Jun 26, 2018

Posted by in Actualitatea literara

Simona MODREANU – Reîntîlnirea civilizaţiilor

 

            Istoria se amuză adesea croșetînd (aparente?) coincidențe, chiar dacă de multe ori zâmbetul e strîmb sau sinistru. Cam așa a fost cu Premiul pentru roman al Academiei franceze acordat pe 26 octombrie 2017 lui Daniel Rondeau, pentru Mécaniques du chaos (Mecanica haosului), apărut la editura Grasset, care bifează cu această ocazie o tripletă extrem de rară, cucerind trei din cele cinci cele mai prestigioase premii literare franceze !

Dar, ca să revenim la Daniel Rondeau, amara ironie a sorții a vrut ca acest scriitor, jurnalist, editor (ba chiar și candidat nefericit, în două reprize, la un fotoliu de Nemuritor academic!), tovarăș umanitar al lui Bernard  Kouchner și fost diplomat, ambasador al Franței în Malta, să scrie o carte despre haos și teroare, decorticînd mecanismele unui atentat în lumea Mediteranei, carte premiată la zece zile după ce un scandal sîngeros a zguduit lumea, atunci cînd Daphne Caruana Galizia, cunoscută jurnalistă anticorupție din Malta, a fost asasinată pe 16 octombrie… Să fi influențat acest eveniment decizia juriului venerabilei instituții? Nu ne hazardăm mai departe în speculații neîntemeiate, să amintim însă că Academia franceză e departe de a fi lipsită de fantezie și capricii, că acum doi ani, spre exemplu, a recompensat doi laureați deodată și că Nemuritorii au ales ca finalist și cîștigător un autor care nu figura defel în prima listă de candidați…

Cert este că douăzeci de ani, circa 300 e pagini și vreo douăzeci de mii de leghe în materie de viziune asupra literaturii și ficțiunii îi despart pe Eric Vuillard, cîștigătorul Premiului Goncourt, și pe Daniel Rondeau. Pentru acesta din urmă – la fel de informat și scrutător ca mai tînărul său confrate – ficțiunea pare a fi cel mai bun mijloc de a povesti o lume în care banii murdari, corupția și teroarea fac regulile jocului. Indiferent cum se numesc, din ce regiune a Mediteranei vin sau ce fac, personajele acestei fresce polifonice contemporane sunt toate ostatici ai haosului generalizat (dar controlat) în care trăim. O lume din care parcă vrem cu tot dinadinsul să alungăm sacrul și iubirea autentice, fie că ne aflăm în deșertul libian, într-un spital din La Valetta sau în inima puterii pariziene. Marșul halucinant și tot mai grăbit al istoriei, căruia scriitorul îi imprimă suflul și ritmul propriu (sau invers!) se aglutinează într-un thriller palpitant, ce ne plimbă din capitalele pestrițe și neliniștite ale Orientului pînă în jungla urbană a unei Franțe care și-a pierdut reperele.

Cosmopolitismul lui Daniel Rondeau se citește și în forma romanului său. Lung, dar alcătuit în capitole foarte scurte, ce par să fugă unul după altul, într-un stil mai curînd anglo-saxon. De fapt, arome britanice de Graham Greene și John Le Carre ne gîdilă adesea urechile. Țesătura narativă și structura personajelor sunt croite după același tipar, siluetele apar și dispar într-o clipită, fără ca acest lucru să pară să tulbure pe cineva, avioanele se pierd, toți și toate se mișcă fără încetare și, mai ales, toți par să poată fi cumpărați oriunde și oricînd, la fel de ieftini ca un pachet de țigări. Nici ucigașii plătiți nu sunt mai bine conturați, își fac treaba repede și pleacă mai departe, sîngele curge în valuri, dar superpolițiștii nu au nici ei timp de scărpinări metafizice și psihologice, asemenea colegilor scandinavi, care au cucerit Europa în ultimii ani. Afacerile cu cocaină se împletesc cu cele din jurul unor vechi ruine romane din nordul Africii, ceea ce ne poartă din locuințe sociale de la periferia Parisului pînă în Tripoli, Magna, Sidi Bou Saïd, sau prin obscurități londoneze elegante, unde speculatori financiari lipsiți de scrupule nu se pot odihni decît mîngîind statui de marmură milenară, cînd nu dăm de somalieni, ucrainence sau nomazi Beja, care nu fac nimic altceva cît e ziulica de lungă decît să se pieptene… Imposibil de cuprins într-o privire sau frază această fojgăială amețitoare, dar senzația de viu e uluitoare, simți, citind, că asta e lumea noastră de azi, cea prin care pășim virtual la jurnalele de știri sau prin filmulețele de pe You tube.

Paradoxal, în pofida dimensiunilor sale impresionante, romanul e o sumă de mici romane, sau scene, impresia generală fiind aceea de neașezare – a societății, a ideilor, a personajelor, a noastră ca cititori. Încercăm să ne agățăm o vreme, ne căutăm febrili ancore și repere, dar misiunea este imposibilă, tsunamiul narativ ne antrenează și ne aruncă de colo-colo, din fericire, cu happy-end, totuși, autorului făcîndu-i-se în cele din urmă milă de fragilitatea noastră și aterizîndu-ne, cu forța calmă a păpușarului,

Roman haotic producător de ordine prin tușe pointilliste, roman coral a capella, căci o orchestră nu ar avea timp să se instaleze ca acompaniator, roman exudînd toate figurile pe care le putem întîlni în ficțiunile contemporane, de la dealeri de troguri la traficanți de arme sau de antichități, de la agenți secreți la detectivi, djihadiști, prostituate, jurnaliști, diplomați, arheologi (Sebastien Grimaud fiind și naratorul poveștii) și tot ce vă mai puteți imagina. În mod evident, experiența personală și lecturile lui Daniel Rondeau legate de civilizațiile Mediteranei (el însuși definindu-se ca pelerin al Mediteranei) îl fac extrem de convingător în evocarea misterelor și mizelor majore din această zonă fierbinte. Și același fond cultural îl face să treacă mult dincolo de patchwork-ul în permanentă reconfigurare al acțiunilor delirante, pentru a coborî adînc – însoțit de companioni de calibrul lui Virgil, Polibius, Dante, Montaigne sau Tucidide – spre rădăcinile civilizației europene și spre întrebările complicate ce se pun tot mai acut în contextul dereglărilor și repoziționărilor la scară mondială pe care le trăim zi de zi. Asistăm, oare, la un sfîrșit de ciclu în Occident și la dispariția unui model de viață creștină după care funcționăm, cu sincope, de peste două mii de ani ? E cu adevărat dramatică reinvestirea Europei noastre depresive și dezabuzate de către Islam, sau e mai curînd fertilă și cu potențial regenerator, așa cum a fost și cu sute de ani în urmă ?

Mormîntul sfîntului islamic mă interesa din mai multe puncte de vedere. Mormintele sfinților sunt întotdeauna niște check point-uri între cer și pămînt. Și auzisem vorbindu-se despre acea legendă care susținea că Sfîntul Ludovi, înainte de a muri, se convertise la Islam. Regele cerșetorilor ar fi fost așadar de două ori sanctificat. Ibn Khaldoun evoca déjà această stranie ipoteză. Sfîntul Ludovic, alias Sanluwis, ibn Luwis, sau Ridâfrans, transcrierea fonetică pentru Regele francilor, continua să bîntuie memoria arabă de la coastele egiptene pînă la Cartagina, unde a murit.
Roman babelian, diabolic, labirintic, periculos, care aruncă pleiada de personaje ca din pușcă (uneori tot așa le și elimină), cu toate ingredientele unui thriller reușit, cu accente de exotism și excitație perversă, dar și cu informații precise, ecleraj politic real, stil de  jurnalist de investigații combinat cu fine comentatorii de cunoscător autentic al unei regiuni complexe, creative, în mutație permanentă. E drept că mai și obosim uneori, cînd firele conducătoare se împletesc sau se substituie unul altuia, dar e foarte probabil ca asta să nu fie neapărat un minus al autorului, ci un pariu deliberat al naratorului care caută veridicitatea și, mai ales, care crede cu fermitate în puterea cuvîntului. Care nu e solar, ființial, ci creează zone de umbră ontologică. În care mai adăstăm puțin, înainte de a înțelege spre ce ne îndreptăm…

Revista indexata EBSCO