Jun 26, 2018

Posted by in ESEU

Mircea PLATON – Calistrat Hogaş şi „filosofia progresului”

 

Călătorii trebuie așadar să-și facă loc în cercuri umane bine sudate, dense, deși așezate la înălțimi rarefiate. Drumețul trebuie să insiste să fie primit sau să stăruie să mâie peste noapte, în ciuda prădalnicelor insecte oploșite prin sarice sau pereți, riscând altminteri să patineze flămând și obosit la suprafața unei realități rămase doar peisaj. Dar peisajul nu hrănește, nu asigură supraviețuirea. Ca și ciobanii, Hogaș trebuie să învețe să descopere resurse de viață : hrană, apă, adăpost. Peisajul trebuie „atacat” pentru a deveni mediu de viață, ecosistem: „Mă oprii în drum şi căutai împrejur… tăcere, noapte şi pustiu… Cel mult, dacă de prin cositură câte un greier rar mai ţârâia a noapte şi a târziu… Totuşi, mi se păru că, de pe dreapta, străbate, din desimea neagră a pădurilor, până la mine, pâlpâitul depărtat şi roşiatic al unei flăcări înghiţite în răstimpuri de întunericul des al nopţii… Într-acolo făcui din frâu Pisicuţei chip să apuce, şi într-acolo apucă şi ea. După puţin, izbutii să ies pe pipăite din desişul încâlcit al pădurii în luminişul unei poieni, în care, pe cât putui deocamdată deosebi din depărtare, trei oameni trebăluiau nu ştiu ce împrejurul unui foc; un câine se însărcina să-mi vestească sosirea şi, sculându-se iute de unde stătea – se vede – lungit, se repezi, lătrând furios, înaintea Pisicuţei şi năzui s-o apuce de bot; dar Pisicuţa ridică capul şi câinele muşcă aerul; încercă s-o atace pe la spate, dar o copită cu măiestrie şi la timp îndreptată împotriva încăpăţânatului duşman îl făcu să se rostogolească schiolălăind, şi cu aceasta să înceteze şi ostilităţile. Eram acum lângă foc şi lângă oameni, care se pregăteau poate să vină în ajutorul câinelui lor. – Bună vremea, oameni buni, zisei descălecând şi adresându-mă îndeosebi unui moşneag lung, verde şi drept, care, stând în picioare, scurgea dintr-un ceaun apa clocotită, în care fersese nişte drele şi nişte urechiuşi. – Mulţumim d-voastră, răspunse el scurt, aproape fără a mă privi şi rostogolind într-o mare strachină de lut drelele şi urechiuşile fierte, din care ieşeau aburi fierbinţi. Na, măi Ghiţă, şi ia vezi şi tu de mămăligă, zise el, dând ceaunul unuia dintre flăcăuani. Şi tu, măi Ţâlică, ia mai închipuie nişte uscături pentru noapte. Şi până ce Ghiţă să aşeze ceaunul de mămăligă pe capătul unei cujbe, într-o baie de flăcări, până ce Ţâlică să vină târând după el o întreagă pădure de vreascuri şi de uscături, eu luai şaua şi desagii din spatele Pisicuţei şi o priponii de un ţăruş, mai deoparte în largul poienii. – Iaca aşa, moşule, zisei eu, venind lângă bătrân, cu voie, fără voie, dar pentru noaptea asta o să fiu musafirul d-tale. – Voia la d-voastră, domnişorule, răspunse moşneagul, scoţând din nişte desagi, ce stăteau mai deoparte, o căpăţână de usturoi şi pregătindu-se a-i ucide căţeii într-o scăfiţă de lemn, cu o piatră lungăreaţă, groasă şi rotundă ca un pisoi. Dar, dacă nu vi-i cu supărare, încotro mergeţi d-voastră la vremea asta şi pe locurile aistea, domnişorule? – Drept să-ţi spun, moşule, aş putea să-ţi spun de unde viu, dar unde mă duc mai bine ai putea să ştii d-ta sau Cel-de-Sus. Moşneagul se opri un moment din curăţit căţeii de usturoi şi mă privi nedumerit, fără să-mi răspundă. Apoi adresându-se lui Ghiţă: – Ia vezi, măi Ghiţă, de cea mămăligă şi-o fă mai mare; şi tu, măi Ţâlică, ia vezi de vreo două brazde mai zvântate să facem un aşternut pentru dumnealui.”

Filosofia sceptică în privința „progresului” a lui Alisandru Coșofleață e însoțită de un adânc respect pentru lucrurile simple, pentru actele elementare. Nu e un scepticism cinic, ci unul empatic față de întreaga natură, care înțelege rânduiala, după cum a argumentat și Ovidiu Papadima, poate cel mai percutant exeget al lui Hogaș: „– Apoi, domnişorule, noi suntem tocmai de pe lângă Orăşa şi mie-mi zic Alisandru Coşofleaţă. Am venit aici după oleacă de iarbă pentru vitişoarele noastre, că pe la noi nu s-a prea făcut vara asta, şi-i scumpă de tot. – Şi flăcăuanii sunt băieţii d-tale? – Ai noştri, domnişorule, şi mai sunt acasă vreo cinci mai mărunţei!… – Să-ţi trăiască, moşule; d-apoi ştii că te ţii bine? Ai şi mai mărunţei?… – Apoi dă, dacă dă D-zeu, ce să facem? – D-zeu ştie ce face, moşule, dă cui trebuie şi cui poate. – A hi, domnişorule, răspunse moşneagul, muncindu-se şi izbutind, în sfârşit, să ucidă cu pisoiul un căţel mai îndărătnic de usturoi. Ş-apoi toate ar hi cum ar hi, dar ne mănâncă angaralele, că tare s-o mai înmulţit de la o vreme încoace. Îi greu de tot, domnişorule, încotro te întorci. – Ce să faci, moşule? La lume subţire, nevoi multe. – C-apoi bat-o pustia de lume, că tot mai bine era mai de demult. – Cine zice altfel, moşule? decât, vezi d-ta, roata lumii se învârteşte, şi noi cu dânsa. – He, hei! domnişorule, bine-ar fi dacă s-ar învârti; da, vezi d-ta, că nu se învârteşte, o-mpiedicat-o nu ştiu cine şi merge de-a săniuşul: cei de deasupra, tot deasupra, şi cei dedesubt, tot dedesubt, răspunse moşneagul aducând pe fundul scăfiţei usturoiul ce se ridicase, la pisat, pe marginile ei. Ş-apoi bat-o întunericul de roată, zise el sculându-se de jos, că prea te curmă-n două când te-apucă dedesubt… Da, de… Se vede că ce-a orânduit D-zeu minte de om nu poate să desfacă, încheie moşneagul luând cu degetul din usturoi şi gustându-l de sărat. Pe fundul de lumină, se desprinde din noapte înfăţişarea zburlită a unei căpiţe de fân, ce părea că merge singură. Când căpiţa sosi lângă noi şi se rostogoli mai la o parte, Ţâlică răsări de sub dânsa în picioare, cu pălăria turtită şi plin de paie de sus până jos. Ghiţă, cu pieptul desfăcut şi roş, cu faţa dogorită şi asudată de căldura focului, răsturnă şi el, pe o năframă albă, din ceaunul negru, o mare şi fierbinte mămăligă oacheşă. Moşneagul se trase mai deoparte, îşi spălă mâinile şi le şterse de poala cămăşii, apoi, descoperindu-şi capul, se îndreptă cu faţa spre răsărit, rămase un minut în picioare şi neclintit, în bătaia mişcătoare şi roşiatică a focului, şopti ceva din buze, îşi făcu trei cruci smerite şi mari şi, luând strachina cu drele şi urechiuşi şi scăfiţa cu usturoi, veni de se aşeză pe iarbă lângă năframa cu mămăligă. Flăcăuanii se aşezară şi ei împrejur, cu pălăriile pe cap, fără să se spele, fără să-şi facă cruce… Şi-mi trecu, în o singură clipă, pe dinaintea minţii adânca prefacere şi nestatornicie a lucrurilor… ‘Progres… regres…’ cugetam eu pişcând din mămăligă şi căutând loc şi pentru două degete ale mele printre cele vreo cincisprezece, spre a muia şi eu o urechiuşă în mojdeiul prea sărat din fundul scăfiţei… Oricum, dar Ghiţă, mai ales, avea ceea ce s-ar putea numi, în unele împrejurări, ‘pitorescul mâncării’. Cele patru degete ţapene ale dreptei sale, abătute şi mai ţapăn în jos pe podul palmei, se înfigeau cu îndemânarea unei vechi obişnuinţe şi, ca un hârleţ viu, numai atâta surpau din malul mămăligii, cât era de nevoie ca să alcătuiască din dărâmătură, cu tiparul palmei, un gălătuş lung şi rotund şi destul de gros, pe care, însoţindu-l de câteva drele sau urechiuşi muiate în mojdei, îl arunca, făcându-i vânt, în pustiul gurii sale, unde fiinţa lui se mistuia fără de urmă…”

Condițiile elementare în care e găzduit Hogaș, în colibe pline de ploșnițe, cu paturi scurte în încăperi scunde, sunt cele ale stânilor[1]. Ion Simionescu notează și el că stânile, fie ele de șes, de deal sau de munte, nu sunt ideale pentru dormit, fiind adăposturi tranzitorii și având ceva din primitivitatea lumii străvechi în care s-a născut oieritul. La șes, stâne din stuf sau nuiele acoperite cu stuf, pe dealuri, stâne din nuiele, colibe acoperite cu frunze : „Prin care bat vântul și ploaia ca afară. Cel mult patul, pentru nopțile senine, e o leasă de nuiele pe pari, cu acoperiș tot de frunze. Te-ai aștepta ca asemenea stâne, fiind mai în apropierea satelor, să cuprindă semnele influenței lor. Rădăcina simplității străvechi e însă sănătos adâncită. Tot faza lemnului stăpânește în toate.”[2] La munte, ciobanii se odihnesc uneori asemenea lui Hogaș, care se acoperea cu mantia uriașă și se ghemuia lângă un colț de stâncă așteptând să treacă furtuna: „Cel mai primitiv [adăpost] e al ciobanilor de sterpe. Un colț de stâncă mai proeminentă le ajunge uneori spre odihnă. Încovrigat în cojocul mițos, ciobanul doarme epurește, gata să intervină la lătratul suspect al credinciosului tovarăș de pază, nelipsitul dulău, cel dintâi animal domesticit de către omul primitiv. Când nu doarme sub un copac își face acoperiș de coajă de brad, sprijinit pe căpriori în partea dincotro mai obișnuit suflă vântul, fixat cu bolovani la partea ce atinge pământul. Drept saltea ciobanul așterne cetini de brad, iar drept căpătâi își pune o lespede, acoperită tot cu cetini. Alte ori adăpostul e ca un cort, tot din coajă de brad.”[3] Ciobanii „odihnesc, îmbrăcați, pe jos, cu picioarele către focul ce arde mai toată noaptea, căci nu încălzește numai ci și, la nevoie, apără”[4]. Dacă aude oile sforăind și cîinii lătrând, ciobanul aprinde repede torța la foc și se năpustește în noapte pentru a alunga fiarele care dau târcoale stânii. E o lume a lemnului, instrumentele ciobanului „sunt din lemn, dela nelipsita bâtă, apărarea ciobanului, dar și sprijin când moțăie în picioare, răzemându-și capul pe capătul ei, până la găleata și bărbința de păstrat zerul. Faza fierului, în care trăiește lumea din jur, nu e arătată decât prin ceaunul de tuciu, aninat deasupra focului, pe cujbă, o crăcană de arbore sau ingenioasă pârghie. Drept scaune servesc capetele retezate din trunchiuri de arbori”, iar prepeleacul din fața cortului, bâta, buciumul, fluierul, răbojul, cumpăna de cântărit brânza, zăvoarele sunt toate din lemn de cireș, frasin, molid sau tisă[5]. Prelungirea preistoriei aduce după sine și intimitatea cu elementele: piatră, apă, foc, pământ. Or, lumea aceasta, neaglomerată de butaforii, de falși semnificanți, de ambalaje, de pseudo-mediatori, e una a empatiilor fundamentale, a corespondențelor intime, a simbolurilor care ni se impun cu claritate : e, adică, o lume liturgică, în care cele de sus coboară către și în cele de jos și cele de jos urcă prin participare la cele de sus. Lumea ciobanilor e și lumea sihaștrilor, după cum ne arată și personajul părintelui Iovinadie, o altă icoană a vremurilor de demult în a cărei zugrăvire nu se mai vede în pana lui Hogaș nicio ironie anatolfranciană sau familiaritate șugubeață.

Familiaritatea lui Hogaș cu oamenii bisericii, normală pentru un fiu de protopop, i-a făcut pe unii, contemporani sau postumi, să echivaleze aciditatea lui anticlericală cu ateismul. E adevărat că Hogaș arată sensibilitate puțină sau deloc față de Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla sau față de arta și arhitectura religioase moldovenești ulterioare epocii lui Ștefan cel Mare. E adevărat și că are uneori un ton rabelaisian față de unele fețe bisericești. Dar, în același timp, creionează formidabaile portrete de mitropoliți aristocratici, de monahi rubiconzi, de preoți bărboși și burtoși din popor sau de monahi înduhovniciți. El e, de fapt, un cunoscător foarte fin al mediilor monahale și preoțești. „Părintele Iovinadie” e un text în cea mai pură vână sămănătoristă și chiar proto-gândiristă, încheiat în cheie litugică.

Ovidiu Papadima a intuit încă din anii ‘40 natura intim-creștină a modului în care Hogaș privește natura și oamenii trăind în sânul ei. Astfel, comentând un pasaj în care Părintele Ghermănuță frige niște hribi, Papadima notează aspectul jertfelnic al perpelirii bureților „care pătimesc ca niște ființe în usturimea focului și a sării”[6]. E o jertfă – vezi și sugestia antropomorfică a presărării pe piept a hribilor cu sare și piper, un mod de a pune cele umile, de jos, în corespondență, kenotică, cu cele de sus – care reafirmă rânduiala, o jertfă senină și, de ce nu, mioritică și ca sens, și ca loc. Mâncarea e rodul unor rădăcini. Gătită la fața locului, din cele ale locului sau împrejurimilor, mâncarea nu e niciodată altceva decât o manifestare a locului și a omului locului, a unui om care e al locului pentru că s-a jertfit, pentru că și-a cernut sinele. Discutând despre un călugăr care era un flăcău zdravăn, frumos și vesel, Hogaș se întreabă cum a putut să se călugărească. Aflând că s-a călugărit pentru că îi jurase credință veșnică unei fete care apoi a murit, Hogaș conchide hâtru: „Ei bine, atunci, măi Grigoriță, eu sunt de părere ca toți cei ce juruiesc credință veșnică fetelor să rămână stingheri; căci, mai la urma, numai așa cred eu că pot ajunge să facă ei niște borșuri cu fasole și cu sfecle așa de minunate.”[7]

(Fragment din volumul Geografie și conștiință națională : Calistrat Hogaș și potecile neumblate ale naționalismului românesc, în curs de apariție)

 

 

[1] ”Ani de-a rândul, Grigorescu umbla vara prin munţi, cu săptămânile, observând mişcările, obiceiurile, felul de a sta şi de a privi al ciobanului, — studiindu-l cu dragoste, pururi în căutarea frumuseţii tipice, caracterului fundamental al neamului; ceasuri întregi sta de vorbă cu ei; şi ce mult îi plăcea liniştea cu care adesea oamenii aceia simpli spuneau lucruri foarte adânci! Pe Ciungi, în munţii Agapiei, dejunam pe iarbă, în apropierea unei stâne. Vine-un cioban tânăr, de ne-aduce o botă cu apă rece de la izvor, şi s’aşează mai la o parte. Pictorul îl pofteşte să guste şi el din mâncarea noastră. – Mulţămim de bunătate, zice, dar noi postim. Era postul Sântămăriei. – Şi ce mâncaţi? întreabă pictorul, ca să-l mai îndemne la vorbă. – D’apoi mai o fiertură de fasole, mai un borş cu buruene, un castravete murat, ori o ceapă, — că nu mai ştie omu’ săracu’ ce-a mai mânca, doar a muri mai degrabă” (Vlahuță, Pictorul N. I. Grigorescu, 90-91).

[2] Simionescu, Tinere, cunoaște-ți neamul, 36.

[3] Simionescu, Tinere, cunoaște-ți neamul, 37.

[4] Simionescu, Tinere, cunoaște-ți neamul, 38.

[5] Simionescu, Tinere, cunoaște-ți neamul, 39-40.

[6] Ovidiu Papadima, ”Calistrat Hogaș și viziunea noastră folclorică”, Revista Fundațiilor Regale IX :8 (1 august 1942), 414-425, 423.

[7] Hogaș, Pe drumuri de munte II, 1. Scriind despre Văratic, Smolinski notează sărăcia maicilor, care îi servesc totuși pe drumeți cu dulceață și cafea: „Din convorbirile avute aflai că maicele nu mănâncă într’o sală comună, în reflectorium precum e obiceiul la monăstirile de călugări, ci fie-care individual își face menajul aparte căpătând dela stat o subvenție de 50 bani pe zi, sumă insuficientă pentru întreținerea unei persoane, de aceea cele sărace o duc cam greu în această privință fiind nevoite a sluji pe cele cu stare. De aici se ivesc multe neajunsuri, nemulțumiri, intrigi etc.” (Smolinski, File răzlețe și Amintiri dintr-o călătorie, 83). La Secu, Smolinski observă tipicul locului: „După ce am vizitat biserica, ne-am îndreptat spre clădirea din dreapta unde găsim pe economul Calistrat Sava împărțind călugărilor tainul cuvenit, adecă un păhărel de țuică, o pâine neagră și un fel de mâncare de post din harpacaș; și fiecare călugăr cu o strachină plină și o lingură de lemn se îndrepta apoi spre o sală comună de mâncare, așezându-se la o masă lungă și neacoperită și făcând de câte-va ori semnul sfintei cruci își consuma în liniște sărăcăcioasa mâncare. Râzând, economul ne oferi și nouă aceeași gustare, scuzându-se că n’are alta și oftând ne spune că erau odată timpuri mai bune, dar de când statul li poartă grija, multe s’au schimbat! Vizitai chilia unui călugăr tânăr, simpatic, cu oarecare cultură venit din Rodna (Transilvania) având și o soră, maică la monăstirea Văratic. Din convorbirea avută am înțeles că nu era mulțumit de felul organizărei monăstirelor noastre și hotărât de a se reîntoarce la căminul părintesc” (Smolinski, File răzlețe, 83-84).

Revista indexata EBSCO