Jun 26, 2018

Posted by in ARTE

Marian Sorin RÃDULESCU – Evanghelia transumanistă şi evlavia populară

 

Seria de conferinţe pe teme culturale în memoria Pr. Teofil Părăian (✝ 2009) a ajuns – în Timișoara – la ediţia a noua. Anul acesta, conferinţa inaugurală (moderată de conf. univ. dr. Claudiu Mesaroș și organizată de Emanuela Ciocan) a avut ca temă „Informaţia naturală, informaţia spirituală și terţul ascuns”. Invitat: academicianul Basarab Nicolescu. Nu s-au depănat amintiri, nu s-au ţinut cuvîntări didacticist-moralizatoare, nu s-a vorbit în duhul „evlaviei populare”, astfel că publicul nu a fost prea numeros în amfiteatrul Facultăţii de Medicină. În alţi ani, amfiteatrele erau arhipline. La urmă, unii teologi și preoţi din Timișoara i-au adresat vorbitorului niște întrebări – să-mi fie cu iertare – cam pe lîngă. În cîteva rînduri, Basarab Nicolescu a trebuit să scurteze logoreea celor care – pe un ton sfătos și alambicat – se pregăteau să încropească ad-hoc o mini-conferinţă: „Întrebarea, vă rog. Știu despre ce am vorbit.” Unii, prin întrebările lor, lăsau să se înţeleagă că mintea le-a stat în cu totul altă parte, vreme de 50 de minute, dacă – suav, candid – cereau lămuriri despre lucruri explicate clar și coerent în timpul conferinţei.

 

Despre ce a vorbit Basarab Nicolescu? Despre necesitatea unei colaborări între știinţă și religie în numele dimensiunii paradoxale (armonia contrariilor) a existenţei omenești. Despre „evanghelia transumanistă”, „singularitatea tehnologică” (generată de „construirea autonomă a unor mașini mai inteligente și mai puternice decît ele însele”) și „superinteligenţa” sau „explozia de inteligenţă” care tinde să-i întreacă pe toţi oamenii de azi în materie de control și înţelegere. Dincolo de această „singularitate esenţială în istoria rasei umane”, existenţa umană, „așa cum o cunoaștem, nu va mai putea continua”. Astfel, „nu va mai exista distincţie post-singularitate între om și mașină”. Cît privește transumanismul, el „va transforma tot mai mult fiinţa în mașină, iar mașina va deveni tot mai umană”. În epoca „terorismului fundamentalist” (Steinhardt), „transumanilor” (Steinhardt: „purtătorilor de revolver”) li se vor adăuga, într-un viitor nu foarte îndepărtat, „vechii umani” (Steinhardt: „iobagii”). Care, inevitabil, vor fi „servitorii transumanilor”. Unde anume se află în gestaţie noul „antihrist” al „evangheliei transumaniste”, un „Dumnezeu-proteză” (anticipat de Freud, încă din 1930)? Fiind „invizibil”, „complet necunoscut”, pentru că „nimeni nu-i va putea vedea chipul”, fiind „răspîndit în toate reţelele informatice”, el se plămădește în chiar „pîntecul electronic al pămîntului”. Și încă ceva: acest Satana „va fi indestructibil, căci fiinţele umane vor fi incapabile să-i pătrundă algoritmii” și doar distrugerea completă a Pămîntului îl va putea birui.

Fragmente din informaţia pregătită de Basarab Nicolescu se regăsesc în literatura și filmul ce problematizează relaţia dintre știinţă și conștiinţă, rolul responsabilităţii individuale, efectele hipertehnologizării și mecanicizării vieţii omului. De la MetropolisFahrenheit 451, Blade Runner și Arrival pînă la Solaris și Călăuza, trecînd prin romanele de (con-)știinţă și ficţiune O zi mai lungă decît veacul și Stigmatul Casandrei de Cinghiz Aitmatov. Ele și încă multe altele invită spectatorii / cititorii să reflecteze la aceste teme, să-și revizuiască opţiunile și modul de așezare în modernitate. Reacţiile (și întrebările) unora din amfiteatrul de la Medicină vizau însă mai degrabă politica struţului și o atitudine ortodoxist-triumfalistă de factură ideologică. Ceva de genul: așa ceva (o realitate atît de îngrozitoare, de întunecată) nu există și nu va ajunge pînă la noi; și, chiar dacă ar exista, noi știm cine e lumina, calea și viaţa. (Oricum, tot e bine: nu l-au întrebat pe vorbitor – direct, fără ocolișuri – dacă a semnat petiţia CpF, nu l-au somat să-și precizeze – fără echivoc – poziţia faţă de minorităţi sau diverse „organizaţii oculte” ș.a.) Prin demersul său, Basarab Nicolescu invita la exersarea (și cultivarea) lucidităţii și recomandă o carte în curs de apariţie și în România: Transumanismul decriptat – Metamorfoza vasului lui Tezeu (autor: Preot Jean Boboc, din Franţa). O doamnă care a încheiat sesiunea Q & A, se întreba, oarecum retoric, de ce oamenii de știinţă au două feţe. De ce descoperirile știinţifice sînt, și ele, cu două feţe. „Dar totul în viaţă e cu două feţe!” – a răspuns vorbitorul. Contează, cum ar veni, cine și – mai ales – cum citește. Și, nu mai puţin, cum deslușește prezenţa crucială (și „supra-firească”) a „terţului ascuns”.

 

A doua întîlnire cu academicianul Basarab Nicolescu, pe tema „Credinţă, evoluţie, tradiţie”, a fost prefaţată de naiul liceanului timișorean Theodor Rădulescu. Cîntecul de leagăn și Hora ca la caval au deschis expoziţia din holul Muzeului de Artă, unde un grup de studenţi la arhitectură și dascălii lor (Diana Belci, Eugen Vaida) au prezentat stadiul la care au ajuns cu restaurarea casei părintești din satul Topîrcea a Părintelui Teofil Părăian. Apoi publicul s-a mutat în sala barocă, unde Theodor a cîntat la pian partea a doua și partea a treia din Sonata lunii de Beethoven. Academicianul Basarab Nicolescu a punctat, și de data aceasta, foarte bine: cuvîntul evoluţie ar trebui să fie inclus în miezul oricărui dicţionar(Însă, nota bene, evoluţie, nu progres, care e un construct ideologic.) Un preot, în numele Bisericii Ortodoxe, și-a exprimat rezervele faţă de noţiunea de evoluţie, faţă de teoria lui Darwin (pentru multe voci ortodoxiste, o blasfemie). Poziţia d-lui Nicolescu („Ceea ce spuneţi dvs., iertare, este o siluire la adresa știinţei!”) mi se pare pe cît de directă, pe atît de necesară. Ea ar putea fi rezumată astfel: Nu există un punct de vedere ortodox. Unul, mereu același, monolitic. Pentru că există destui ortodocși în occident („Nu dau nume, pentru că e posibil să nu-i curtaţi, pe aici”) care gîndesc și se exprimă. Și încă ceva: „Cînd spui că Dumnezeu a spus așa și pe dincolo, nu cumva tu spui asta?” Cum ar veni: Dumnezeu e un vehicul (sau un paravan) pentru ideologia – omenească, prea omenească – deghizată în teologie. Ori dl. Nicolescu îl evocă mereu pe Pr. Teofil, supranumit Părintele Bucuriei, care „chiar era o prezenţă, o lumină vie, nicidecum o lozincă”Mă întreb cîţi din contestatarii lui Darwin (pe care, între altele, mulţi apărători ai „tradiţiei” și „credinţei” îl acuză de „subminarea” creștinismului) l-au citit pe părintele evoluţionismului. Și mă mai gîndesc la Olivier Clement, teologul ortodox citat (și preţuit) de dl. Nicolescu: „Reacţia cea mai firească faţă de blasfem este îmbunătăţirea vieţii liturgice personale”. Pentru că, spunea cu doar o seară înainte distinsul academician, oamenii nu vor fi judecaţi la grămadă, „în societate”, ci personal. Da, numai că asta e cel mai greu de primit, de acceptat: ideea de judecată  personală. Ține de libertatea cu care – ca oameni – am fost înzestraţi. Dostoievski, Albert Camus: omul e condamnat la libertate. Poate însă omul suporta această povară (sau – vezi Stalker de Tarkovski – acest dar)? Cinghiz Aitmatov: „Din nenorocire, puţini vor să înţeleagă că toate necazurile se trag din faptul că noi, oamenii, fiinţe raţionale, nu facem decît să ne fofilăm, doar-doar vom scăpa de răspundere, oricare ar fi preţul plătit și în ciuda a cîte se întîmplă. Pentru viaţa mutilată în permanenţă găsim o mulţime de justificări, fără să deosebim răul de bine și fără să ne fie cîtuși de puţin frică, doar ca să ieșim basma curată. Nu există pe pămînt un alt purtător al răului decît noi înșine, oamenii. Și totuși, fiecare vede sursa răului în celălalt, în afara sa, în afara grupului său, a castei, a naţiunii, a statului și mai departe, a rasei, a religiei, a ideologiei. ”

 

Ascultîndu-l pe Basarab Nicolescu mi-am amintit de futurologul din Stigmatul Casandrei (de care rîdeau prietenii săi apropiaţi, pentru că „e credincios și în somn”) al aceluiași Cinghiz Aitmatov: „Omul n-a fost creat de la început să fie integru și moral, urmărind constant idealul etic, binele. În niciun caz n-a fost vorba de așa ceva. Pentru asta el trebuie să se străduiască neobosit, să-și întărească sufletul punîndu-l la încercare de fiecare dată, cu fiecare nouă naștere, s-o ia de la capăt ca să ajungă la idealul cu neputinţă de atins. Totul în om trebuie orientat spre acest lucru. Numai atunci e om.” Iar profeţiile sale mai degrabă sumbre despre viitorul omenirii mi-au amintit de cugetarea amară a personajului din acest roman: „Oricîte realizări știinţifice și tehnice am avut, am rămas și, din păcate, rămînem pentru totdeauna aceleași fiare care-și devorează semenii. Totul duce la ruină și, cu cît se merge mai departe, cu atît e mai cumplit, cu cît sîntem mai puternici din punct de vedere tehnologic, cu atît mai înșelătoare sînt rătăcirile noastre, chinul nostru și abuzurile noastre.” Este o variaţiune pe aceeași temă a sfîșierilor din Solaris și Stalker: între știinţă și conștiinţă se cască o prăpastie tot mai mare, de netrecut.

 

Iată ideea centrală cu care am rămas de la cele două conferinţe sub generiucul  „Viaţa între raţiune și credinţă”: răspundem, ca oameni (încă o dată: personal, nu colectiv), pentru armonia vieţii și pentru desăvîrșirea ei. Inclusiv pentru gîndurile și faptele noastre. (Părintele Tadeu: „Cum îţi sînt gîndurile, așa îţi e viaţa”.) Ce mai presupune armonia? Să-ţi înfrîngi spiritul desfrînat, să te lupţi cu el. Este asceza oferită în dar omenirii deopotrivă de futurologul și de „călugărul” din Stigmatul Casandrei. Și, convertind în muzică această dezbatere de idei despre „transumanism”, despre – vezi replicanţii din Blade Runner – roboţii care sînt tot mai asemănători omului (și invers: despre oameni tot mai robotizaţi), elevul Theodor Rădulescu a încheiat ediţia a noua a conferinţelor în memoria Pr. Teofil cu piesa lui Vangelis, „Memories of Green” (din chiar filmul lui Ridley Scott), pe care a interpretat-o la pian.

 

Prezenţa extraordinară la Timișoara a omului de știinţă cu suflet de poet (primul volum publicat de Basarab Nicolescu în România se numește Cosmologia „Jocului secund”, un studiu dedicat matematicianului poet Ion Barbu) mi-a amintit de impactului unor filme ca Viridiana; Simion al deșertului; La dolce vita; Jesus Christ Superstar; Concurs; Stalker; Hadersfild; Reconstituirea; Balanţa; Prea tîrziu; O vară de neuitat; Terminus paradis; Ruga; 4 luni, 3 săptămîni și 2 zile; Moartea domnului Lăzărescu; O umbră de nor; După dealuri; Aferim!; Sieranevada; Ouăle lui Tarzan ș.a. asupra turmei… excesiv și obositor de binecredincioase. În opoziţie vădită cu valurile de evlavioasă simpatie stîrnite de o serie de povești moralizatoare cinematografiate „ca la carte”, adică fără să pună probleme existenţiale, fără să solicite participarea spectatorului, fără să-l confrunte cu propriile prejudecăţi ș.a.m.d. De aceea, poate, și primirea ușor reticentă (am folosit un eufemism) a dlui Basarab. Pe de altă parte, nici un personaj ca Nicolae Steinhardt – care, nu-i așa, putea oferi ușor un certificat de bună purtare în biserică, prin prezenţă zilnică la liturghie, spovedanie și împărtășire regulată etc. – nu a adus și nu aduce mai mult rating (ce să mai vorbim de unul de talia lui Pavel Florenski) celor excesiv și obositor de binecredincioși, celor care știu ei prea bine cum stă treaba cu știinţa, cu arta (așa, după ureche, evident), cu religia (mai ales!), celor care au un răspuns (unul singur, gen hocus-pocus) la toate întrebările, ori mai au nicio întrebare (dacă au avut vreodată cu adevărat) …

Revista indexata EBSCO