Jun 26, 2018

Posted by in MOZAIC

Marius CHELARU – Păpuşa

 

„Am înţeles foarte repede că eu aveam o problemă cu mama […]. Era vorba în principal despre trupul ei uşor ca fulgul, pe care l-am crezut mai tîrziu din hîrtie sau ghips. Vag, la început, apoi din ce în ce mai clar, înţelegeam că tot ce nu lipsea niciodată în poeziile şi cîntecele despre mamă – laptele, sînul, parfumul, căldura maternă – mie îmi era greu să le găsesc la ea. Nu era vorba despre răceală. Dragostea ei era vădită de la o poştă. Şi grija. Problema se afla în altă parte, cum mi-am dat seama mai apoi, avea de-a face cu stînjeneala ei de a le arăta, de a depăşi un prag”.

Ismail Kadare, Păpuşa, p. 7-8

 

Cel mai cunoscut scriitor albanez al zilelor noastre (ca prozator, deşi a debutat ca poet[1]) este Ismail Kadare, născut în 1936, în Girokastra, nominalizat de patru ori la Premiul Nobel, pe care nu l-a primit pînă acum (din păcate, consideră mulţi, încă una dintre multele erori ale juraţilor acestei instituţii, care au început „lista” cu Lev Tolstoi), tradus în peste 50 de limbi străine, ecranizat, laureat al mai multor premii naţionale/ internaţionale prestigioase.

Şi-a propus, şi a realizat, un plan ambiţios – un tablou al devenirii Albaniei/ civilizaţiei albaneze, din perioada istoriei timpurii a ţării (Cine a adus-o pe Doruntina), apoi perioada otomană (Cetatea; Podul cu trei arcade; Slujbaşul de la Palatul viselor ş.a.m.d.), perioada regalistă, apoi comunistă (Aprilie spulberat, Dosarul H, O capitală în noiembrie, Generalul armatei moarte, Iarna marii însingurări ş.a.m.d.) pentru a se apropia de zilele noastre, de zilele însîngerate ale Balcanilor, şi din Kosovo (Moartea care ne-a apropiat, Florile îngheţate din martie).

În septembrie 1990 s-a stabilit temporar, cum a susţinut el însuşi, în Franţa, de unde a revenit în ţară în 2001.

În această carte (terminată la Paris, în aprilie 2013), care în limba română are şi subtitlul Portretul mamei, este vorba, în subsidiar, şi despre felul în care erau lucrurile/ mentalitatea într-o anumită perioadă în Albania (în vremea în care păşea spre „comunism”, şi apoi cum a ieşit din această „epocă”), dar, în „prim-plan”, pornind de la dorinţa de a-şi aminti de mama sa, de a-i face un „portret” cît mai aproape de felul în care a văzut-o el. Kadare descrie, în stilul său cunoscut (nu insistăm aici asuprea nucleelor narative), în fundal, şi felul în care a crescut, cum a fost viaţa sa, trăirile pe care şi le aminteşte. Interesant este şi modul în care descrie ce a însemnat, pentru el, „mamă”. „Oricum ar veni, treaba asta cu mama nu era atît de simplă, adică nu era suficient s-o ai pentru ca toate celelalte să nu mai conteze”; şi altele, citate la început. Aminteşte, din primele pagini, o spusă a lui Andrei Vosnezenski (într-o primă şi ultimă întîlnire cu acesta), care pornind cumva de la cuvintele „mamă” şi „beznă”, a scornit, ceva de tipul „mamabezna”, care i-a dat mult de gîndit. „N-am avut niciodată ocazia să aflu ce a vrut să spună cu asta”, spune Kadare.

Pe „Păpuşă” (de fapt Hatidje Dobi, mama lui Ismail Kadare), căreia îi sînt dedicate aceste pagini, deşi a considerat-o cea mai apropiată fiinţă, autorul spune că, de fapt, nu a reuşit să o înţeleagă niciodată cu totul, pe deplin.

„În aprilie 1994 fratele meu de la Tirana ne-a anunţat că mama era pe patul de moarte” – aşa începe Ismail Kadare „povestea”, amintindu-şi pas cu pas şi  lumea în care au trăit şi el şi mama sa, începînd cu Girokastra, în atmosfera unei familii „tipice” din ţara sa în acele timpuri, în intimitatea căreia misterul şi cutumele veneau de departe, din timp, încă dinspre evul mediu, poate şi mai dinainte, apoi cu alte locuri din Albania, dar nu numai.

Este o călătorie înapoi în timp, prin viaţa sa şi a familiei sale, un remember încărcat de emoţii, în care figura centrală este „Păpuşa”, pe care, cînd se stingea, vărul lui Ismail, cel care a purtat-o pe braţe către locul unde îşi aştepta sfîrşitul, spunea: „Incredibil cît de uşoară e! Parcă ar fi de hîrtie. Ca o păpuşă de hîrtie.”

„Povestea” începe cumva de la intrarea „Păpuşii” în casa soţului (una „veche, uriaşă şi sumbră”) – de altfel ea însăşi un „personaj” –, cu felul în care se făceau aceste lucruri în Girokastra acelor vremuri (unde „atunci cînd se legau cumetrii, se legau relaţii noi”, şi, „în mod ciudat, apărea o anume duşmănie, mai ales în perioada dinaintea căsătoriei”, cu tot „felul de bîrfe”, despre care e „mai grozav” dintre cele două „clanuri). Chiar casa, pare-se, spune Ismail Kadare, mai exact „lipsa entuziasmului nurorii” faţă de aceasta, pare să fi provocat „prima notă de răceală” între soacră şi Păpuşă. Motiv  pentru care tatăl lui Ismail, judecător – dar şi mare doritor să facă tot felul de reparaţii/ modificări la casă, fapt pentru care era luat în rîs de toţi – avea mereu un „proces” de „judecat”, greu de descîlcit şi înţeles de copil.

Cît despre felul în care s-au schimbat relaţiile dintre cele două familii, Kadare şi Dobi, citim: „Cu trecerea anilor, aveam să înţeleg cu multă dificultate sau, mai exact, să-mi închipui că am înţeles cronica încîlcită a închipuitei duşmănii” dintre cele două clanuri. Iar „încurcătura venea din imposibilitatea de a compara cele două clanuri”, şi „asta pornea de la case, care erau atît de diferite, încît cu greu ai fi putut bănui că fac parte din acelaşi oraş”. Şi descrierile sînt aidoma unor „tablouri” din cuvinte, cu multe nuanţe, aşa cum, de altfel, ne-a obişnuit romancierul din alte cărţi ale sale: „Pe cît de veche şi ursuză era casa noastră, pe atît de diferită era cea a lui tata-mare, cum îi spuneam bunicului dinspre mamă. Era mare şi ea, dar nu avea nici pivniţe adînci, nici rezervor de apă, nici scări viclene de lemn, ca să nu mai vorbim despre odăile nelocuite, despre temniţă, treceri secrete, coridoare boltite” ş.a. Pe de altă parte, „în loc ca oamenii să repare oarecum relaţia alterată dintre cele două familii, ei făceau exact contrariul”, şi pentru că membrii celor două clanuri erau „chiar mai diferiţi decît casele lor”, „principala deosebire care-ţi sărea în ochi era că majoritatea celor din familia lui tata-mare erau în viaţă, cîtă vreme cei din neamul Kadare erau morţi” ş.a., ş.a.

Păpuşa, „fusese mai mult sau mai puţin conştientă că avea să se confrunte cu casa veche” („deşi îi era greu să accepte clar”), cu toate coridoarele şi numele celor răposaţi din familie. Spunea chiar că „o înghite casa”. Şi, „împotriva acestei avalanşe ameninţătoare”, „avea oştirea ei de pomi, păsări, de viori, de surori şi foşti servitori”. Şi, deşi ea „părea la prima vedere mică şi delicată”, avea, simţea copilul Smail, „secretul” ei. Astfel, ea, „care nu ştia multe lucruri” (această… „naivitate” cu totul aparte a femeii, de altfel, i-a prilejuit multe gînduri/ atitudini şi reacţii fiului) cunoştea acest „secret” care „se ascundea în spatele unui enunţ dezamăgitor şi banal”, anume „situaţie economică” – familia sa, Dobi, era avută, spre deosebire de Kadare. Şi, dacă familia Dobi îşi ascundea bogăţia „sub masca de oameni cumpătaţi la orice”, cei din familia Kadare, „sub masca unei false făloşenii”, îşi ascundeau sărăcia. Încă unul din motivele pentru care „alianţa”, de la „început nepotrivită”, făcea ca „motivul încuscririi” să rămînă, spune autorul, un mister.

Plină de culoare este şi secvenţa în care Kadare vorbeşte despre „intrarea Păpuşii, ca tînără nevastă”, în 1933, în familia soţului, fapt pe care nu şi-l putea pur şi simplu imagina, deşi „vedea” convoiul de nuntă, drumul prin oraş, oamenii, casele, străzile ş.a. Sînt multe astfel de „scene” prin intermediul cărora autorul „desenează” şi „portretul” mamei sale, dar şi felul în care au evoluat şi el şi familia sa, relaţiile sale cu Păpuşa etc.

De pildă, amintim o discuţie „simplă” despre dragoste „la prima vedere”, o întrebare despre cum s-au îndrăgostit mama şi tatăl lor a lui Smail şi a surorii sale pentru Păpuşa (în timp ce tatăl era indiferent, de parcă nu era vorba despre el), şi cum i-a fost „prezentat” fetei viitorul soţ printr-o fotografie. Apoi veşnicul conflict cu soacra, cum făcea Păpuşa faţă tachinărilor împinse pînă la extrem din partea unei verişoare, Izmini Kokobobo (care, aflată la un moment dat în anturajul lui Enver Hodja, pentru că, la fel cum făcea cu „Păpuşa”, avînd gura „slobodă”, a făcut şi „acolo”, a fost „exclusă”) faţă de care a ieşit, într-un final, victorioasă spunînd că aceasta „nu ştia să poarte o discuţie”. Ori felul în care, după ce Ismail  începuse să scrie (şi devenise „arogant”/ „încrezut” şi modul în care îşi vedea el „îngîmfarea” şi sursele acesteia), şi de aici o suită întreagă de întîmplări şi discuţii, de la felul cum era privit de prieteni (sînt mai multe întîmplări legate de colegi/ prieteni şi atmosfera de atunci dintre ei), ce credea el despre cum sînt scriitorii şi ce fac ei, la „romanele cu reclame” pe care şi le imagina, pînă la convingerea „Păpuşii”, care auzise ea undeva că scriitorii ajunşi celebri, trebuie să îşi schimbe şi mama („Acum că eşti faimos, nu ţi-a trecut prin cap să mă neregi?”). Acest fapt a declanşat o discuţie savuroasă între cei doi, din care, ca de altfel din majoritatea secvenţelor despre mama sa, răzbate o duioşie aparte. („Mila, o milă mai profundă ca altă dată, m-a săgetat ca un cuţit. Şi, odată cu ea,  gîndul că din acel moment aveam să fiu cel care-i aducea teama cea mai intensă şi mai neadevărată, aceea că o voi abandona”). Atunci, cînd îi părea că băiatul ei pătrundea într-o altă lume, a scriitorilor, care îl va face faimos, „fără să ştie, se plasase singură în cea mai inutilă şi mai tragică balanţă: ea însăşi pe un taler, şi ceea ce se numeşte „arta” fiului pe celălalt. Una din ele avea să piardă”. Şi, scrie Kadare, „ştia, fără îndoială, că ea era aceea” (iar „strigătul ei: nu mă renega – era în realitate: renegă-mă, dacă ţi-e de folos…”). Autorul se întreabă: „Inventase singură acea fantezie copilărească, scoţînd-o vinovată pe Izmini Kokobobo? Sau era ceva normal în lumea ei… a păpuşilor… această contrapunere: artă – mamă”. Sau mai amintim episodul mutării din casa de la Girokastra la Tirana, (plecare cu care Păpuşa s-a acomodat, „de bine, de rău”, dar tatăl lui Ismail nu), episoadele legate de Albania comunistă, felul în care a început ea să înţeleagă că micul „Smail” era de acum bărbat, cum voise să „discute” cu el despre femei, chiar să îl „însoare” cu una. Apoi apariţia Helenei în viaţa lui, care îi „intrase în graţii” imediat Păpuşii (deşi era şi un pic supărată că „alegerea ei”, cealaltă femeie, „fusese ignorată”). Scena în care Helena rămîne la masă la ei, şi felul în care este întîmpinată este una aparte. Atunci, paradoxal, „Păpuşa era în locul soacrei, iar Helena în locul Păpuşii”, iar mie, scrie Ismail, „nu-mi mai rămînea decît rolul lui taică-meu, care trebuia să ţină cumpăna dreptăţii în cazul unei confruntări dintre ele”. Apoi vin gîndurile despre o posibilă logodnă, dar care deodată părea un act foarte complicat (se gîndeau la tot felul, de la împotriviri, la răpiri, ori „căsătorie modernă” ş.a.), discuţiile între părinţii lor („prima întîlnire şi ultima s-a încheiat într-un dezacord total”), „informaţiile” „strînse de unii membri ai familiei Helenei”, nu le „dădeau speranţe” celor doi tineri. Dar, „în ciuda tuturor comentariilor”, nunta a avut loc. Apoi mai sînt felul în care Păpuşa s-a acomodat cu lumea scriitorilor/ oamenilor de artă din care făcea parte de acum Ismail, moartea tatălui, după care „Păpuşa părea buimacă”, declararea lui Ismail Kadare, la radio, în presă, ca „trădător” (24 octombrie 1990), percheziţiile, groaza „Păpuşii” şi a surorii autorului. La un moment dat, în stilul său, „Păpuşa”, care îşi construia în minte scenariile,  l-a întrebat pe unul dintre cei care percheziţionau casa: „Tu eşti acela care o să mă bage la închisoare”, iar acesta, după ce a privit-o ciudat, i-a spus: „Sînt procuror. Dar ţie să nu-ţi fie teamă, mamă”. Ismail Kadare scrie: „Ani la rînd m-am întors în apartamentul acela cu ghinion din strada Dibrei, unde cele două [mama şi sora autorului], rămase singure, au început din nou să plîngă, de data aceasta cu voce tare, ca la mort”.

Revederea, din martie 1992, a găsit-o pe „Păpuşă” de acum slăbită, bucuroasă cumva dar cu multe întrebări, dintre care două apăsătoare: dacă fiul o va mai vedea în viaţă, şi dacă de acum era francez. Întrebare despre care Ismail scrie: „Ori de cîte ori mi-o aminteam, în loc să mă obişnuiesc cu ea, mi se părea la fel de imposibilă, indiferent din ce unghi o priveai. Era, pe cît de clară, pe atît de nebuloasă, puerilă şi atemporală, încît te-ar fi găsit oricînd nepregătit” Şi de aceea, i-a dat răspunsul cînd a văzut-o pentru cea din urmă dată, întinsă în sicriu, „albă, cu puţin roşu în obraji, chiar ca o păpuşă într-o cutie de jucării”, gîndindu-se că „îşi pregătise trecerea cu mulţi ani în urmă”, căci, dincolo de fardul de înmormîntare, era cam acelaşi şi sensul întrebării: „schimbarea mamei, care se ascundea în cîteva cuvinte solemne – «Mama Franţa» sau «Mama Albania»”. Apoi, ca o scenă de final la fel de încărcată şi de nuanţată cum era atmosfera din casa veche din Girokastra, este ziua înmormîntării mamei, şi acel grup de cîntăreţi („bărbaţi în fustanele, aşezaţi într-un semicerc solemn”) în haine tradiţionale care cîntau un cîntec străvechi miresei, ca la o nuntă atemporală.

Pe scurt, un portret tulburător, emoţionant, o călătorie printr-o lume plină de nuanţe şi întrebări care să năşteau mereu, unele rămînînd fără răspuns. Aşa este acest „epilog” (cum mi-au spus Luan Topciu şi Marius Dobrescu, care au discutat recent cu Kadare) la toate scrierile acestui scriitor aparte, în primul rînd un omagiu adus mamei sale, apoi familiei, oraşului natal şi Albaniei, dar şi un o carte autobiografică încărcată de emoţie. De notat şi efortul lui Marius Dobrescu, cunoscător al limbii şi culturii albaneze, care a adus în limba română aproape toate cărţile lui Ismail Kadare.

 

Ismail Kadare, Păpuşa, roman, traducere din limba albaneză de Marius Dobrescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2018, 130 p.

[1] Frymezime djaloshare/ Inspiraţii juvenile, 1954, Enderrime/ Visări, 1957, Shekulli im/ Secolul  meu, 1961.

Revista indexata EBSCO