuitatea Convorbirilor literare şi a spiritului convorbirist, a Convorbirilor într-un interval de timp care a depăşit un secol şi jumătate este opera exclusivă a lui Iacob Negruzzi, primul ei redactor şi director. Realitate ocultată cu o curioasă obstinaţie, inclusiv de către mulţi istorici şi critici literari buni cercetători ai fenomenului convorbirist. Convorbiri literare a marcat, şi continuă şi în prezent, mersul culturii naţionale pe drumul unei necesare continuităţi covorbiriste.

Acum, la Centenarul Marii Uniri, merită să ne amintim, cum scria Tzigara-Samurcaş în numărul pe ianuarie 1931, că renumele şi vechimea revistelor au servit ca argumente decisive împotriva insinuării veci­nilor noştri care, în dezbaterile Ligii Naţiunilor din vara trecuta au încercat să ne înfăţişeze ca lipsiţi de orice viaţă culturală cu caracter românesc.

Cel care a apelat la trimiterile din Ţară a celor peste şaizeci de tomuri ale revistei Convorbiri a fost N. Titulescu, care le-a prezentat la Liga Naţională (unde era nu doar reprezentant al Ţării, ci şi Preşedintele Ligii) ca argument că sîntem o Ţară de cultură.

Aceste pagini sînt o încercare de contextualizare şi afirmare a rolului jucat de Iacob Negruzzi la Junimea, prin excelenţă la Convorbiri literare, revistă căreia dacă nu i-ar fi asigurat consistenţa, deschiderea naţională şi o remarcabilă continuitate, istoria literaturii române din ultimul veac şi jumătate ar fi arătat cu totul altfel şi sigur mai săracă.

Revista indexata EBSCO