Jun 26, 2018

Posted by in Varia

Nicolae SAVA – Curier de ambe sexe

 

În perioada 3-5 mai, fiind invitat, alături de alți colegi de breaslă – poeții Mihaela Albu, Ana Pușcașu, Lucian Vasiliu, Iustin Moraru, Constantin Acozmei, Mircea Dan Duță (și un excelent traducător) – la un festival de poezie desfășurat la Chișinău, ”Primăvara europeană a poeților”, unde au participat poeți din Cehia, Germania, Ucraina, Azerbaidjan, Rusia, Polonia, Slovacia, Republica Moldova. Pe lîngă unele recitaluri desfășurate în Chișinău și la Soroca, am avut o întîlnire cu studenții facultății de litere de aici, viitorii filologi. Cu bucurie am descoperit că și în rîndul celor cîteva grupe de studenți participanți la sala bibliotecii de la sediul Universității din Chișinău există poeți în devenire, talentați, serioși, interesați de ce este mai nou în acest domeniu al creației. Pe trei dintre autoarele care au încîntat publicul cu versurile lor, în ordine strict alfabetică și nu de valoare, Ioana Isac, Natalia Pântea și Cristina Ursu le găzduim în antologia din această lună, întrerupînd cursul răspunsurilor la scrisori, urmînd ca luna viitoare să publicăm creațiile altor trei autoare din Chișinău care ne-au reținut, de asemenea, atenția prin valoarea textelor lor.

 

Lasă-mă să plec

Lasă-mă să plec la timp din această iubire,

să ies cu capul sus, fără răni sau regrete…

nu-mi frânge aripile din propriu-ți orgoliu,

vreau să respir, de singurătate mi-e sete.

Lasă-mă să plec, acum

cu zâmbet larg și ochi vii…

Lasă-mă să plec ca și când n-aș pleca,

lasă-mă să plec ca și când aș veni.

 

Cine sunt

Într-o zi, m-am trezit și am uitat cine sunt

m-am privit în oglindă, dar ea nu mi-a spus nimic.

Am îmbrăcat rochia cea mai superbă,

am încălțat pantofii cu toc

și mi-am pus roșu pe buze

sperând c-o să mă recunosc,

dar, nu…

Am conectat muzica și-am început să cânt tare

fără să știu că de fapt, îmi plângeam disperarea.

Am început să dansez privindu-mă din nou în oglindă

dar, iarăși, nimic…

Atunci, am început să plâng

și să arunc tot ce găseam prin casă.

Scotocind prin geantă, am găsit un stilou și-o hârtie

care-mi aduse aminte că noaptea trecută

îmi doream atât de mult să mă schimb…

Cu mâinile tremurânde am atins

stiloul și hârtia nevinovată

pe care a căzut o lacrimă…

Abia atunci am înțeles cine sunt.

Natalia Pântea

 

sărutul

 

sărutul ăsta e secunda care a venit din apusul lumii, e felul în care aș dori să
mă culc pe ape spre far, e fragmentul clipei albastre în noapte; sărutul
ăsta îmi zdrobește celulele, îmi desface pupilele, mă-nnebunește până la
fisurile anilor care trec chiar aici lângă noi, lângă far; sărutul ăsta al mrejelor îmi răscolește marea, mă face-un val ce scufundă orașul, învârtindu-se în aripa stângă a lunii; îmi trezește simțurile, imprimă milenii pe clipă, se tipărește în zori, se condamnă, nebuloasă a ochilor noștri de apă sărutul ăsta e sărutul tuturor descendenților, străbunilor, nepoților, urmașilor
e anul-lumină cambrat peste noi ca un arc suav, răcoritor ca o briză peste-amurg mi-au amorțit pașii și ochii, mi s-a oprit inima, mi-a picat cerul în ochii tăi, sărutul ăsta e minunea pe care-o așteaptă creștinii, e salvarea ce vine peste noi ca un gând, e speranța ce pâlpâie

 

amiază

 

vântul e o priză-n rostire, numărătoare de gânduri în aer, vântul – o nuanță perfectă de bleumarin, aristocrație de tenuri, stol de meandre calde

mă alintă când trec pe stradă buimac, îmi mângâie bărbia, îmi ordonă să

mi-o proptesc pe tejgheaua ei, pe tâmpla ei, mă-ndeamnă suflându-mi  paltonul să-i dau bună ziua-n amiază; vântul e insistentă ființă, o boare largă cât gura-n suflare, o clipă în pârg; se-așază pe bancă, se zgâiește la mine, la pantof, se uită la dunga nădragilor, la nasturele de la gât care-mi stoarce cuvintele, aerul, clipa, curajul, flerul; mă plesnește-n depărtare, vântul mă-mpinge, bumbul se-nvârte la gâtu-mi și sare, sare ca un titirez, ca o dragoste; plesnește-n galantar, intră nepoftit, desface carpeta, înghite draperiile, pisează clienții, nasturele pică-n cafeaua de pe tejghea, în tâmpla ei când se uită, în gura ei care tace

 

Cristina Ursu

 

 

doar aşa

îţi  port cămaşa

ca semn al sinuciderii

bărbatului din mine

pleacă acolo unde m-ai găsit

şi rămâi să ne mai plimbăm

toamna în palton

mănuşi şi suflete în cuţite

ţipete dezacordate amuţesc

când ochii tăi închişi îmi admiră

pielea congelata de uitări

şi cereri inutile de a fi eu

calcă oprit în trecutul meu

şi fredonează greşit bătăile

pulsului ca un ghem aruncat pentru libertăţile

pisicilor de altă culoare cu acelaşi mers

poate exista iubire poţi exista tu

cafeneaua cu jazz se deschide doar toamna

până atunci ne întunecăm la balcon

 

 

războiul întunericului

ce linişte în războiul nostru

şi ce frumos zac

cadavrele senzaţiilor noastre
îmi port doliu şi mă agăţ

de frânghia din pământ
şi plutim în timp
sparg oglinzi
schimbări încleştate-n frici
ne domină singurătatea
ca sa cădem moale
cărăm perne pe spate
uităm să mai riscăm naiv
într-un roşu absurd
aşteptăm confirmări

pentru ce putem deveni
nu suntem sfârşituri

şi nici începuturi
doar ne împărţim greşit

ancorele în spaţiile goale
rescriu scenarii de revoluţii

şi pierd umbra ta

înaintea întunericului

 

Ioana Isac

Revista indexata EBSCO