Jun 26, 2018

Posted by in ESEU

Ion PAPUC – Un poète maudit

Condiţia de poet presupune o fatalitate, în înţelesul că eşti poet nu pentru că vrei tu, nu că aceasta ţi-a fost opţiunea din temeliile fiinţei, ci pentru că ţi-a fost dat să fii poet, nu ai avut încotro, aşa ai fost tu blestemat. Romea Cantemir, original din Ploieşti şi trăitor în Franţa, la cazul căruia tocmai mă refer în continuare, şi-a purtat destinul de poet într-un fel mai cumplit decît confraţii săi. Căci dacă mulţi dintre congeneri au publicat la timp iar unii dintre ei atît încît îi poţi bănui că au dat la tipar mai mult decît au scris, el în schimb, fără a fi inferior acelora, abia acum, la adîncă bătrîneţe, poate spera să îşi vadă editată o primă şi poate singura sa culegere de poeme. A avut neîndemînarea socială pentru aceasta sau a fost decizia lui, ca a atîtor precursori iluştri, să rămînă a fi autorul unei singure cărţi?!

Poezia lui este una retractilă, obsesia ei fiind subţirimea, fineţea, alintul verbal de pînă la mutilarea cuvîntului, cultivîndu-şi o incoerenţă continuă, artă bazată exclusiv pe insinuare, pe sugestie, neaderînd la nici o tradiţie sau presupunîndu-şi o tradiţie proprie, una mai degrabă esoterică, ea se lasă descifrată cu dificultate, fiind ermetică în mod radical. Lectura ei trebuie să fie mai degrabă similară unei arheologii care identifică straturile succesive din care îi este alcătuită realitatea, şi de această dată dovedindu-se că, mai presus de emoţia estetică, poezia este în primul rînd cultură, erudiţie ascunsă, îngropată în textura poemului. Iată!, chiar acest prim text care se numeşte Îmbarcare, în faţa căruia trebuie să admiţi că reprezintă un bun început de carte, cu înţelesul că o îmbarcare este ca aceea despre care vorbeşte Pascal, fiindcă sîntem în această viaţă îmbarcaţi, săltaţi într-o condiţie ca într-un vehicul din care pînă la destinaţie nu ai cum coborî, nu ai alternativă, trebuie să mergi pînă la capăt. Iar dacă îmbarcarea din viaţă, cea ontologică, îşi are tragismul sau beatitudinea ei, la nivelul unei cărţi de poezie ea se complică amplu, jucînd mereu pe sensul şi contrasensurile cuvintelor convocate de autor. Şi apoi, această originalitate a faptului că în majoritatea poemelor se insinuează că locuinţa poetului, casa lui este o corabie, aşadar promisiunea de la început se confirmă mereu, el se îmbarcă, trăieşte pe un vas al cărui nume este uneori  Krinos, adică pe un crin, într-o floare aşadar: „Ne pusesem/ patinele pe apa (ce-mi era rudă)/ cu drag de vele, catarge, de tot/ ce-are bordul pe Krinos şi Keratos…/ Să descifrezi ce-au scris odinioară/ triremele greceşti, binele care/ ţi-l dă plutirea./ Viaţa noastră-i o scriere pe apă,/ pe care sfinţii o ştiu citi.”

Al doilea poem din carte este tot un început, numindu-se La jumătatea vieţii el se înscrie într-un alt mare debut, unul de-a dreptul sacru: Nel mezzo del cammin di nostra vita! Însă vom fi în marginea unei erori dacă fie şi doar o clipă am presupune că poezia acestuia este livrescă. Nici vorbă de aceasta! Fiindcă suportul ei erudit este scufundat adînc în substraturi. Ceea ce produce poetul este exclusiv un halo, un aeer ar zice el, al convieţuirii sale cu mari precursori, inclusiv cu poemele celuilalt ploieştean, Nichita Stănescu desigur. Dar poezia sa este erudită fără a fi şi livrescă pentru că presupune apelul la o memorie nu doar din cărţi ci şi la una lingvistică, explorarea locuţiunilor verbale ce alcătuiesc limba română, locuţiuni ce sînt dezghiocate de poet, exhibate în toată ambivalenţa, în completa lor polisemie. Precum în exemplul în care referindu-se la luna de miere, autorul proclamă Luna-n luna de miere. Şi tot astfel în numeroase alte cazuri. Şi aşa îşi desfăşoară în marginea unor constructe verbale o cascadă de aluzii la chiar viaţa pe care o trăim. Însă fiind mereu într-atît de exclusiv aluzivă  poezia sa evită cu vigilenţă coliziunea cu realitatea comună nouă tuturor. Şi astfel poetul îşi edifică un imperiu propriu: „Înaintea reverenţei era dicteul automat/ salutul unor flori de rang înalt, ilustre/ muze fericeau plutirea şi stoluri de/ sirene, un   du-te vino, scăpat de sub/ control – Anonimatul – are porţile/ deschise; se intra-n cadenţă şi/ iese ce n-a ieşit demult, arome de peşte/ braconat, cu gust de iarbă-a mării şi/ perle de cultură./ Cît de bine-i ştim, ca să iertăm?/ crinii (ce-şi rup din petale)/ rescriindu-mi viaţa/ cînd piedicile se-nşirau pe-o aţă,/ luni întregi dezamorsezi capcane, avînd/ moştenire ipoteci, cu dezlegări la peşte, vinerea,/ a abdicat lumina, iar luna e/ albastră în luna ei de miere,/ lăsîndu-şi fagurii pe cerul de pămînt.” Să fie acesta un autoportret în lumină tragică, în măsura în care poetul nici nu vorbeşte niciodată decît despre sine însuşi?! Zicerea lui e una oraculară, absconsă ca din Duino, ale cărui elegii îşi transferă aici cadenţa, sintaxa, nu şi conţinutul care e unul strict original.

Există în carte o caligrafie de o fineţe acută, dotată cu subtile alternanţe sau cu simetrii ascunse, aproape insesizabile dar semnificative, precum în această scurtă, concisă elegie: „Am stat lîngă somnul ei (izvor/ pîlpîind), numărîndu-i bătăile;/ apropiaţi, de nu ne mai vedeam;/ o singură respiraţie, o flamă,/ ce nu-şi va afla multiplu/ noaptea mea, zi de zi, din fiece/ secundă./   Î n c e t, îi va dispare şi/ frumuseţea; simt sarea dulce-a/ ochilor… î n c e t, şi/ bucuria, dintr-o îmbrăţişare, încă, pîlpîindă lumînare…”.

Cărturarul este mereu prezent dar întotdeauna prevalent este poetul care îşi domină erudiţia, fie şi atunci cînd intercalează în poemele sale mici apoftegme în altă limbă sau ca atunci cînd în joacă alternează o locuţiune cu alta, precum în cazul: plantaţia de maci, cu specificarea că aceştia ar cuprinde rănile oricărui poet, cu plantaţia de cuie, titlul cenzurat al cărţii lui Constant Tonegaru.

Sub acelaşi regim al discreţiei e o celestitate specifică, un îndepărtat la extrem sentiment al unei prezenţe a lui Christ. Cum este cazul şi în poemul numit sugestiv: Subtilă, duioasă botanică, în al cărui final se aud şi paşii cuiva, peste ape… Iar alături, imediat, e Vinerea mare, de crini. Ce poate fi oare mai dificil în poezie decît să îţi propui să exprim suavitatea, gingăşia, dulceaţa lumii, cele ce ţi se oferă prea direct ca fiind poetice şi care tocmai prin aceasta îşi anulează şansa de a fi artă vie, semnificativă. Cutezător, poetul îşi are performanţele tocmai în zona unui imposibil estetic, desenînd conture cu o peniţă atît de subţire încît liniile trasate sînt vecine cu nevăzutul şi paradoxal tocmai uimitor de vizibile, de memorabile prin performanţa de a fi subtile: „Zile faste cu lumină de Rai,/ vînt prielnic şi Senin, cît/ cuprinde o viaţă de om, pe/ mări şi pe uscat – Senin –/ cît să privesc nelăcrimînd;/ pînă devine punct, corabia –/ Krinos…/ de nu-i văd pînze, nici catarg,/ o-nfiorare pe ape… Cineva/ pierzîndu-se-n larg.” Realitatea fiinţei este aici diminuată pînă la a nu mai fi decît o înfiorare pe ape, proclamată de poet. Iar diminuarea pînă aproape de nefiinţă nu este doar a lumii în întregul ei ci se simte pregnant şi în cazul actantului liric, lovit la rîndu-i de respectiva maladie atît de mortală dar şi atît de muzicală, de artistică: „Provizorie viaţa, mireasma crinilor,/ (lirice nervuri subţiri) dincolo/ de carne, aproape de sînge,/ se-aude petala căzuta, cum plînge.” Căci nici nu sîntem altceva noi, oamenii, decît cîte o petală ce cade în moarte plîngînd, plînsetul ei cîntecul muzical al poetului. Un univers poetic în care nu există nici o certitudine, decît poate aceea a unei existenţe minime de pînă la fi egală cu nimicul: „(nefiind ce-am fost) nu voi fi/ ce sînt – panoplie pe-o pînză de păianjen,/ sub zidul plîngerii.”

La geografia lirică a acestui autor vom remarca mai întîi reperele cereşti: Carul Mare, Carul Mic, constelaţii denumite, cel mai adesea dar nu exclusiv, după zodiile pe care le figurează. Apoi, surprinzător, o topografie răsăritean mediteraneană, adesea insule: Corfu, Rodos, dar şi grecească, precum Corint. Oricum, partea levantină a mării de mijloc cu subdiviziunile ei. Un exotism mediu, nici prea îndepărtat, nici livresc ci personal. Cu această ciudăţenie, că totul se localizează, pe cît îngăduie acest tip de poezie, mult mai la sud decît este situată pe hartă ţara noastră, nu doar ca poziţie geografică, ci mai ales spiritual, şi nici chiar în Elada, ci mai degrabă în insule, şi nici în Alexandria de pe continentul african ci înspre ea, în direcţia ei prin Kavafis şi Lawrence Durrel cu al lui Cuartet… Nu o singură dată dar întotdeauna cu discreţie locuirea pare a fi în Bizanţ, unul imprecis, precum atunci cînd este evocată briza bizantină. În principal, ca autor al acestei cărţi, deşi român prin naştere, prin poezia sa Romea Cantemir nu este român! Bineînţeles, toate aceste situări spaţiale au o natură pur culturală, aşa cum se poate vedea şi în trimiterea înspre Vremuri Sapphice: „Ce nu putem cu mintea, vedem cu/ inima, şi-i dăm crezare. Din/ valuri, direct într-o/ sală a tronului, pardosită de sîni;/ se-aluneca pe sfîrcuri de dactili/ şi trohei, ce făureau extazul…”.

În totul, aceasta este o poezie de remarcabilă originalitate, care sub aparenţele deriziunii ascunde discret un ton de penetrantă elegie, căci pe sub decorativismul floral răzbat tonurile unui plînset fiinţial: „Crin alb, roşie garoafă, Ursa Mică,/ înserează drumurile ce duc spre/ cuvioase păpădii-n globuri calde,/ iluzia-adunată într-un punct (făcîndu-l/ greu), gata să cadă./ Mersul pe-o astfel de apă, călcînd/ pe roţile-i de fum, cu ochii mai/ întîi, cu talpa, şi-apoi cu tine pe/ suflet, ca prin ruinele Paradisului;/ unde Cineva culege rodul copt, bun,/ pentru pîine la Cina cea Mare –/ Cineva… pîlpîire pîlpîitoare…”. Să recunoaştem, deşi într-o modalitate indirectă, aluzivă, mai rar în  limba română o poezie atît de mistică. Aceiaşi mistică florală o regăsim cam pretutindeni în carte, coagulînd uneori în diamantul unui lirism acut, ca un plîns definitiv: „Ce-am semănat eu, Doamne,/ de n-am cules nimic?…/ Unde sînt seminţele, rarele,/ – serele de magnolii, tuburile de oxigen,/ – pămîntul rodnic mai de/ sus şi cele lumeşti, unde sînt?/ (cînd Viaţa are ieşire la/ mare, legănaţi pe-o corabie,/ toate-n jur devin albăstrii;/ vîntul şi apa fac priză pe/ trupurile noastre şi poate-un/ înger ţine cîrma,/ (ştiind calea spre Rai),/ printre corali şi stînci,/ meduze stinse –- e-un traseu,/ pe care muritorii-l fac odată…/ … ne Verde …/ Ce-am semănat eu, Doamne? de sînt atît de pustiu;/ cînd brusc se făcu …/ frigul … Tîrziu.” Astfel, cu amărăciune şi cu enormă îndoială, poezia ajunge pînă în pragul morţii.

Un singur lucru mai rămîne de lămurit: titlul cărţii. Sala tronului este carcasa în care locuieşte (tronează?) Poeticul. Trei poeme avînd aceeaşi denumire ca şi întregul volum, numerotate cu cifre romane, aduc lămuriri în acest sens deşi destul de tulburi, aici unde dintru început ni se spune: „O – ÎNŞIRUIRE DE SEMNE – (sublinierea cu majuscule aparţine poetului – n.m. I.P.)/ după-o sintaxă a minţii, de legiuni/ în marş; vestea mare s-alege din/ sutele mici, în sita cernînd/ seminţele cereşti. Ce se-atinge de/ Tine-nverzeşte (de mine-n ţăndări/ se preface)./ Cîte site m-au primenit pînă să am/ – această fiinţă, t r o n î n d/ pe-o piatră funerară de kilometraj,/ în sala armelor de foc ce ţin isonul/ P o e s i e i ;/ „e bine să te ocupi de măslini, de/ turme, de hrană şi dragoste” –/ rîul să fie plin de păstrăvi, aerul/ de mierle – frate şi soră, alături –/ în chiar Sala Tronului – –  / (sub lespezile căreia), iarba/ se închipuie cu mireasmă de Roză…”. Celelalte două poeme cu acelaşi titlu îl confirmă pe acesta în ambiţia poetului de a-şi reduce poezia la strădania de a exprima parfumul unui trandafir, adică suavitatea lumii, însă totul sub regim tragic. În timp ce crinul (Krinos?) e doar intens funerar, trandafirul este de-a dreptul un mormînt, căci roza nu-i decît un mormînt în care zace al nimănui somn sub atît de multe pleoape. Ştim aceasta din chiar epitaful de pe piatra tombală a lui Rainer Maria Rilke: „Rose, oh reiner Widerspruch, Lust,/ Niemandes Schlaf zu sein unter soviel/ Lidern.”

Aşadar, poetul – şi Romea „Cantemir se încadrează în această categorie – îşi propune imposibilul, adică să cuprindă în cuvinte inefabilul. Din dimensiunile sarcinii exagerat de mari pe care şi-o asumă reiese condiţia sa dramatică, de artist sub povara unui blestem. A spus-o foarte bine un reputat poet francez, Michel Deguy: „Très tôt et très tard comme tout point d´un cercle/ Depuis longtemps poète et pas encore, jamais…”

 

 

  1. S. : Dintr-o poveste de amor, Al. Davila a fost victima unui atac în urma căruia a rămas infirm pe durata lungă a 25 de ani cît a mai trăit. Însă Tudor Arghezi a publicat, a doua zi după sîngerosul incident, un necrolog ca şi cum autorul lui Vlaicu Vodă ar fi fost ucis.

Fără a fi nici pe departe un Tudor Arghezi, gafînd însă similar cu poetul, m-am referit şi eu mai acum două, trei luni la un presupus sfîrşit al unui reputat artist. Aflu că am fost victimă a unei dezinformări. Îmi cer iertare şi îl asigur pe artist de toată consideraţia pe care i-am arătat-o de cînd ne cunoaştem.

I.P.

Revista indexata EBSCO