Jun 26, 2018

Posted by in MOZAIC

Ioana COSTA – Epictet, în doi

 

Epictet, Discurs viu: Diatribe. Cartea 1, traducere din greaca veche de Andreea Ştefan, Bucureşti, Editura Seneca, 2018.

 

Colecţia stoică a Editurii Seneca a sporit de curînd cu prima dintre cele patru cărţi ale Diatribelor lui Epictet, în traducerea Andreei Ştefan. Dincolo de opţiunea constantă a editurii pentru textele stoicilor antici, regăsim aici eleganţa fizică a volumului, delicateţea ecologică (şapte copaci au fost salvaţi pentru că s-a folosit hîrtie reciclată), inserţiile unui artist (de data aceasta, Anastasia Dumitrescu) care transpune textul în grafică, decupajele menite să atragă atenţia şi să se imprime în memorie şi, nu în ultimul rînd (poate chiar dimpotrivă), opţiunea pentru un titlu proaspăt: Discurs viu.

Dintre textele antice care au reuşit să supravieţuiască pînă în epoca tiparului, asigurîndu-şi pătrunderea în lumea cititorilor din prezentul nostru, unele nu par să fi fost menite unei asemenea longevităţi. Scrisorile lui Cicero, de pildă, sînt numai în parte rodul unei conservări dorite de autorul lor. Celor păstrate în arhiva personală a orgoliosului consul din anul 63 î.H. – de multe ori în epistolare complete, care conţineau copii nu doar ale scrisorilor trimise, ci şi ale celor primite – şi puse în circulaţie de Cicero însuşi, par să li se fi adăugat texte copiate asiduu, în pofida voinţei autorului lor. Cumva asemănătoare este soarta unor opere antice care nu au fost, de fapt, scrise de cei sub al căror nume au circulat. Epictet nu a compus lucrări în sensul uzual al termenului, altfel spus, discursurile lui au avut doar existenţa efemeră a rostirii. Ceea ce este pentru noi corpusul epictetic reprezintă însemnările unui discipol al filozofului, Arrian. Este vorba despre un set de patru cărţi de discursuri (poate doar jumătate din ce se afla cîndva în circulaţie), Diatribele, şi un mic Manual (Encheiridion), care pare să fie esenţa acelor discursuri. Arrian a vrut să păstreze pentru sine cuvintele lui Epictet şi le-a notat cît de fidel a putut, pentru a se întoarce la ele ori de cîte ori dorea. Firesc, cărţile nu au circulat sub numele lui Arrian, nefiind decît conservate de el, nici măcar redactate, rămase cu bună intenţie într-o formă a spontaneităţii orale. Povestea nu se încheie aici: Diatribele sînt precedate de o pagină scrisă explicit de Arrian, pe care am putea-o eticheta acum ca disclaimer. El vorbeşte acolo nu numai despre faptul că sînt însemnările sale proprii, independente de intenţiile lui Epictet, ci şi despre o a doua ieşire din intenţiile autorului – de data aceasta, al însemnărilor: Arrian însuşi declară că nu el le-a pus în circulaţie.

Ne aflăm, aşadar, într-o culpă dublă: citim un text rostit fără gîndul unei perpetuări în timp şi nişte însemnări de uz personal, scăpate cumva în spaţiul public. O dibăcie literară există, de bună seamă, în pagina de început a lui Arrian; cu atît mai mult merită să ne supunem convenţiei.

Volumul abia apărut continuă colecţia „În DOI”, care pune faţă în faţă filozoful antic şi tînărul artist din prezentul nostru, tot aşa cum îi lasă în intimitate pe Autor şi Cititor. Am adăuga însă un al treilea participant la dialog: Traducătorul, pentru că lui i se datorează această întîlnire. Traducerea bună este cea discretă, care se subţiază atît de mult încît devine străvezie, lăsîndu-i cititorului impresia că nimic nu s-a interpus, că este în dialog direct cu autorul.

 

Bucureşti, mai 2018

 

Revista indexata EBSCO