Jun 26, 2018

Posted by in ESEU

Ovidiu PECICAN – Noica, romancierul lui Hegel

 

Discutînd geneza Povestirilor despre om te întrebi ce anume l-a determinat pe Constantin Noica să se apuce de tălmăcirea în proză a Fenomenologiei spiritului. Sorin Lavric crede că răspunsul se află în limbajul complicat, nefiresc, „cifrat” din cartea hegeliană. „În fond ce face din Fenomenologia spiritului o carte cvasi-ilizibilă e opacitatea unor termeni care se aşează în pagină după alte reguli decît cele logice, autorul părînd să asculte de norme pe care sintaxa obişnuită nu le ştie. Hegel scrie într-o limbă care pune în dificultate orice german nativ, iar dacă fondul de etanşeitate a originalului este trecut prin filtrul de traducere al românei, atunci idiomul iniţial devine cu adevărat ininteligibil”[1]. Impulsul lui Noica de a ajuta accederii românilor la conţinuturile cărţii marelui filosof german ar avea, deci, la bază, nemulţumirea de natură filologică; una dublă, căci produsă atît de textul original – nu lipsit de o anume opacitate –, cît şi de soluţiile transpunerii lui în română.

De ce scrie Hegel complicat, cînd ar putea scrie mult mai simplu, păstrînd toată complexitatea pe seama dialecticii ideilor? Acestei întrebări Sorin Lavric îi răspunde căutînd să descifreze în biografia şi în devenirea filosofică hegeliană răspunsul cel mai potrivit. „Nu e uşor de spus cînd anume a început Hegel să scrie altfel, lepădîndu-se de uzanţa expresiilor consacrate şi trecînd la un protocol propriu, de jargon împins pînă la limita obscurităţii.// Undeva în jurul lui 1800, satistit de clişee, şvabul s-a hotărît să calce strîmb, în tactul unei sintaxe personale…”[2]

Momentul se dovedeşte însă prefaţat de o clarificare programatică în formarea tînărului filosof de odinioară: „… textul cel mai timpuriu care prevesteşte metamorfoza provine din 1797 şi se numeşte Cel mai vechi program al idealismului german. Numai că aici tînărul de 27 de ani izbeşte nu atît prin linia frazelor, cît prin îndrăzneala ambiţiilor. «Sînt convins că cel mai înalt act al raţiunii, în stare a cuprinde toate ideile, e un act estetic. Filosoful trebuie să posede tot atîta forţă estetică ca poetul» mărturiseşte Hegel, pentru ca imediat să adauge că cine are o asemenea forţă poate crea o «mitologie a ideilor», filosofia dobîndindu-şi demnitatea abia atunci cînd capătă rang mitic”[3]. În lectura lui Sorin Lavric, aşadar, înainte de modificarea sintaxei şi retoricii textuale, tînărul Hegel a procedat la situarea valorică de principiu a demersurilor filosofice. Acestea ar avea, la nivelul totalităţii apoteotice a ideaţiei, valoare (şi consecinţe de natură) estetică. La nivelul capacităţii sale de a întruchipa în cuvinte frumosul – şi, implicit, de a impresiona audienţa – filosoful cel mai înzestrat ar trebui să egaleze performanţa poetului.

Sorin Lavric asociază, deci, două impulsuri hegeliene din aceeaşi perioadă şi, fără a dezvolta prea mult ideea, le interrelaţionează. Ideea de a scrie altfel s-ar lega la Hegel, se subînţelege, de idealul lui de a atinge prin retorica şi ideaţia filosofică performanţele marii poezii.

În evoluţia gînditorului german, Sorin Lavric descoperă însă modificări semnificative: „… de superstiţia estetică Hegel se va rupe repede, încetînd nu doar să ceară filosofiei virtuţi artistice, dar chiar degradînd frumuseţea la o treaptă premergătoare conceptului…”[4] Odată înfăptuit acest salt, scrisul hegelian nu se mai împiedică de standarde estetice, înlăturîndu-le pe acestea ca pe nişte obstacole şi desfăşurînd fără oprelişti viziunea lui filosofică pentru forţa ei inerentă, care nu mai are nevoie de „estetizări”.

Una este însă laboratorul filosofului şi cu totul alta receptarea publică a scrisului său. După Sorin Lavric, în pofida detaşării lui de „superstiţia” esteticului, „… totuşi aura mitică îl va urmări mereu, dovadă că în ochii posterităţii, viziunea îi stă sub premisa monumentală a unei construcţii mitologice”[5]. Exegetul român atribuie astfel receptării hegeliene proporţii mitice şi un prestigiu de aceeaşi factură. Acesta ar avea la bază monumentalitatea viziunii filosofului, precum şi caracterul de mitologie al construcţiei pe care el o întreprinde. „Prin jargonul nebulos, Hegel e un personaj mitologic, cum şi Fenomenologia spiritului e ea însăşi o epopee de semnificaţii în care noţiunile devin protagonişti pe o scenă a adevărurilor universale”[6]. Lavric propune aici o metaforă capabilă să surprindă natura demersului hegelian din Fenomenologie, unde conceptele „dănţuiesc”, prinzînd o viaţă proprie şi devenind aproape personificări de sine stătătoare, prinse într-o horă dialectică. Acum, theatrum mundi nu mai este cel al oamenilor ce întruchipează material, prin prezenţe şi evoluţii fizice, principiile, ideile şi valorile, ci al noţiunilor observate în evoluţia dramatică a înlănţuirilor lor spectaculare. Celui familiarizat cu elanurile romantismului literar nu-i va fi greu să relaţioneze proiectul – năstruşnic – al lui Hegel cu atîtea poezii ale maeştrilor acestui curent dedicate unor noţiuni nu mai puţin spectaculare: meditaţia, nostalgia, iubirea, liniştea, libertatea, frumuseţea, prietenia, tinereţea, îndrăzneala, destinul, natura, eterul, tihna, omul, speranţa, curajul. Toate acestea apar în titlurile unor poezii scrise de Hölderlin, prieten de juneţe şi coleg de cameră şi studii cu Hegel şi cu Schelling la Tübinger Stift. În loc să recurgă la poezie pentru a celebra asemenea virtuţi, stări de spirit, predispoziţii şi valori, Hegel a preferat să trateze concepte într-un registru dialectic, asamblîndu-le sistemic în această „epopee mitologică a ideilor” care este Fenomenologia spiritului.

Toate aceste dezvoltări privesc preistoria şi istoria devenirii vocaţionale a tînărului Hegel şi au condus la concepţia despre scrierea filosofiei şi conţinuturile filosofării din Fenomenologia spiritului (1807), prima lucrare importantă a gînditorului. Revenind însă la impulsurile care l-au animat pe Constantin Noica atunci cînd a decis să se dedice transpunerii conţinuturilor sale revoluţionare în română altfel decît printr-o traducere de rigoare filologică şi filosofică, optînd pentru o prelucrare liberă şi originală, Sorin Lavric notează: „În româneşte Fenomenologia spiritului e un supliciu menit spiritelor cu înclinaţie pentru tortura psihică, vibraţia de metal a conceptelor nemţeşti topindu-se în glazura senzuală a unei limbi în care aridităţile abstracte ale originalului capătă invariabil un aspect apos, de frazeologie interminabilă. În română, Hegel sună diluat, confuz şi exasperant de incoerent, în virtutea unei dizgraţioase revărsări de termeni nefireşti. A-l citi în această formă duce la o inevitabilă scîrbire de exerciţiul filosofic”[7]. Comentatorul critică aspru aici meritoria, totuşi, izbîndă a lui Virgil Bogdan din 1965. (De atunci încoace nimeni nu şi-a mai încercat abilităţile filosofico-lingvistice propunînd pieţei româneşti a ideilor o traducere diferită şi poate mai bună.) Cartea acestuia a apărut la un an după finalul detenţiei lui Noica, devenindu-i accesibilă acestuia. Curînd el a reluat mai vechiul său proiect de pe cînd se afla în surghiun la Cîmpulung, Povestiri despre om, din anii 1955 – 1956. Întîi, în seminarii private cu un grup restrîns de discipoli, în apartamentul său din Berceni. Pe atunci, este de crezut, filosoful încerca să reproducă o situaţie care, încă mult înainte, la vremea scrierii primei interpretări, o va fi evocat în minte de multe roi: „M-am întrebat, scriindu-mi interpretările despre Hegel, dacă-l invidiez ori nu pe A. Kojève, care-a ţinut cîţiva ani de-a rîndul prelegeri despre Fenomenologia spiritului la Collège de France”[8]. Ulterior, el a folosit rezumatele alcătuite în vederea seminariilor private, elaborînd o nouă interpretare (publicată, în 1969 şi 1970, în România literară)[9]. De astă dată însă, proiectul nu a mai acoperit întreaga carte, ci numai primele trei capitole ale Fenomenologiei

Sorin Lavric este de părere că, de fapt, impulsul recurent resimţit de filosoful român în faţa capodoperei hegeliene nu a fost doar reacţia la adresa unei limbi germane şi filosofice rebarbative, ci mai mult. După el, în acest mod Noica îl redescoperă pe tînărul Hegel dinainte de 1800, cel care angaja programatic discursul filosofic într-o competiţie cu poezia pe tărîmul esteticului. „Noica a simţit pericolul de a repudia cartea din cauza asperităţii indigeste a limbii, şi de aici imboldul de-a o povesti ocolind crusta respingătoare a codului. Ce a rezultat sînt două comentarii a căror calitate aminteşte de ambiţia tînărului Hegel din fragmentul privitor la idealismul german: adevărul filosofic poate fi spus în chip estetic, într-o limbă în care profunzimea şi frumuseţea încetează să fie rivale. Hegel nu a scris niciodată frumos, şi cu toate acestea fascinaţia jargonului îi e indubitabilă, graţie atracţiei venite din partea unei limbi impostate, de vaticinaţie ce înaintează în cadenţe cultice. Şi în 1806, cînd Hegel termina la Jena manuscrisul Fenomenologiei, fiind silit nu numai să părăsească oraşul sub şarja trupelor napoleoniene, dar chiar să-şi ia gîndul pentru zece ani de la cariera universitară, în 1806 nici un contemporan n-ar fi avut intenţia de a povesti pe înţelesul neiniţiaţilor un volum încîlcit şi pe alocuri imposibil, a cărui celebritate avea să-i ridice titlul la rang de capodoperă întunecată. Peste 150 de ani, în domiciliul forţat din Cîmpulung-Muscel, Noica încerca, fără jargon şi fără intenţia unei vulgarizări facile, să dea capodoperei o formă agreabilă sub unghiul acurateţii expresive. Rezultatul va fi Povestiri despre om, o carte din care Hegel, dacă ar fi avut prilejul s-o citească, şi-ar fi amintit de reveria din fragmentul despre Idealismul german «adevărul şi binele se înrudesc numai în frumuseţe»“[10].

Ceea ce pare să susţină Sorin Lavric este, aşadar, că prin Povestiri despre om Noica nu face dreptate lui Hegel doar împotriva unei traduceri româneşti mai puţin reuşite – dar, oricum, unica pînă în prezent – şi nici chiar numai contra propriei limbi filosofice germane. Prin Noica tînărului Hegel, încă subjugat de artisticitate, de estetic, i se face dreptate împotriva maturului de mai apoi, care a renunţat între timp la aceste „fumuri” ale juneţii ori pentru că a realizat că nu are un condei pe măsura dezideratului său, ori fiindcă mai vechea sa convingere i s-a părut superfluă în raport cu adevăratele ţeluri de profunzime pe care cartea trebuia să le atingă.

 

[1] Sorin Lavric, „Capitolele vieţii”, în România literară, nr. 12, 2013.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] „Poveste cu doi necunoscuţi: C. Noica, I. Ianoşi”, în Apostrof, an. VII, nr. 1-2 (68-69), 1996, p. 15. Scrisoarea lui C. Noica din Păltiniş, 1 octombrie 1980. Ion Ianoşi, Constantin Noica, ed. cit., p. 261.

[9] Idem, „Un Hegel pe înţelesul oamenilor”, în Constantin Noica, Povestiri despre om după o carte a lui Hegel, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2009, pp. 12-13.

[10] Sorin Lavric, „Capitolele vieţii”, loc. cit.

Revista indexata EBSCO