Jun 26, 2018

Posted by in ESEU

Dan TOMULEȚ – Albert Schweitzer: despre temeiul etic al civilizaţiei

I

 

De regulă, gînditorii rămîn în istorie prin lucrurile pe care le gîndesc. În Albert Schweitzer, avem însă un gînditor care a rămas în istorie şi prin faptele pe care le-a făcut. El a pus în practică principiile pe care le discută în lucrările sale, petrecînd în Africa mulţi ani, în calitate de misionar autentic al civilizaţiei europene. În paginile care urmează, ne vom lua libertatea de a ne apropia de cîteva dintre ideile sale referitoare la natura şi sensurile civilizaţiei.

După toate aparenţele, generaţiile europene mai noi au ajuns la convingerea că civilizaţia este o necesitate a naturii, la fel de fermă ca legea gravitaţiei. Ne-am convins, pe baza unor temeiuri care ne scapă, că, indiferent ce facem, cum facem şi cît facem, civilizaţia nu poate decît progresa. Ei bine, în lucrarea sa intitulată The Decay and Restauration of Civilization, Albert Schweitzer ne atrage atenţia asupra acestei fabuloase erori. Civilizaţia actuală nu este nici pe departe un fenomen obligatoriu, ci dimpotrivă, este un edificiu cît se poate de fragil, la ridicarea căruia a muncit întreaga specie umană, încă din momentul din care omul şi-a meritat cît de cît numele. În mîinile noastre se află astăzi sudoarea întregii umanitaţi trecute. Oare ce vom face cu ea? Vom reuşi să-i adăgăm şi contribuţia noastră sau o vom risipi pe ambiţii şi nimicuri? Nicio altă generaţie mai veche nu s-a confruntat cu această problemă, în măsura în care ne confruntăm noi. În învăţătura lui Schweitzer, răspunsul la întrebarea de mai sus depinde de capacitatea noastră de a înţelege că civilizaţia este aşezată pe o temelie etică, fără de care, ea nu poate supravieţui. Iată un adevăr pe cît de simplu, pe atît de copleşitor. Civilizaţia nu este consecinţa tehnologiei, ci tehnologia e consecinţa civilizaţiei. Nu felul cum arătăm pe dinafară ne face civilizaţi, ci felul în care arătăm pe dinăuntru. Acesta este marele adevăr pe care Albert Schweitzer îl aduce înaintea ochilor noştrii.

În opinia sa, civilizaţia include progresul material şi progresul cultural. Dezvoltarea materială are sarcina de a uşura lupta pentru existenţă a omului civilizat, făcîndu-i astfel viaţa mai uşoară. Progresul cultural, în schimb, are ca obiect desăvîrşirea morală şi spirituală a omului însuşi. Dacă în primul caz este vorba despre îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, în cel de-al doilea, avem de-a face cu sporirea calităţii omului însuşi, respectiv, cu elevarea fiinţei umane. Aşa cum între copil şi adult există o diferenţă în ceea ce priveşte gradul de înţelepciune, profunzimea vieţii şi măsura resurselor interioare de care cei doi dispun, în vederea confruntării cu provocările existenţei, tot aşa există şi între omul civilizat şi omul necivilizat. Cultivarea sufletească are ca rod sporirea anvergurii personalităţii şi, implicit, a bogăţiei vieţii. Plăceri poate avea oricine, fericirea este însă apanajul înţeleptului. Iată, aşadar, pe scurt, ce înseamnă elevarea umană. Această maturizare progresivă a omului este adevăratul scop al civilizaţiei şi tot ea reprezintă binele pe care l-au întrevăzut şi l-au cultivat iniţiatorii şi susţinătorii ei, de-a lungul vremurilor. Progresul material are doar rolul de a facilita progresul cultural.

Un al doilea motiv pentru care progresul moral şi spiritual este mai important decît cel material ţine de faptul că, fără cel dintîi, acesta din urmă devine treptat imposibil. Dacă omul civilizat foloseşte împotriva semenului său mijloacele tehnice, instituţionale şi organizatorice de care dispune, ceea ce din nefericire se întîmplă pe scară largă, lucrul acesta sporeşte cumplit dificultatea luptei pentru existenţă, dovedindu-se astfel o atitudine profund potrivnică civilizaţiei, atît sub raportul progresului material, cît mai ales sub raportul progresului cultural. Dorinţa de putere şi dispreţuirea omului de către om sînt adevăraţi dizolvanţi ai civilizaţiei. Iată, aşadar, de ce progresul etic, nu cel tehnic, constituie esenţa acesteia. În acest context, înţelegem limpede că tendinţa de a distinge între cultură şi civilizaţie este una periculoasă, deoarece creează impresia că civilizaţia ar ţine doar de progresul material, cultura fiind altceva. Această perspectivă este fundamental greşită şi contrară întregii istorii a existenţei umane. Cultura spirituală este scopul şi temelia civilizaţiei, nu un lux de care ne putem dispensa sau pe care-l folosim pentru alungarea plictisului. Dacă civilizaţia europeană de astăzi este în criză, una dintre cauzele majore ale acestei situaţii este tocmai uitarea acestui adevăr. Europa a pus accentul pe dezvoltarea tehnică şi a uitat, treptat, importanţa şi rostul progresului cultural. Din această cauză, cultura a ajuns să fie confundată cu divertismentul.

Iată de ce, odată cu revoluţia industrială, spiritul etic al civilizaţiei europene a început să decadă. Pe măsură ce Europa se dezvolta material, ea pierdea în plan spiritual. Fenomenul a fost vizibil, însă, pentru că fascinaţia vieţii materiale i-a pus în umbră importanţa, el a fost neglijat şi continuă să fie neglijat şi astăzi. Urmarea acestui fapt a fost superficializarea omului şi rutinizarea vieţii sale. Într-un anumit sens, omul a luat chipul maşinii şi a pierdut gustul pentru gîndirea profundă. Etica rămîne însă arta înnobilării fiinţei umane. Cine şi-ar fi putut imagina că omenirea civilizată va ajunge să o dispreţuiască? Şi totuşi, lucrul acesta s-a petrecut şi se află încă în plină desfăşurare. Omenirea a ajuns să cedeze în faţa asaltului superficialităţii, pentru că a îngăduit unor superficiali să judece în materie de viaţă spirituală. Rasa omului înţelept a fost înlocuită de rasa omului abil. Astfel, ne spune Schweitzer, în loc să „producem idealuri potrivite cu realitatea, am lăsat realitatea lipsită de orice ideal” (p. 41).[1] Frumuseţea îndemnului moral a fost înlocuită de obligativitatea empirică, aceasta din urmă raportîndu-se doar la realitate materială.

Mai mult, noţiunea de experienţă a fost redusă la ideea de senzaţie, creîndu-se astfel impresia că omul ar fi un lucru exclusiv fizic. Pe fundalul acestei atitudini, încercarea de a supune realitatea cadrelor gîndirii a fost privită ca neavenită, în speranţa că se va ajunge astfel la lucrurile însele. Nu s-a ajuns însă decît la haosului opiniilor şi al sentimentelor pe care înainte gîndirea le organiza. Dacă gîndirea nu ordonează realitatea, realitatea anulează gîndirea. Renunţarea la gîndire nu creaza un gol în care lucrurile însele îşi vor face apariţia, ci creează un gol în care se va arăta haosul. Nu există lucruri în sine; există doar lucruri. Schweitzer ne avertizează şi în sensul acesta, atunci cînd afirmă că: „ori de cîte ori marile noastre convingeri sînt distruse, în locul lor apar idei mărunte care îndeplinesc aceeaşi funcţie, dar într-o formă inferioară” (p. 43). Prin sacrificarea marilor idei, omul nu devine oservatorul obiectiv al faptelor, ci victima opiniilor şi a emoţiilor generate de fapte. Înlocuim astfel marile idei cu opinii şi impresii mărunte. Prin actul acesta, gîndirea pierde călăuzirea marilor scopuri, iar activitatea omului devine un fel de întîmplare naturală.

Pe filiera renunţării la gîndire, am pierdut şi interesul autentic faţă de valorile trecutului. Ele sînt înregistrate mecanic, dar nu le îngăduim să ne atingă cu adevărat. „Nimic nu are valoare”, continuă filosoful, „decît dacă vine în întîmpinarea planurilor, poftelor, sentimentelor şi modelor noastre estetice” (p. 47). Europeanul pare să-şi pierdut conştiinţa profundă a propriei lui tradiţii. A ajuns un dezrădăcinat, în propria lui casă, adică, un globalist. La ce ne poate folosi, în aceste condiţii, tirania unei birocraţii intangibile, situată la celălalt capăt al Pămîntului? După cum bine se ştie, guvernarea lipsită de nuanţă locală e o maşina a absurdului, iar apropierea guvernului de cei guvernaţi este o condiţie sine qua non a democraţiei şi a libertăţii civilizate. Fără îndoială, naţionalismul este o eroare gravă, însă naţiunea şi cultura ei rămîn condiţii ale sănătăţii omului civilizat. Fiinţa umană formată într-un anumit fel şi într-un anumit loc va funcţiona mai bine şi va contribui cu mai multă eficienţă la înaintarea civilizaţiei, prin alternativa pe care o oferă. Este adevărat că nu putem avea o civilizaţie naţională, dar la fel de adevărat este că putem şi trebuie să avem o cultură naţională şi un stat naţional care să adăpostească această cultură. Sub acest raport, globalizarea nu poate înseamna decît sacrificarea unora în favoarea altora sau sacrificarea tuturor în favoarea nimănui. Judecînd după rezultatele produse, globalismul subminează spontaneitatea culturală a popoarelor, în folosul unor mode culturale internationaliste, dictate şi sponsorizate birocratic, plătindu-se astfel cu viaţa spirituală a oamenilor orgoliile unor manifestări care caută să ni se impună cu o vehemenţă aproape inchizitorială.

Aceste mode, impuse de mentalităţi de secol XVII, excesiv tributare materialismului, au uscat spiritual popoarelor europene, cultura lor devenind o simplă poleială a credinţei în atotputernicia ontologică a materiei. Trăim, în consecinţă, în atmosfera naivă şi nocivă a unui optimism consumerist despiritualizat, contînd orbeşte pe o providenţă în care, de fapt, nu credem. Credinţa în atotputernicia materiei nu este egalată decît de încrederea geamănă în organizaţii şi instituţii, pătrunşi fiind de ideea obsesivă că soluţia oricărei probleme se află undeva în sfera perfecţionării organizaţionale. De fapt, aşa numita democraţie reprezentativă nu este decît o aparatură a dezinformării şi minciunii, care strecoara spre vîrfurile politice şi economice ale societăţii frăţietăţile celor mai abili şi mai vicleni mincinoşi de care societatea dispune. Democraţia reală nu poate fi decît directă, pentru că numai în cadrul ei alegătorii aleg reprezentanţi pe care-i cunosc cu adevărat. Deşi, probabil imposibilă în societăţile de mari dimensiuni, se pot face totuşi o mulţime de paşi importanţi în direcţia ei, dacă acesta este lucrul pe care ni-l dorim. Pe de altă parte, cu cît mai multistratificată e reprezentarea, cu atît mai tulburi sînt apele în care pescuiesc cei abili. Această credinţă în soluţia instituţională a crizei permanentizate în care se găsim este şi ea tot de origine materialistă, deoarece contează pe ideea că faptele social-politice sînt importante, nu realitatea spiritual-morală a oamenilor.

De fapt, ceea ce contează cu adevărat este spiritul, nu instituţia. Instituţiile rămîn sau se prăbuşesc odată cu spiritul care le creează. În cuvintele lui Schweitzer, „un element spiritual autentic poate, dacă este prezent, influenţa formarea realităţii astfel încît să conducă la atingerea rezultatelor dorite şi poate produce în felul acesta faptele care să-l sprijinească. Instituţiile şi organizaţiile nu au decît o importanţă relativă” (p. 59). În aceeaşi ordine de idei, continuă filosoful, „cele mai bine planificate îmbunătăţiri în organizarea societăţii noastre (deşi facem bine că încercăm să le realizăm) nu ne vor ajuta cu nimic, decît dacă, în acelaşi timp, reuşim să oferim epocii noastre un spirit nou” (p. 60). Civilizatia e un produs spiritual, nu un rezultat managerial. Instituţiile nu dau naştere civilizaţiei, ci civilizaţia se manifesta în instituţiile ei. Ne confruntăm astăzi cu o civilizaţie care nu mai are puterea spirituală de a susţine instituţiile produse de formele ei mai vechi, mult mai robuste cultural. În acest sens, cea mai strălucită reuşită organizatorică nu se poate compara cu cea mai mică schimbare de caracter. Orice altceva este goană după vînt, pentru că nu zidim pe stînca lăuntrului, ci pe nisipul vieţii exterioare. Tot astfel, greşim fundamental, dacă credem că civilizaţia se poate susţine fără sacrificii, doar pe temeiul profitului. Este o eroare ascunsă în însăşi esenţa capitalismului. Numai prin intermediul ideilor etice putem ajunge la o relaţie normală cu realitatea.

Filosofia nu este nici ea străină de crearea condiţiilor propice unui colaps al civilizaţiei. În viziunea lui Albert Schweitzer, „ne-am abătut de la cursul civilizaţiei, pentru că n-a existat între noi o reflecţie adevărată privitoare la natura ei” (p. 2). Ne-a interesat şi am studiat istoria civilizaţiei, însă nu şi condiţiile vieţii civilizate. Am uitat faptul că, în momentele sale de glorie, filosofia propunea societăţii modalitatea elementară de gîndire a omul, a naturii şi a societăţii, fapt care genera în rîndul maselor o anumită filosofie generală de viaţă, civilizaţia controlînd astfel procesul gîndirii şi al simţirii umane. Elementul care a rupt legătura dintre filosofia călăuzitoare şi civilizaţia călăuzită a fost abandonarea de către filosofie a misiunii ei civilizatoare, în favoarea unei pretinse superiorităţi intelectuale, care s-a dovedit a fi, în final, un simplu şi searbăd intelectualism. În cuvintele lui Schweitzer, „elementul decisiv în producerea acestui rezultat a fost abandonarea de către filosofie a sarcinii sale” (p. 4). Filosofia s-a compromis pentru că a pierdut contacul cu omul concret şi cu problemele reale ale existenţei lui. Ea a încetat să-l mai conducă spiritual pe om, transformîndu-se într-o preocupare, de multe ori gratuită, faţă de abstracţiuni. Prin speculativismul ei, filosofia a aplicat o lovitură nimicitoare civilizaţiei europene, creînd impresia că înţelepciunea ţine de manevrarea conceptelor, nu de corectitudinea şi corectarea vieţii. Odată percepută astfel, împotriva filosofiei s-au adunat o mulţime de prejudecăţi, societatea întorcîndu-se împotriva unei gîndiri senilizate.

Realitatea a fost lăsată în seama ştiinţelor naturii, care nu posedă prin ele însele capacitatea de a oferi o viziune unitară asupra lucrurilor. În locul unei hărţi complete a vieţii, omului modern i s-a pus în mînă firmiturile unui empirism orb, incapabil să privească dincolo de datele imediate ale simţurilor. Entuziasmul plebeu faţă de acest tip de realitate aşa-zis ştiinţifică, lipsită de înţelepciunea vieţii, a fost sporit de reuşitele tehnice ale ştiinţei. Direcţia suicidară în care civilizaţia europeană, devenită globală, se îndreaptă şi dificultatea reorientării ei sînt dovezi irefutabile ale incapacităţii ştiinţei empirice de a ne oferi cheile unei existenţe normale în lume. Dacă economia continuă să funcţioneze în acelaşi fel şi în acelaşi ritm, avem toate şasele să sfîrşim cu toţii în vîrful unei uriaşe grămezi de gunoi. Dacă încetează, ne vom prăbuşi în barbarie. Iată în ce colţ a fost înghesuită civilizaţia de către lumina ştiinţei empirice, mai exact, de către orbirea ei spirituală şi etică. Ce drept mai are, vă întreb, această ştiinţă să se numească astfel, după ce a dus în pragul ruinei întreaga umanitate? Eliminarea gîndirii etice, temelie autentică a civilizaţiei, constituie adevărata crimă împotriva umanităţii, de care se fac responsabili promotorii acestei dezorientări.

Speculativismul abstracţiunilor filosofice a luat sfîrşit, pentru că trebuia să ia sfîrşit. În locul său, nu s-a ridicat însă nimic altceva vrednic de luat în seamă. Terenul rămas vacant a fost ocupat de fragmentarism şi schizofrenie spirituală, care ne-a aruncat şi mai adînc în prăpastia materialismului consumerist, efect generat nu atît de spiritul ştiinţific, care a început să se mai trezească pe ici pe colo, cît de faptul incontestabil că, în absenţa spiritualităţi şi a gîndirii autentice, carnea pune mîna pe cîrmă. Metodele speculativiste ale filosofiei abstracţiunii au transformat lumea, ne spune Schweitzer, „într-un simplu material pentru producerea de schiţe pur teoretice” (p. 7). În reacţie, aroganţa ştiinţei, care a eliminat pe bună dreptate filosofia abstracţiilor goale, a aruncat peste bord şi valoarea ideilor spirituale, imaginîndu-şi că omul poate trăi numai cu pîine.

Puzderia de opinii filosofice, care refuză să devină convingeri, ca nu cumva autorilor lor să fie obligaţi să le aplice în viaţa proprie, au dat naştere unui dispreţ faţă de convingere, care a fost transformată într-un fel de semn al inferiorităţi spirituale. Jocul gratuit al conceptelor se potriveşte mai bine modei decadente, care nu a înţeles niciodată faptul evident că decadenţa e tot una cu decăderea. Cultura decadentă, domnilor, nu este o pălărie pe care o purtăm duminica la promenadă, ci un cancer care mănîncă măduva civilizaţiei. Convingerea este energia care mînă lucrurile înainte, nu moftul pseudo-cultural şi dispreţuirea puerilă a gîndirii. A fost o vreme în care filosofia recunoştea valoarea civilizaţiei, dar filosofia postmodernă s-a îmbuibat însă în aşa măsură cu roadele progresului, încît şi-a permis să-i atace temeliile. Nu înţelegem încă pe deplin nebunia acestui gest, dar momentul iluminator s-ar putea să nu fie departe. La ce poate duce oare, înţelepţilor, faptul că cineva îşi taie craca de sub picioare? În loc să-şi subordoneze ştiinţa, filosofia s-a resemnat să cearnă rezultatele acesteia, pătrunsă de convingerea suicidară că adevărul ultim ar ţine de simţuri. În acelaşi spirit, s-a mulţumit să-şi studieze trecutul, ca şi cum, lipsită de viitor, ar mai putea subzista cît de cît, sugînd din sîngele propriu. A adoptat astfel viaţa de surogat a unei discipline academice, renunţînd la facultatea şi funcţia ei creatoare. Istoria filosofiei a devenit, în felul acesta, locul în care filosofia a abandonat gîndirea sau, mai bine zis, unde gîndirea a abandonat filosofia.

Iată, aşadar, condiţiile în care gîndirea filosofică a ajuns lipsită de putinţa ei călăuzitoare, transformîndu-se într-o disciplină pedantă, pentru pedanţi. În ciuda păstrării unui loc în universitate, ea nu mai are astăzi niciun mesaj pe care să-l poată adresa lumii. În pofida erudiţiei maximale, ea s-a înstrăinat de om, îngăduind apariţia unor generaţii care nu mai ştiu ce este gîndirea fundamentală. Din această impotenţă s-a născut dispreţul cu care este ea astăzi întîmpinată aproape pretutindeni în lume. Din cauza refugierii ei în complicaţiile abstracţiunii, filosofia a contribuit la stingerea interesului pentru temele sale, în rîndul marelui public, şi a făcut lucrul acesta datorită incapacităţii ei de a recunoaşte valoarea umană şi socială a unor astfel de interese. În cămara filosofiei nu se mai găseşte astăzi hrana care să poată stîmpăra foamea spirituală a omului contemporan. Din acesta cauză occidentalul actual bate pragul tuturor ciudăţeniilor din lume, la el acasă lipsind gîndirea care reprezenta altădată gloria umanităţii. Civilizaţia, se pare, este mult prea grea pentru a se sprijini pe picioarele subţiri ale speculaţiei conceptuale.

În consecinţă, ne spune Schweitzer, „niciun efort nu trebuia ocolit, pentru a îndrepta atenţia celor cultivaţi şi a celor necultivaţi asupra problemei privitoare la idealurile civilizaţiei” (p. 13). Am căzut pradă unei teorii despre univers, care nu ne poate oferi energia lăuntrică şi idealurile pretinse de sarcina susţinerii progresului. „La ceas de pericol”, ne spune filosoful, „santinela care trebuia să vegheze a adormit, rezultatul fiind neputinţa noastră de a lupta pentru civilizaţie” (p. 14).

[1] Citatele reprezintă traduceri realizate de autor, după: Albert Schweitzer, The Decay and Restauration of Civilization, trad. C.T. Campion (London: A. & C. Black Ltd. 1923).

Revista indexata EBSCO