Jun 26, 2018

Posted by in Istorie literara

Elena VULCĂNESCU – Preţul visului dacic

 

Pentru cei de azi tot mai greu de pătruns raţiunile politice, în general, şi pe cele belicoase, mai ales; noi credem în puterea de rezistenţă a cuvîntului, în clănţăneala detensionării, mai împăiem văzduhului rachete ciripitoare, înminunaţi de vitejii conceptualizate, dar circumspecţi mijlocirilor făţuite, aristotelici şi cîrcotaşi, nesupuşi constrîngerilor elegante pe care le reprezintă istoria.

Îndrăgim simbolismul mirific al regilor reîntregirii, nepoţi şi strănepoţi de împăraţi şi de regi, dar însîngeratul vis dacic, necurmata nelinişte naţională sînt numai ale sufletului românesc, adesea viclenit, învrăjbit şi jefuit, un crin şi el al visului de sine. Crinul albului hohotitor revendicat de Regina Maria este deopotrivă funerar şi reînviat, o mereu înălţare pe vîrfuri spre luna care creşte…Orgolioasa Regină alege gloria florii din toiul primăverii, cînd pămîntul se primeneşte de duhorile zăpezilor lui 1917, şi declară Iaşul oraşul crinilor şi al inimii mele, răsăriţi pînă şi din gropile morţilor.[1]

Regii noştri rămîn un subiect contradictoriu. De înţeles opacitatea la eleganţa, sobrietatea rafinată, la manierele şi stilul ce definesc regalitatea, dar despărţirea de Majestatea sa Regele Mihai I al României a dezlănţuit surprinzătoare nostalgii. Se întîmpla, fatidic, în zorii centenarului Marii Uniri, nepreţuitul vis de aur al neamului, plănuit secular şi împlinit prin jertfe colective şi constantele istoriei din cumpăna regilor

Timpul celebrării vrea istorie dovedită prin chipuri monumentale, statui cu braţul încremenit pe baionetă, plînse asemenea icoanelor făcătoare de minuni, ori vieţi nesăţioase întoarse în cuvînt, mereu înfiorată justificare a eroismului pînă la notaţia exultantă din străfundul fiinţei: Împărăteasă a tuturor românilor! Niciodată nu mi-am făurit iluzia că voi fi înfăptuitoarea visului „România Mare”.[2] Sînt paginile de jurnal din 7 şi 9 noiembrie 1918 (st.n.) ale celei mai iubite Regine a românilor, aflată în conacul Domeniilor Coroanei de la Bicaz.[3] Plaiul terasat pînă în zidirile Ceahlăului urzeşte Reginei gîndul doritei Case albe, purificate a bătrîneţilor, ca o mănăstire, zisă Fata Morgana, căci era vorba să se facă un zăgaz undeva pe Bistriţa şi atunci tot locul ar fi înconjurat de un mare lac…[4]

Mai senzitivă decît gînditoare, memorialista se entuziasmează uşor şi face planuri, lansarea ei în aventura cărţii are evidenţa viitorului, atît pentru fiul său care devine Carol al II-lea, cît pentru dinastie, în general. Încîntarea cu care primeşte înaltul titlu de Împărăteasă a Tuturor Românilor, izvorît din condeiele adulatorilor şi preluat de irezistibila nevoie de adoraţie a învingătorilor, a fost aspru sancţionată de „Memoriile” Argetoianului sfătos şi mucalit, spărgînd seminţe şi făcînd cu ochiul la veştejirile crinului. Fostul şi viitor ministru preocupat de soarta armelor pe frontul de vest nu poate recunoaşte ascendentul Femeii şi purta pică tuturor celor căzuţi cu dragostea pe Familia Regală. Cîrcotaş, speră în bîlbă pînă la căderea cortinei, dar la ieşirea din neutralitate, cînd Regina alege pe Aliaţi, contra Germaniei de origine a Regelui Ferdinand, o face dinăuntrul sufletului românesc: simpatia pentru Franţa şi visul alipirii Transilvaniei. La fel de important, mulţumită Ei, aproape numai mulţumită Ei, recunoaşte Argetoianu, Regele Ferdinand a refuzat lui Marghiloman şi amînat ratificarea păcii de la Bucureşti, pe care nemţii o cereau cu o insistenţă ameninţătoare. Oscilant, Ştirbei era gata să creadă în victoria germană şi să treacă din serviciul lui Brătianu în noul guvern – Marghiloman. Numai Regina, continuă Argetoianu cu francheţe cavalerească, l-a împiedicat pe Rege să cadă în ispită, ar fi putut ceda pretenţiilor Guvernului, dar astfel s-a aşezat, Ea, Regina, pentru a doua oară, întîi fusese cu prilejul intrării noastre în război, ctitoriţă a României întregite şi una din cele mai mari figuri ale Istoriei noastre naţionale.[5]

Ctitoriţă a României întregite, aşadar, de unde nu poate fi detronată, cum Maria, Regină a României Mari, demnitate la fel de necontestată.

Maria a dorit şi s-a străduit să fie Regina de care neamul românesc avea nevoie. Credea în intransigentul mentor Carol I, a cîştigat dragostea şi preţuirea lui Ferdinand şi indulgenţa Reginei Elisabeta. La drept vorbind, nu ştiu cum aceasta va fi îndurat noianul de frumuseţe a copiilor Mariei. Înverşunarea celui educat este mai greu de citit. Maria ştia că nici amărîtul, nici lacomul nu pot fi întîmpinaţi cu mîna goală. Rusul trebuia plătit pentru continuarea războiului, nemaivorbind de miză…

La cîtă vlagă românească lăsase dusă Rusului, la păstrare! îşi putea zice şi Împărăteasă! Oferindu-se să achite datoriile Patriarhiei de la Constantinopol, o sumă exorbitantă, Vasile Lupu Voievod se autoîmpodobeşte în mai 1641 Domn a toată Moldovlahia![6] Tot atunci cumpără şi moaştele Sfintei Parascheva, pentru completarea sumei. Şi Vodă şi guvernul de peste 276 de ani şi-au devalizat ţara. Mereu ne-am răscumpărat, cu sînge şi aur! Înceţoşarea istoriei nu permite necesara vizibilitate a orgoliilor, monstruoase stigmatele conştiinţei de a fi unic! Şi Vodă şi Regina folosesc aceleaşi mijloace pentru a păşi în eternitate, disimulat, ei nu se adresează direct spiritului ci afectivităţii, mijloacele lor înmoaie sufletele, moaştele Sfintei pentru El şi visul dacic pentru Ea. Există strategii ale vanităţii care par să includă şi sfatul lui Ernest Hello: Trebuie ţintit capul, ca să fii sigur că nu nimereşti mai jos decît inima…

 

***

 

Visul dacic, sintagmă acaparată metaforic visului de aur al neamului românesc, este în fond un concept deopotrivă politic şi istoric, susţinut de formele artei şi ale religiei, cu statut de excepţie, aşadar de o superioară libertate a exprimării.

Cu privilegiul escaladării seculare, te poţi oglindi în strălucirile însîngerate ale visului, de la Petru Rareş şi Vasile Lupu la bucovinenii Hurmuzachi din 1849, de la Eminescu şi Iorga la obolul Regilor, sau de la Brîncuşi la Cioran…Poate că Brîncuşi, silind piatra să urce la cer, prinos eroilor întregirii, ne-a dăruit monumentele pentru morţii neliniştiţi că războiul, pasiunea devenirii frenetice cioraniene, întîrzie. Sînt morţii poemelor lui Iorga[7], treji din morminte ca să întindem ţara într-o nouă unire, prin minunea-minunilor din cele care au loc o dată la două mii de ani.[8]

Spirit liber şi o inimă largă, Petru Rareş preia şi se zbate pentru visul naţional strămoşesc, deşi încîlceşte rău iţele succesiunii confesional-neaoşe, dintr-o tinereţe care scapă şi răbojului grăit, de vreme ce Maria logofătului Ion Movilă, mama voievozilor Movileşti, zisă fiica lui Petru Rareş, nu şi-a asigurat nici pînă azi condiţia legitimă de bastard domnesc. Amorul cu Caterina Săsoaica rodeşte voievod tulburat, iar căsătoria cu Maria, catolică, bănuită Cernat, era adusă cu el din refugiul polonez, după Narcis Creţulescu, poate chiar din rîvnita Pocuţie a secularului conflict moldo-polon. Urmaşii lor masculini, necorespunzători, mor la timp, dintre fiice, posibila Chiajna şi, mai ales, Ana Înecatului Vlad al Munteniei, au făcu oarece valuri de folos visului naţional patern.

Petru Rareş avea proprietăţi transilvane: Cetatea de Baltă şi Ciceul moştenite de la Ştefan cel Mare, iar Bistriţa, Unguraşul şi Valea Rodnei dobîndite de la Ion Zapolya; ţine aproape, îl sprijină pe Zapolya, înving la Feldioara în 1529 armatele lui Ferdinand de Habsburg, dar de care acelaşi vis îl va determina să se apropie.

Prin moştenirea tatălui, controla Ardealul, prin căsătoria fiicelor credea în sprijinul Munteniei, dar cel mai tare îşi dorea Pocuţia înapoi. Gîndul unităţii naţionale era un vis statornic, din care sărea cu inima ciocîrlan zbîrlit în laţul deznădejdii…N-a avut parte de urmaşii pe care i-a meritat, nici de gineri, nici de nurori.

Se prăvălesc cetăţi de-a rîndul, se-adună-împărăţii trufaşe, dar gîndul că într-o zi ar putea avea feciori-voievozi îl mai însoară o dată în aprilie 1530, la 45 de ani, cu Elena Despotovna, tînără, nu tocmai frumoasă, o sîrboaică zdravănă, fiica despotului Ion Brancovici şi vară primară, din mame surori (Elena Ştefan Iacşici = Ion Brancovici şi Ana Ştefan Iacşici = V. Svovici Glinskii), cu Elena căsătorită Vasile III Mare Duce de Moscova (d. 1533), căruia Rareş îi cere sprijin împotriva Poloniei pentru recuperarea Pocuţiei. Elena Glinskii şi Vasile III al Moscovei, ai cărui ascendenţi erau înrudiţi cu Ştefan cel Mare, devin părinţii lui Ivan IV cel Groaznic.[9] Atît de stufoasă şi de importantă spiţa Elenei Despotovna că ar fi satisfăcut pînă şi orgoliul nesăţiosului părinte, dar prea tîrziu socru, Ştefan cel Mare.[10]

Întrucît Bogdan cel Orb cedase Pocuţia Poloniei în speranţa unei alianţe matrimoniale eşuate, Rareş o cere, o şi ocupă la începutul lui decembrie 1530 şi înaintează în Galiţia spre Halici unde rutenii ortodocşi îl recunosc, dar fără victorie. Prin fiica sa Ana (de la Maria) măritată cu Vlad Înecatul domnul Munteniei (4 iunie 1530-18 sept. 1532), fiul lui Vlad cel Tînăr Vv. (1510-1512), Petru Rareş controlează Muntenia.[11] Un timp fericit al feciorului care îşi face părintele să tresară, de dincolo. Moldova ajunge la cea mai mare întindere teritorială, avea parte din Ardeal şi influenţa acţiunile Munteniei.

***

După Mihai Viteazul, simbolul împlinirii vremelnice a visului naţional românesc, domnia de nouăsprezece ani a lui Vasile Lupu (1634-1653) în Moldova, ea însăşi o carte de istorie, oferă paradigma sfinţirii locului de către o personalitate copleşitoare. Nu ştim cît de armîn ori de albanez, dar sigur i-a fost destinat să strălucească aici, pentru că indiferent de mijloace, nici nu se putea altfel!, a dorit, multe le-a şi făcut, ce se putea mai bun şi mai frumos pentru neamul românesc. Neliniştea lui, presiunile, ascunzişurile sufleteşti se întreţin din dorurile morţilor noştri, totul curajos, meticulos şi calculat, cu o aspră responsabilitate individuală, controlînd nemilos destinul fiecărui membru al familiei.

Din viaţa ca o epopee a lui Vasile Lupu, detaliem episodul celei de a doua căsătorii, tot din interese, dar mai bine camuflate în scalda edulcorărilor istoriografice impuse de zona kirghiză din care provine mireasa. Am ales şi pentru ineditul tablourilor Moldovei de pe la 1632, în evocarea călugărului veneţian misionar Niccolo Barsi da Lucca, martorul evenimentelor, suspectat de complicitate cu Vasile Lupu Vv.

Manuscrisul în limba italiană, sau o copie a manuscrisului, cum crede Constantin C. Giurescu, aflat la Biblioteca Naţională din Paris Departamentul de manuscrise cu indicativul Noi achiziţii latine, Nr. 1891, este publicat de acelaşi istoric în studiul „Le voyage de Niccolo Barsi da Lucca en Moldavie (1633)[12], cu anexarea „Textelor” în limba italiană, elaborate şi corectate de N. Barsi[13].

Voiajul este întreprins între 1632-1639, în părţile Tartariei, Circazia, Abazza şi Mengrilia. Toposul ultimei destinaţii este un compus de la Mengli-Ghirai, hanul Crimeii între 1468-1515, cu întreruperi. În timpul său, hanatul a devenit vasal Imperiului otoman (1475). Mărturisesc interesul pentru provincia Abazza, din care provine crîncenul Paşă care favorizează înscăunarea lui Vasile Lupu şi al cărui ideal militar era transformarea întregului teritoriu românesc în raiale.

Motivele călătoriei sînt indicate de însuşi autorul impulsionat de naturala sa curiozitate spre ţinuturi necunoscute locuite de necredincioşi ale căror obiceiuri trebuiau cîntărite, în vederea posibilei încercări de convertire la religia lui Christ.[14]

Pleacă din Veneţia la 20 mai 1632, traversează Austria – prin Triest, Lubliana, Graz, Viena, Olmütz – , apoi Polonia – prin Cracovia, Lwov spre Cameniţa Podoliei – din vecinătatea Moldovei care aparţinea Imperiului otoman. De aici, călătoria devine îngrijorată căci avea straşnică frică de bandele de hoţi, dar spaima de a fi împuşcat o trăieşte la fel în Austria ca în Circazia sau Tataria.

Aşteaptă, aşadar, constituirea unei caravane ca să intre în Moldova, căci dorinţa sfîntă de creştinare a infidelilor pare să-l îmbărbăteze. Dincolo de interesul pentru statisticile ritului catolic şi notaţiile directe despre lumea pestriţă a schismaticilor bătrînei Moldove de pînă dincolo de Nistru, Barsi oferă un indubitabil document proaspăt ţîşnit din libertatea de a vorbi despre noi.

Intră pe lîngă Hotin, trece prin Rădăuţi, ajunge la Iaşi, vizitează Suceava, Baia, Roman, coboară la Galaţi, se îmbarcă să traverseze prin Spinoasa şi Chilia partea meridională a Basarabiei. Cina tătărască pe jos, à la Nogai, cu gambe încrucişate şi gazdele despuiate, cheamă nostalgiile de autoritatea consolidată prin tradiţie a înmiresmatei Italii natale… Scăpat nehăcuit, a doua zi, înserează cu bună primire, în casa unui moldovean din Chilia.

Fiecare călător îşi are ţintele lui, neîndoielnic una mai importantă care le îndură pe toate celelalte, dar călugărul Niccolo Barsi da Lucca pare mai atras de Dumnezeul lumilor pe care le descoperă pentru că le vrea, decît de Cristosul său împuţinat, surghiunit în afara treburilor omeneşti mai ales războinice şi puse pe cîştig, din partea locului.

I-am luat urma ca să dibuim pasărea din cuibul cerchez, căci istoria îşi cheamă mai totdeauna martorul. Atras de necunoscut, poate şi împins de interesele nu tocmai creştineşti ale superiorilor, bănuiţi din apropierea lui Vasile Voievod al Moldovei, sau chemat de împlinirea destinului, călugărul adună păcatul şi mărturiseşte, el trebuia să vadă pofta din ochii Paşei de Silistra şi puterea de rezistenţă a mărgăritarului cerchez creştinat! Tîlcul evocativ al călugărului nu poate fi ignorat, cum nici ispita traiului bun cu caviar de un iefteşug uimitor, o libră, patru aspri, echivalentul veneţian pentru patru gazete[15]şi nu e dimineaţă, apasă Barsi, ca deasupra rîului să nu fie o mie-două de moruni şi sturioni, continuu săraţi din care se face caviarul vîndut la Constantinopol, în Polonia, Ungaria, Valachia şi alte ţări. Cetatea Chiliei era locuită de turci, tătari, greci şi valahi, dar şi mulţi negustori raguzani, specialişti în sărarea morunului.

După alte două zile de pustietate călare, călugărul şi turcul însoţitor ajung la Cetatea Albă (Akkerman) de pe Nistru, zisă de turci Turla, largă de cinci mile italiene şi la alte patru distanţă de mare. Cele trei săptămîni petrecute în cetatea turcită, aşteptînd companioni pentru îmbarcare, prilejuiesc pagini parcurse cu nesaţiul celui dezmeticit din somnul istoric al naţiei. Cultul morţilor, cinstirea lor stradală prin adăpare şi etalarea memoriei împodobite, pune călugărul pe gînduri, mai limpede adevărul de atunci lectorului de astăzi, deşirînd mitul morţii eroice din complicatele noduri ale adevărului puterii. Altfel, Cetatea, mai Albă decît mahomedană, deşi fusese şi castelul negru, Maurokastron al evului mediu, aduna toate naţiile Orientului interesate de comerţ, un important nod de cale maritimă către Constantinopol, Tartaria, Trebizonda şi aiurea, din care nu lipsea tîrgul de sclavi, ruşi şi polonezi.[16] Antichitatea Cetăţii de la gurile Nistrului continuă să surprindă, pe lîngă dovezile arheologice, toposul Neagră întreţine prezenţa coloniei armeneşti încă de la sfîrşitul sec. al XIII-lea, dovada diasporei armene pe tot litoralul Mării Negre determinate de invaziile turce şi mongole.[17] Cea mai puternică impresie de la Cetatea Albă i-o lasă călugărului şi nouă obiceiul mahomedan al înmormîntării la stradă, în dreptul casei fiecăruia delimitat prin pietre lungi pe care tinerii aşează steguleţe din pînză roşie şi verde. Spaţiul de dinaintea fiecărei case capătă aspectul unui portic-sanctuar, cu cişmea de vară, cînd apa se schimbă zilnic pentru ca trecătorii să se răcorească şi să roage Idolilor dragostea şi pacea morţilor, asemenea gazdelor care înalţă o matinală şi zgomotoasă rugăciune. Aceeaşi întreţinută neuitare îi aleargă după apă potabilă, de trei ori pe săptămînă, căci a Cetăţii este sărată.

Poate că veneţianului nu-i părea decît recuperată îndestulare a profetului pripăşit în Cetatea apelor! Aflase aici că n-ar putea deprinde viaţa şi moartea laolaltă, în sfîrşit se îmbarcă, se simţea în siguranţă, teama chircită în dezamăgire cu fiecare îndepărtare făcea loc stării lui mistice, izvoditoare de noi orizonturi spiritului mereu ispitit…După patru zile era la Sinope, pe malul asiatic al Mării Negre, în Anatolia, despre care C. C. Giurescu reţine doar numărul capitolului…Peste Crimeea, Barsi trece cu uşurinţă, sau C. C. Giurescu operează cu alte criterii de selectare a fragmentelor. De interes rămîne chiar semnalarea unei populaţii moldave în afara graniţelor ţării, la Carasu în Crimeea şi la Ozia (Oceakov) la gurile Nistrului, foarte posibil sclavi, luaţi de tătari, şi comercianţi. Dar sila de tătari, de costumele acestor bestii,…trebuie să fi fost motivul imediat pentru care Barsi scurtează vizita şi Giurescu traducerea.

În Crimeea, cu viaţa pusă la bătaie, călugărul Barsi consideră un noroc întîlnirea la Baccesarai, capitala aleasă de Hanul Tătarilor, cu echipajul condus de Apostol Catargi,[18] trimisul lui Vasile Lupu Vv. să-i aducă mireasă din paradisul frumuseţii feminine dintre Marea Neagră şi Marea Caspică, cercheză sau circaziană, neam bun, recomandat de D. Cantemir drept cea mai nobilă încrengătură a sciţilor (Arieni). Relatat speculativ, adesea din traduceri, episodul sechestrării tinerei de către Paşa Silistrei eşuează în confuzie. Sigur este că ambasadorul moldovean avea învoirea scrisă a Hanului Tătarilor care stăpînea şi Circazia. În conformitate cu memorialul lui Barsi, martorul se alătură în 19 August 1639 celor 150 de tătari şi 60 de moldoveni, ca să ajungă după trei zile prin ţinutul tătarilor Nogai la Or-Kapu, de unde, încă patru săptămîni, prin deşert, cu groaza cazacilor, pînă la Nipru. Dacă Tătarii Nogai îi omeniseră cu lapte şi carne de cal, pustietăţile celor patru săptămîni i-au secătuit: nimeni, fără pom ori pasăre; apele negre ca cerneala, împuţite şi pline de viermi, refuzate şi de cai; aici rămînea frica de Nogai şi începea groaza de Cazacii ruşi jefuitori. Călătoream zile şi nopţi fără odihnă ocolind drumurile, urmînd ţărmul Mării Negre.[19]

Fin şi vigilent observator al lumii imediate, adesea invitînd la seninătate din chiar miezul experienţei extreme, călugărul Barsi alunecă în afara spaţiului politic propunînd ecuaţii paralele aspiraţiilor sale mistice. Întîlnirea acolo, la Gian Chriman – cum îi ziceau turcii – sau Ozia – zisă de valahi – citadelei cu trei fortăreţe de pe Nipru (zis Ozi), cu Bascia d’Xlistria (Paşa de Silistra) devine evenimentul care absoarbe aura romanţioasă, magia celeilalte realităţi, a logodnicei circaziene din calea ei spre nunta voievodală. Paşa de Silistra era în misiune la Nipru, însoţea opt mii de oameni şi patruzeci de galere, gata de atac împotriva polonilor care tocmai ridicaseră o fortăreaţă pe Nipru, la patruzeci de leghe mai sus, ca să-i apere de tătari, încît le-ar fi putut da prin gînd să atace Gian Chriman…

Pus la curent despre suita cu odorul beiului Vasile Lupu, mai degrabă auzind decît s-o fi văzut pe frumoasa circaziană, presupunem cu feregea, Paşa găseşte, după vreo douăzeci de ceasuri de la îndepărtarea echipajului de Ozia (> Oceacov), că este iremediabil îndrăgostit! Întîi cheamă pe Apostol Catargi să-i verifice documentele, căci o musulmană nu se putea însoţi cu un ghiaur, apoi trimite solie la Marele Han, pentru confirmări. Inspirat, ambasadorul Apostol Catargi o declară pe Ecaterina creştină!, lucru greu de crezut Paşei care, între timp, căpătase sigure şi preţioase informaţii în legătură cu familia viitoarei Principese.

Sosesc, în sfîrşit, şi ordinul Marelui Han şi al Sultanului înştiinţat de Vasile Lupu Vv., mire înlăcrimat, gratulînd pe Paşă cu 3000 de ducaţi pe care lăcomia îi îngroaşă cu încă două sute[20]…Echipajul se pune în mişcare, la Nistru Barsi ia calea Poloniei, în timp ce ai noştri trec spre Iaşi cu gînd de nuntă.

Că Vodă şi-a cumpărat mireasa o spune şi Barsi: o mie de ducaţi tatălui, cinci sute mamei şi o mie hanului,[21] …apoi trei mii de ducaţi acelui paşă din partea Domnului, cu rugămintea să dea drumul miresei sale, la care Paşa plusează două sute chiar şi după ce primeşte ordinul lămurit al Sultanului, sub pedeapsa pierderii vieţii, de a lăsa pe circasiana să plece, ea fiind vasala Sultanului, ca una ce avea drept mire pe domnul Moldovei, supusul său.[22] Atîta generozitate sultănească pare greu de înţeles… Ai zice că bătrînul Sultan Murad intrase în anul morţii, eveniment care se şi întîmplă în februarie 1640, se zice că de beţie, urmînd-i Ibrahim, slab de minte şi de voinţă, încît, conchide Iorga[23], se putea face la Dunăre şi mai mult decît pe vremea cînd Sultan şi Vizir se aflau peste Mare, în lupte cu Persanii…

Citîndu-l pe Vanel, Iorga lămureşte că preţul dispensei pentru circaziana musulmană, de o distinsă frumuseţe, a fost de 50 000 écus, împărţiţi între Sultan şi Caimacam.[24]

Mai explicit, documentul DLXXXVII[25] din 28 Septembrie 1639, conţine Raportul lui Aloisiu Contarini Cav. Bailo adresat Dogelui în legătură cu această controversată căsătorie. Sechestrarea cerchezei de către Paşa de Silistra se face în baza legii acestei ţări, potrivit căreia femeia musulmană a Circaziei nu se poate însoţi cu un creştin. Documentul confirmă transmiterea celor 50 000 de reali Sultanului şi ordinul de eliberarea al Caimacamului, un abuz din lăcomia pentru aur. În rest, încheie cancelarul veneţian, se vorbeşte destul că banii vor fi întîi destinaţi armelor contra Valahiei şi Transilvaniei, cum în mare secret se pune la cale încă un plan de unire, în dorul de acelaşi vis dacic, sau din nepotolita sete de mărire a celui împăunat drept următor al împăraţilor de răsărit.

Ecaterina Cercheza a făcut parte, în viziunea lui Vasile Lupu, din strategia proiectului naţional. Ea era fiica surorii lui Derviş Mehmed paşa [Suphi Mehmed paşa, mare vizir (1648-1649)], scrie Evlia Celebi (1611-1684)[26], învăţatul călător turc, cu misiuni politice, militare şi diplomatice, care vizitează Moldova în timpul domniei lui Ştefăniţă Vodă, fiul Lupului şi al Cerchezei, participînd la înscăunarea acestuia din noiembrie 1659 (pînă în ianuarie 1661). Aranjamentele pentru tronul fiului se fac de către tatăl încătuşat la Iedi-Cule, dar maestrul de ceremonii s-a identificat, în persoana marelui vizir Mohamed Köprülü (1656-1661), arnăut de origine, compatriot şi amic al lui Vasile Lupu. Acesta îl şi trimite pe Evlia Celebi la înscăunarea lui Ştefăniţă Vv., încît ar trebui să-l credem ca pe un turc de bune intenţii şi să nu ne supărăm pentru siropul de pe baclava!, mai ales că vine din partea unui stilist, umorist şi narator de mare clasă.

Mai tare încurcă Celebi datele, istoricul bisericilor ieşene, altfel entuziasmat de calitatea construcţiilor şi a picturii. Un Pigmalion al sec. al XVII-lea, în faţa chipurilor însufleţite iconografic, turcul Celebi suspină din profunzimi poetice: Bine zugrăveşti trăsăturile frumoasei/ Dar ce te faci, robit de farmecul ei?[27] Acolo, pe bolţile şi pe cupolele mănăstirii lui Lupu bei, căci despre inegalabila Trei Ierarhi este vorba, fără pereche nicăieri pe faţa pămîntului, fecioarele raiului te fac să le dai sufletul chiar în ziua aceea,[28] cît despre sodomiţii infernului, desmorţindu-se unii pe alţii, îl lasă pe privitor cu degetul în gură…

Nu ne îngăduim întreagă minunea descrierii evocatoare a lui Evlia Celebi, absolut inegalabilă în toată istoriografia, deloc puţină, a Bisericii Trei Ierarhi, păgubită astăzi faţă cu Mitropolia care i-a preluat moaştele Sfintei Parascheva, adusă cu mare cheltuială de Vasile Lupu şi acolo, în mănăstirea lui aşezată…

Dar, în apropiere, iată şi Dona Monastiri, Dona Banu, pleonastic spus, căci Banu, în persană (poate şi cercheză) tot Doamnă înseamnă. Este Golia Doamnei, mama beiului actual, pentru care Lupul sacrificase tezaure multe, şi a avut de la ea mai mulţi copii, pe Ştefăniţă, Ioan şi Alexandru[29], lucru nou pentru noi. Bandini pomeneşte şi de o fetiţă, de cinci ani, pe cînd Ştefăniţă avea şapte, poate bolnavi, sau lichidaţi, ca toată suflarea din sîngele lupesc, ori neiertaţi din mamă rătăcită…

Auzise Evlia Celebi că Lupul bei ar fi scris marelui vizir că s-ar cinsti cu trecerea la islam ca să devină vizirul Moldovei, îndatorat sultanului cu 100 000 galbeni.[30] Murad Han l-a chemat deîndată, dar pînă să ajungă Lupu, Sultanul a trecut la cele veşnice. O rimă, pecetea scrisorii voievodului – Prietenul dinastiei lui Osman. Lupul, voievod la serhatul Bogdan – este inspirată de sigiliul domnesc, de altfel, primul sigiliu cu caractere turceşti folosit de domnitorii români, aplicat de Vasile Lupu pe un document din 1652 februarie 24: Lupul voievod la serhatul Bogdan, Robul din pulberea picioarelor Dinastiei Osman.[31] Rima supravieţuieşte, dar beiul Lupu – suspină Celebi – întorcîndu-se din drum, a rămas în rătăcire.[32]

***

 

Arhaismele rătăcit; rătăcire, păstrează la Celebi sensul înstrăinării de credinţă. Anecdota rimată invocată de învăţatul călător turc încearcă o subtilă justificare a umilinţei la care islamul trădat supune pe nerecunoscătorul bei al Moldovei. Un episod evitat din familia beiului se referă la refuzul de a-şi da pe Ruxanda după un sălbatic. Jicnit, hatmanul Bogdan Hmelniţki calcă Moldova cu 16 000 de cazaci şi 20 000 de tătari. Chemată în ajutor, armata lui Potoţki nu se încumetă, iar Vodă Lupul face pace şi acceptă logodna cu Timuş.

Corespondenţa prin care hatmanul cazacilor informa Poarta despre mişcările polonilor era trimisă pînă la nunta din iunie 1652, prin Vasile Lupu, viitorul socru!, ştiut omul turcilor, dar beiul trimitea scrisorile Senatului Poloniei![33] Îndatorat, Regele Ioan Cazimir propune Dietei votul pentru indigenatul Magnificului Vafilio Palatino Moldaviae, din 24 Decembrie 1650, se înţelege, cu inclusă convertire! Vasile Lupu îşi dovedea încă o dată spiritul european, cu un secol înaintea lui Dim. Cantemir. Diploma este publicată în întregime de Mathias Dogiel în „Codex Diplomaticus Regni Poloniae et Magni Ducatus Lituaniae” I[34]. Următoarea Diplomă din acelaşi Codex confirmă indigenatul polon obţinut de Gheorghe Ştefan Vv. în 1654, uzurpatorul lui Vasile Lupu Vv.

 

***

Vasile Vodă zideşte, emancipează, luptă, iubeşte, se înconjoară de frumuseţe, lacom în toate, un spirit european plin de păcate, de o incredibilă actualitate, pînă la urmă un necredincios cu fond religios. Pentru visul său dacic a investit fără limite bani, legăminte matrimoniale proprii şi ale fiicelor sale, cumpără, trădează, vicleneşte, se umileşte. A vrut Muntenia şi Transilvania, a crezut că le-ar putea aduna prin fiii săi Ion şi Ştefan, prin fraţii săi hatmanii Gavril şi Gheorghe, prin ginerele său cazac Timuş Hmelniţki. Cît a durat pacea dintre Vasile Lupu şi Matei Basarab (1640-1645), Moldova şi Muntenia au înflorit, dar, folositoare, vrajba era întreţinută din afară şi dinăuntru. A făcut alianţe, a crezut în turci, s-a folosit de polonezi, veneţieni, cazaci şi tătari, a recunoscut  forţa bisericii pe care şi-o face aliat prin investiţii ale căror beneficii se resimt şi astăzi. Un apreciat cap mare, genial în afaceri, umplea care de galbeni din comerţ şi bună gospodărire. Aducerea moaştelor Sfintei Parascheva confirmă cu prisosinţă calitatea de investitor.

Templu, moaşte şi Sinod slujeau nepătrunsul vis dacic al marelui voievod şi al ortodoxiei, chiar dacă orgoliile omului politic, domnitor sau prelat, constituind valorile vitale imediate ale realităţii, prevalează spiritul, frînează devenirea istorică, antrenate, în cazul de faţă spre atingerea idealului naţional. Omului politic Vasile Lupu este greu de măsurat cît a triumfat sîngele şi cîtă vibraţie în splendoare transmite peste veacuri.

Iorga însuşi este dovada maturităţii istorice impuse de imensitatea realităţii pe care o reprezintă Vasile Lupu. Că s-a simţit mai bine împărat decît sfînt, o spune Iorga încă din tinereţe. Fără complexe etice sau religioase, fără îndoieli de strategie, ni-l arată tot tînărul Iorga, dar tîrziu, în a sa „Istoria Românilor[35] Iorga face loc omului de spirit Vasile Vodă, o încoronare finală a devenirii monarhului bizantin care, fatidic, vine în Scaun la 10 Mai 1634. Asigurările de prietenie între Vasile Vodă şi Matei Basarab, începute din 1637, şi soliile moldoveanului către Ardeal de-a lungul anului 1639 confirmă folosul: Păstrînd vechiul său plan de unire dinastică între Moldova şi Ţara Românească, unde tatăl său avuse atîtea legături, el căuta acum să-şi capete şi formele necesare de la Turci…[36] În ce priveşte pe ardelean, el îi făgăduise un tribut sigur de 10 000 de florini şi şase cai de dar…

În 22 Novembre 1639, din Focşani, Vasile dădea un document în care se intitula Domn al Moldovei şi al Ţării Româneşti,[37] de maximă îndrăzneală, la care Sultanul ripostează cu „Ordin”: Vă şterg de pe pămîntul vostru şi pun Turci să locuiască în el, iar în biserică să strige hogea.[38]

***

Cum din 1883, biserica Trei Ierarhi intra în reconstrucţie, sfintele relicve sînt mutate în paraclisul amenajat în salonul gotic ctitoricesc de la Vasile Vodă, unde funcţionase atelierul de tîmplărie al Şcolii Normale din fostele chilii mănăstireşti, care adăposteau şi internatul. Incendiul izbucnit în zorii zilei de 27 Decemvrie 1888 a putut fi stins graţie elevilor rămaşi în Iaşi, de iarnă grea şi bani puţini, printre care, G. T. Kirileanu[39], autorul preţioaselor informaţii, susţinute de documentele A. N. Iaşi, privind nefericitul eveniment, supus unei întreite anchete cu audieri multiple.

Focul izbucneşte de la o lumînare nestinsă. Au ars atunci catafalcul din trei trepte de lemn pe care era sicriul din lemn ars, căptuşit cu argint, găsit căzut lîngă strane, parte topit, dar, minune! cu moaştele intacte! La fel, capacul sicriului, întreg, cu căptuşeala de mătase neatinsă. Salteaua, uşor pîrlită pe dedesubt, dar deasupra susţinea netulburate, somnul, veşmintele şi odoarele Sfintei.[40] Perna, acoperămintele, coroana de argint aurit, cu 81 pietre mari şi mici, văzute de G. T. Kirileanu, erau la locul lor.

Să fi avut Sfînta şi alte odoare? Poate că da, întrucît vorbe au ieşit…, dar din cărbunii încă mocnind nu s-a prevalat decît un capăt din lumînarea lungă de 7 palme şi groasă de 10-12 cm, adusă în ajun de credincioasa Raluca Turculeţ şi rămasă aprinsă…[41]

Raluca Turculeţ să fi adus lumînarea lungă şi groasă din orgoliu, ori din umilinţă? Cînd eşti Raluca Turculeţ, iată că ofranda ta nu-i decît un rest de lumînare în cenuşarul istoriei. O celebritate elfică, servă, odaliscă şi jupîneasă în palatul cu harem al prinţului Grigore M. Sturdza,[42] era, la 1888, Raluca Turculeţ. Dar, altă minune! devine Doamna Ralu Grigore M. Sturdza!

***

Pe cînd s-a dărîmat turnul bisericii Trei Ierarhi, povesteşte academicianul şi rector al Universităţii din Iaşi, N. Leon, fără scrupule cronologice, un lucrător a găsit la intrarea în turn inelul ştiut pe degetul Sfintei. Cînd au intrat Ruşii în ţară, Mitropolitul a dat ordin să se ridice Sfînta în timpul nopţii şi să se ascundă într-un loc secret. Desigur că în vălmăşeala aceea, presupune naratorul, a căzut inelul şi a rămas ascuns în ţărînă…[43] Ceea ce îi scapă memorialistului este că sicriul era totdeauna încuiat, că fusese de mai multe ori ascuns şi că numai la incendiu, odată cu mistuirea raclei din lemn, pe care se găsea lacătul, au putut rămîne sfintele oseminte nesecurizate.

Dar nu dispariţia inelului, despre care se ştia că a fost dăruit de soţia lui Vasile Vodă, Ecaterina Cercheza, este de mirare, nici că fusese vîndut anticarilor Şaraga, singurii care puteau fi ispitiţi de asemenea chilipir!, ci faptul că nepreţuitul obiect ajunge la reputatul colecţionar Dimitrie A. Sturdza care l-ar fi achiziţionat cu 150 lei, tocmai cînd prinţul Ferdinand se logodea la Potsdam, adică în mai 1892.

Abil şi combinativ, Dim. A. Sturdza propune Consiliului de Miniştri, dornic să ofere un cadou de logodnă Prinţesei Maria, inelul Doamnei lui Vasile Lupu, pe care, încheie N. Leon, Majestatea Sa Regina îl păstrează şi-l poartă şi astăzi cu mare plăcere[44].

Împătimitul colecţionar renunţă, totuşi, la inelul Doamnei de la 1641! Ştia, desigur, de intenţiile Regelui Carol de a instala tînăra pereche moştenitoare la Iaşi. Din atîtea promisiuni deşarte proferate de omul politic Dim. A. Sturdza pentru mutarea capitalei la Bucureşti, poate că inelul de la 1892 să mai dreagă oarece…şi apoi, la comorile lui, inelul aproape că nu mai conta…

Colecţiile de numismatică, de tablouri sau de arme de la Miclăuşeni par surclasate de tainiţa clopotniţei din biserica palatului, doldora de podoabe şi veşminte, argintării şi aurării, cruci în filigran cu pietre preţioase, de o valoare inestimabilă…luate, în păstrarea Mitropoliei, abia în 1985.[45]

Gîndind istoriile eteriste, odoarele Mănăstirii Neamţ vor fi aduse în clopotniţa de la Miclăuşeni spre păstrare, la loc sigur…La drept vorbind, a dispărut ditamai cristelniţa din argint frumos împodobit împrumutată de Mănăstirea Sinaia de la biserica Domniţa Bălaşa, pentru botezul Domnitorului Carol I, căci la întoarcere, sfinţitul athnor s-a făcut nevăzut, darămite un inel!

Sfintele lăcaşuri beneficiau de spaima afuriseniei, dar aveau şi tainiţe greu de dibuit, în care s-au dosit clopote şi odoare. Într-un astfel de cotlon, sugera Nicolae Iorga guvernului Ion I. C. Brătianu, în 1917, să fie îngropat capul lui Mihai Viteazul, în altarul Mitropoliei sau în vreun cavou de la Eternitatea, să nu fie dus în Rusia, întrucît în starea de lucruri de acolo, ar putea fi profanat. Ministrul e însă de altă părere ( I. Gh. Duca, la Culte şi Instrucţiune Publică; Vintilă I. C. Brătianu, la Ministerul de Război;), relatează prof. Al. Lapedatu (1876, Cernăuţi – 1950, Sighet)[46] că, dimpotrivă, preţioasa relicvă să fie dusă, în caz de evacuare generală, în Rusia, ca un simbol al războiului pentru Unitate Naţională…[47]

Se vede că nu de simboluri aveau nevoie cazacii pe mîna cărora au încăput lăzile tezaurului nostru. Unele, desfăcute pe caldarîm, conţineau efecte militare, şampanie, ori săpun, din altele curgea unt topit… Incalificabil… Lui G. Enescu i-au trebuit zece ani să rescrie „Oedip”… Odisee a desnaţionalizării, ori preţul visului dacic?… S-au scris şi basne, comandate, ale restituirii. Îi credem pe istoricii Ion Mamina şi Ioan Scurtu care în 1996 declară nefastă decizia guvernului, deoarece tezaurul nu a mai fost înapoiat României.[48]

 

***

S-au făcut multe speculaţii în legătură cu viaţa femeii Maria de Edinburg, Regina României. S-a insistat, pînă la hiperbolă, pe fibra indestructibilă, de o incredibilă imunitate, între holerici, tifici, pustuloşi, răniţi la gradul de putrescenţă, fără mască ori mănuşi. Drept este că războaiele îşi aleg eroii, dar răspunsul ni-l dă eroina, o aristocrată, crescută după sistemul specific britanic, despre care românii de pe la 1900, pînă nu de mult, ştiau cam tot atîta cît tinerii englezi despre poporul şi ţara spre care se îndrepta Maria: după unii că va trebui să poarte văl pe faţă, în datina turcească, după alţii, himera cu nume bîlbîit al unui oraş din Ungaria.[49] Singurul lucru palpabil erau costumele ţărăneşti, minunat cusute cu fir de mătase, aduse în dar de Regele Carol logodnicei nepotului şi surorilor ei.             Acolo, copiii creşteau într-o mare iubire de sport,[50] lămureşte Maria, cu toată încărcătura lui de fair play, însemnînd respectarea regulilor jocului, oricît te-ar costa…Dădeam o mare însemnătate frumuseţii corporale şi izbînzii străduinţelor fizice şi ne luptam din răsputeri să nu fim bătute în nici un joc, să nu recunoaştem niciodată că sîntem ostenite sau descurajate…Orice străduinţă fizică ni se părea firească, iar vitregia vremii niciodată nu ne-a împiedicat să ieşim din casă…Eram nişte mici sălbatice voinice şi călăria era cea mai mare plăcere a noastră! Maria nu-şi putea închipui cum cineva, surprins de furtună, ar schimba şaua pe trăsură! După legea noastră nu trebuia niciodată să te dai jos de pe cal, oricît ar fi fost vremea de aspră.

Din oricare unghi ai privi-o, ai zice că mai bună alegere pentru nepotul moştenitor al Regelui Carol nu se putea face! La maturitate, introspectivă, Regina Maria îşi recunoaşte patima pentru călărie asociată cu simţului instinctiv al păstrării de sine, toate adunate însemnînd sănătate, putere, plăcere şi, mai ales, libertate în natura de care se lasă absorbită. Impetuoasă, pe calul ei Cerchez, în costumul căzăcesc, tunica stacojie, caftan albastru cu galoane, cingătoare şi pumnal de argint cizelat, era neînvinsă: Nu eram uşuratică, dar tinereţea mea avea nevoie de a se revărsa…, vlaga din mine nu putea fi înăbuşită şi sănătatea mea era fără seamăn…[51] Maria trăia în strălucire simţul tainic al puterii, călare, necesare ca hrana şi somnul.

De tînără, bătrînul Rege şi unchi o desemna colonel onorific al unui regiment de roşiori, lîngă care rămîne însufleţită de bucurie amestecată cu putere şi voinicie, potrivite firii. Nu există pagini de notificare directă, mai tulburătoare prin voinţa nebănuită a escaladării limitelor omeneşti decît acelea din lagărul de holerici de la Dunăre, din 1913. Barătcile de lemn pe pămînt cu şanţ pe mijloc pentru vara ploioasă, paturile cu muribunzi zăcînd pe paie, gemetele de arşiţă şi spasme, duhorile bolii turbate adună frontul de luptă al Femeii-Soldat, deprinsă cu lucruri frumoase şi curate. Exista, însă, şi gura iadului, coliba condamnaţilor pentru care nici iubirea, nici ştiinţa medicilor indieni aduşi din Turcia nu ajută la nimic.[52]

Neînfricată rămîne şi prelungitei epidemii de tifos, prin care au trecut Regele Ferdinand, copiii Carol şi Elisabeta, mai puţin micuţul Mircea care se stinge la nici patru ani. Numai la sfîrşitul misiunii, fiinţa ce nu-şi mai pare vie, se lasă copleşită de oboseala altei lumi, mai vulnerabile, asemenea crinului asigurat de instaurarea înfloririlor…

Gazetele de joi 29 noiembrie 1918 publică buletinul medical îngrijorător al Reginei, contaminate de gripă spaniolă, o maladie a războiului, cu final grăbit, în numai 48 de ore. Ravagii şi în capitală, mai ales în pătura clasei de sus.[53] Tot atunci, şi mărturisirile misiunii militare ucrainene la Bucureşti despre asasinarea familiei ţarului Nicolaie al II-lea, la Nowogeorgewsk, împreună cu toată suita, aghiotanţi şi dame de onoare. Trecuse un an de la măcelul de neconceput pentru mintea omenească şi despre care nici Papa de la Roma nu reuşise să afle, pînă la sfîrşitul lui noiembrie 1918.

Sîmbătă 1 Decembrie 1918, Dacia lui Traian se declara reconstituită, în 4 decembrie, starea M. S. Regina e încă foarte rea, miercuri 5 decembrie, starea Reginei dă speranţe că va scăpa. Şi regii au nevoia lor de somn…

 

***

Evoc admirabile personalităţi istorice, le caut urma gîndului ultim, singurul leac al neliniştii. Între medalie şi revers rămîne ceva nemistuit, o umilinţă care se revoltă în răstimpuri şi poate deveni chiar resortul inspiraţiei, cum în cazul nerespectării promisiunilor faţă de Iaşul care pierde supremaţia coroanei între oraşele ţării.

O efigie greu de contestat a Regelui Carol este identificabilă cuvîntului deplin onorat. Ar fi abdicat decît să-şi ia înapoi angajarea de a intra în război alături de Puterile Centrale. Totuşi, promisiunea repetată a instalării perechii princiare în cea de a doua Sa capitală, cum îi plăcea să numească Iaşul, nu a onorat-o.

Decadenţa recunoscută fostei capitale, drept care acuzele se îndreptau împotriva guvernului cu silinţa de a zdrobi prestigiul de odinioară, impune mijloace de reînfiripare, printre care instalarea unei curţi regale. Art. 46 din lista revendicărilor Comitetului apărării intereselor Moldovei, referitor la această propunere, a fost foarte bine primit de guvern, scrie Ecoul Moldovei din 24 martie 1894, iar M. S  Regele, cînd veni cu Principele Moştenitor, ca să-l recomande ieşenilor, se referă la prima vizită a lui Ferdinand din 7-11 octombrie 1889, făgădui reprezentanţilor ieşiţi întru întîmpinare la hotarul judeţului că va stabili reşedinţa Principelui în Iaşi.[54] Ar fi fost ochiul care vede nedreptăţile, răsplata cuvenită Moldovei şi distincţia aşteptată din partea Suveranului, pentru bătrîna cetate a Iaşului.

Cu acordul şi din făgăduielile Regelui, ministrul Domeniilor P. P. Carp propune Primăriei Iaşi să vîndă Statului Palatul Comunal, cumpărat nu de mult de la Nicolai Rosetti Roznovanu, cu 366.441 lei, pentru instalarea tinerei familii princiare, care, mergea vorba, că ar veni anual, cîte un timp mai îndelungat!, fapt pentru care i s-a zis reşedinţei Palatul Principelui Ferdinand. Oferta Ministerului de Domenii a fost admisă cu grăbire şi încă sub preţul cumpărării anterioare, adică 280.000 lei! S-a declanşat şi o restaurare, nefinalizată nici pînă la război.

Neîndoielnic erau la 1894 mai mulţi monarhişti decît are astăzi Iaşul, sau oricare alt oraş!, dar la sfinţirea Mitropoliei celei noi din 23 aprilie 1887, Regele fusese fluierat de opoziţia-unită a Iaşului, Partidul Liberal fuziona cu grupul socialist, iar nihiliştii găseau bună primire.[55] Scindarea Curţii regale era, mai ales, riscantă. Căsătoria prinţului moştenitor ar fi oferit stabilitatea dinastiei gîndite de Carol I, dar Răsăritul propunea Iaşului prin Panait Moşoiu prima traducere a „Manifestului Comunist” de Marx şi Engels. Reprezentanţii tinerei ideologii căpătau notorietate şi o falsă percepţie în instituţiile de învăţămînt.

În 3/15 decembrie 1892 Regele Carol I şi regina Marii Britanii, Victoria semnau Tratatul privitor la căsătoria principelui Ferdinand, moştenitor al Tronului României fiul lui Leopold…cu Maria, principesă de Marea Britanie şi Irlanda, fiica Mariei Alexandrovna, fiica ţarului Alexandru al II-lea…, care ţar fusese ucis de nihilişti în 1881…

Primul copil al perechii moştenitoare, Carol, se naşte în 15 oct. 1893, încît din primăvara lui 1893 începe construcţia, la Bucureşti, a Palatului Cotroceni, ca reşedinţă permanentă a principelui Ferdinand, după planurile şi sub îndrumarea aceluiaşi arhitect francez Alfred Jules Paul Gottereau, angajat de ministrul P. P. Carp pentru restaurarea propusei reşedinţe ieşene. După aproape un an, în 11 oct. 1894, Maria naşte pe micuţa Elisabeta, tot la Sinaia, cam pe cînd se întorcea, iertată, şi Regina Carmen Sylva din exilul de doi ani.

Cum mama Maria Alexandrovna se afla la Sinaia pentru naşterea Mariei, îşi întrerupse vizita, chemată în Crimeea, unde fratele său, ţarul Alexandru al III-lea, zăcea de moarte, mai otrăvit decît tific, în palatul său din Livadia. Aproape de înţeles grija exagerată a familiei regale pentru succesorii ai căror copii erau deja declaraţi proprietate naţională, spre disperarea Mariei căreia nu i se îngăduia îndepărtarea de palat.

Cu tot prizonieratul la care era obligată, Maria învaţă repede şi îndură o maternitate precoce, dar recunoaşte că tirania unchiului a fost o şcoală bună pentru care avea să-i fie recunoscătoare. După ani buni, ajung prieteni neclintiţi, ba chiar tovarăşi. Unchiul şi cu mine ne iubeam, eram şi potrivnici, dar scopul lui era să mă şlefuiască aşa încît să încap în alcătuirea lucrurilor plănuite.[56] Firii clocotitoare nu-i ajungea cărarea îngustă şi plictisitoare impusă de bătrînul rege de educaţie germană[57].

 

***

Dar, nunta surorii Ducky cu vărul lor primar, marele-duce de Hessa, orfan aflat sub tutela bunicii împărătese Victoria, smulge Regelui Carol I încuviinţarea voiajului tinerilor părinţi la Coburg. Tot acolo, în aceeaşi adunare de mare şi atît de răspîndită familie, în 20 aprilie 1894, s-a oficiat şi logodna vărului Nicky, fiul răposatului Ţar Alexandru al III-lea cu sora mai mică a mirelui de mai sus, marele-duce de Hessa, Alix, care în 1896, prin căsătorie, devine împărăteasa Alexandra, trecută la ortodoxie.

În vara lui 1896, Maria şi Ferdinand schimbă pentru trei săptămîni tihnita cumpătare a curţii regelui Carol. Îngîndurat şi sumbru, de cum îl ştim, Carol nu ar fi îndurat atîta strălucire şi fast care să nu îi fi fost dedicate. Îndîrjirea subterană în eroismul de sine îl răzleţise, orgolios şi ipohondru, n-ar fi rezistat la Moscova nici trei zile. Acolo, la încoronarea vărului împărat Nicolaie al II-lea şi a verişoarei Alexandra, clocotea pămîntul de veselie rusească. Maria lepădase corsetul, îşi simţea braţele încărcate de soare, fugise din casa în care orice petrecere era socotită frivolă. Rochia de mătase cu mantie regală, dăruite de Carmen Sylva, inspirate de prinţesa blondă cu ochi albaştri, înalţă sufletul Mariei în lumea basmului, din care nu putea lipsi pajul îndrăgostit. Erau lucrate la Şcoala Carmen Sylva din Iaşi, cusute pe de-a-ntregul cu ramuri de măceş şi mii de petale de trandafir sălbatic răspîndite pînă şi în voalul coborît din cercul de diamante…[58]

Acolo, cînd totul părea că participă la suprem, prinţesa trăieşte îmbrăţişarea înflorită a Iaşului, dar amintirea o năpădea ca o glorie infirmă: Totdeauna avusesem simţiri duioase faţă de oraş, căci, în zilele cele dintîi ale tinereţii, cînd am venit măritată în această ţară, se zvonise că noi, tinerii, ne vom aşeza în a doua Capitală a ţării. Iaşul o dorea şi, după cea dintîi cercetare a singurătăţii lui pitoreşti, mi-aş fi făcut bucuroasă locuinţa între zidurile lui. Dar bătrînii Suverani aveau nevoie de noi; atît de mult doriseră ei copii, încît nu puteau primi gîndul de a trăi noi departe de dînşii…[59]

Serbările încoronării ţarului Nicolaie al II-lea rămîn o superbă litanie a consimţirii, o apoteoză a sufletului descătuşat şi a destinului presimţit din steaua drumeţind a femeii, eroic şi crepuscular. Dincolo de zidurile Moscovei, o mare serbare populară fusese rînduită cu hrană, veşminte şi tot felul de lucruri cu portretul împăratului. Dar, o groaznică învălmăşeală, cînd se repezi deodată toată mulţimea spre acelaşi punct, a denaturat prăznuirea într-un sîngeros dezastru, mai sinistru decît un cîmp de luptă: mii de bărbaţi, femei şi copii ucişi…[60]

Semn rău, reţine istoriografia evenimentului, pentru începutul domniei aceluia supranumit Nicolaie cel sîngeros, împăratul (1894-1917) nemilos cu mişcarea revoluţionară, executat în 17 iunie 1917. Pana plînsă a Reginei Maria mîngîie rămăşiţele familiei cu cinci copii a ultimului ţar, crîmpoţite cu satîrul, apoi carbonizate cu grenade de mînă pe fundul unei mine din Siberia. În piaţa trecutei încoronări, profetul erei noi, îmbălsămat, adună şiruri orbite de iluzia luminii de la Răsărit.[61]

 

***

 

Epoca regalităţii româneşti este o monadă a universalităţii. Începută în forţă prin Carol I, ea atinge apogeul prin Ferdinand şi Maria, discipolii cu directive testamentare ai celui dintîi. Sufletul unei epoci îşi caută analogii trecute, aşa cum am arătat, dar cinismul cu care este taxată individualitatea lui Carol al II-lea, motivată de o ereditate strict maternă!, confirmă o regretabilă lipsă de cunoaştere, de regulă, iresponsabilă. Îndepărtarea şirului succesoral de zona ontologică adesea conduce la antinomii, dar esenţial în cazul de faţă este rolul mentorului imediat care a fost Carol I, excesul său de luciditate pe un întreg traiect de intransigenţă. Un monument de ascultare şi devotament, Ferdinand pare că păleşte în faţa extravaganţei decizionale a Reginei lui, acuzată de frivolitate, asemenea marilor împărătese ale Europei, pentru sfetnicii pe care a ştiut să şi-i aleagă, atunci cînd Carol I, tovarăşul politic de o căldură sufletească pe care numai Ei şi-o arăta, nu mai era.      Bocetul Ei mărturisitor la plecarea Lui, de un farmec discret, de un solemn legămînt al responsabilităţii istorice, creşte ca o iederă pe columna Lui, nou şi grav sentiment al vieţii tocmai renăscut din pietate, nobleţe şi vrednicie:…cînd am venit lîngă dînsul, pentru întîia oară n-am primit prietenosul zîmbet de bună venire. El se odihnea, fapta lui era îndeplinită, şi, la un ceas cînd el şi poporul său nu mai puteau urmări acelaşi vis, marele Rege şi-a închis ochii şi a păstrat veşnica tăcere, lăsînd altora să dezlege ultima întrebare, singura care se luase din mîinile lui…[62]

În fapt, nu era numai promisiunea sau angajamentul fără a fi nici o promisiune, cum a fost şi este credinţa tuturor, cum că Regele ar fi mers cu Puterile Centrale,[63] ci a existat un Tratat secret de alianţă cu Germania şi Austro-Ungaria,[64] semnat din 1883, pe care vizita lui Carol I la Berlin în 28-29 oct. 1892 st. n. îl confirmă. Atunci, Regele convine cu cancelarul german formarea guvernului Lascăr Catargiu cu Al. Lahovari la Externe, şi despre care tratat aceştia urmau să fie informaţi.

Informaţi, întrucît semnarea la Viena, în 18/30 oct. 1883, de către miniştrii de externe Dimitrie A. Sturdza şi Gustav Kalnoky a Tratatului a fost în cel mai strict secret. În aceeaşi zi, aderă şi Germania apoi, în 3/15 mai 1888 şi Italia. Pînă în 1888, de Tratatul de alianţă româno-austro-ungar,[65] nu ştiau decît Ion C. şi Dumitru Brătianu, Petre Carp care îl negociase şi Alex. Beldiman, ministrul României la Berlin. Mereu reînnoit, Tratatul a fost în vigoare pînă în 14/27 august 1916, cînd România alege Antanta, în baza celeilalte Convenţii, tot secrete, româno-ruse din 18 sept-1 oct. 1914.

Vizita oficială în România a împăratului Franz Joseph I însoţit de ministrul de externe şi de şeful de stat-major al armatei, din 16/28-18/30 sept. 1896, are scopul semnării de către primul ministru D. A. Sturdza şi ministrul de externe austro-ungar a protocolului de prelungire a Tratatului secret de alianţă, iar de către şefii de stat-major ai celor două armate a unui protocol militar, prin care se pun bazele unui plan de cooperare militară româno-austro-ungar.[66] Bucurîndu-se de o primire deosebită, vizita lui Franz Joseph I în România este interpretată în cercurile diplomatice europene ca un semn al orientării tot mai pronunţate a României spre Tripla Alianţă.

În Consiliul de Coroană din 21 iulie/3 august 1914, Regele Carol sprijinit numai de P. P. Carp se pronunţă pentru intrarea României alături de Puterile Centrale, se hotărăşte adoptarea unei politici de neutralitate.[67]

În 18 sept/1 oct 1914, se încheie la Petrograd, Convenţia secretă ruso-română, prin care Rusia garantează şi apără integritatea teritorială a României şi recunoaşte drepturile acesteia asupra teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de români, în schimbul unei neutralităţi binevoitoare a României faţă de Rusia („Acordul Sazonov-Diamandy”).[68]

Cînd Regele Carol află că poporul nu va merge decît cu Antanta şi că El va trebui să-şi schimbe hotărîrea, alege să abdice şi să părăsească ţara, cu toată familia. Dar, dependent de morfină pentru frecventele şi agresivele crize de litiază intrahepatică, Regele adoarme în noaptea de 9-10 oct. 1914 st. n. Principesa Maria fusese împotriva abdicării şi a luat asupra sa întreaga răspundere: nu putea părăsi poporul pe care îl iubea şi care O adora.[69]

 

***

La naşterea celui de-al patrulea copil, Niculae (Nicky, 1903-1977), botezat de ţarul Nicolaie al II-lea, Foişorul, şi aşa deloc pe placul Mariei, pentru balcoane prea joase de-a lungul faţadei şi uşi deschise direct în pădure, de uz mai curînd hotelier, devenea neîncăpător şi Regele Carol le dăruieşte Pelişorul. Urmează Ileana (1909-1991) şi Mircea (ian. 1913-2 nov. 1916).

În 12/25 nov. 1916, refugiul ieşean era hotărît. Mircea rămînea sub lespezile vechii biserici de la Cotroceni…Pînă la amenajarea casei comandamentului militar din Iaşi, familia regală locuieşte trei săptămîni în tren. Peste Iaşi năvălesc ruşii, curînd se adună cam un milion, şi puhoi de refugiaţi din diferite oraşe ale ţării…

Jurnalul de război nu se doreşte repovestit, nici rănirile Iaşului,[70] adunate, fac preţul visului dacic, dar Femeii bîntuite de fantome îi vine greu să rostească împlinit, ori triumfător…Aici lasă condeiul să-i cadă, murmurînd cuvintele unuia ce cunoaşte mult din durerile regilor: Am văzut toate muncile ce se fac sub soare şi iată: toate sînt deşertăciune şi zbuciumare a gîndului.[71]

 

 

[1] Maria, Regina României, Ţara mea, Partea a II-a, traducere din limba engleză de N. Iorga, Iaşi, p. 112-113;

[2] Maria, Regina României, Povestea vieţii mele, III, Editura Moldova, Iaşi, p. 418-419;

[3] de la începutul lui august 1918;

[4] Ibidem, p. 384; s-a şi întîmplat, dar după cinci decenii;

[5] Constantin Argetoianu, ,Memorii, VI, Editura Machiavelli, Buc., 1995, p. 157;

[6] N. Iorga, „Vasile Lupu ca următor al Împăraţilor de Răsărit în tutelarea Patriarhiei de Constantinopol şi a Bisericii Ortodoxe”, extras din Analele Academiei Române, S.II, T. XXXVI, M. S. I ., Buc., 1913, p. 11/217;

[7]24 Ianuar 1917”, în vol. Toate poeziile lui N. Iorga, Vălenii-de-Munte, 1939, p. 237;

[8] N. Iorga, „Neamul Românesc”, 24 ianuarie 1932;

[9] Sever Zotta, „Înrudirea Lăpuşnenilor cu Ivan IV cel Groaznic, I-ul Ţar al Ruşilor”, în Cercetări istorice I, 1925, nr. 1, p. 394;

[10] Ştefan S. Gorovei, „Familia lui Petru Rareş”, Idem, p. 268;

[11] Ibidem, p. 134;

[12] Extrait des Melanges de L’école Roumaine en France, 1925;

[13] În traducerea autoarei;

[14] Op cit., p. 7;

[15]Texte”, Op cit., p. 40; gazeta, mică monedă veneţiană;

[16] Ibidem, p. 43;

[17] Cf. G. I. Brătianu, „Contributions à l’histoire de Cetatea-Albă” (Akkerman) aux XIII-e et XIV-e siècles”, Comunicare la al doilea Congres de studii bizantine, Belgrad, A. R. Buletinul Secţiei Istorice,Tom XIII, extras, p. 2;

[18] În traducerile anterioare, Enachi Catargi;

[19]Texte”, Op cit., p.  46;

[20]Texte”, Op cit., p. 53;

[21] Posibil, Behadir Ghirai (1638-1642), hanul Crimeii;

[22] Niccolo Barsi da Lucca, Op. cit., Anexe, p. 53; Paşă de Silistra se confirmă pentru perioada februarie 1638 – februarie, martie 1640, Nasuh Husein. Pentru eliminarea speculaţiilor, amintim că Abaza Paşa fusese suprimat în 23 august 1634;

[23] Istoria Românilor, VI, Monarhii, Buc., 1938, p. 75;

[24] N. Iorga, Op. cit., p. 76, nota 1;

[25] Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la Istoria Românilor, IV, partea II, 1600-1650, Buc., 1884, p. 505;

[26] Călători străini despre Ţările Române, VI, Buc., 1976, p. 482;

[27] Ibidem, p. 479;

[28] Ibidem, p. 480;

[29] Ibidem, p. 482;

[30] Ibidem, p. 477;

[31] Maria Dogaru, „Primul sigiliu cu text în limba turcă folosit de domnitorii români”, în „Sigiliile mărturii ale trecutului istoric” album sigilografic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc., 1976, p. 33;

[32] Evlia Celebi, Op. cit., p. 477;

[33] Al. Papadopol-Calimah, Despre Gheorghe Ştefan Voevod Domnul Moldovei, Buc., 1886, p. 39;

[34] Vilnae, 1785, p. 620-621;

[35] N. Iorga, Istoria Românilor, VI, Monarhii, Buc., 1938, p. 49-204;

[36] Ibidem, p. 70;

[37] Cf. Hurmuzaki, VIII, p. 483-488, nr. DCLXXXVIII-IX;

[38] Iorga, Op. cit., p. 71;

[39]Contribuţie la istoricul raclei Sf. Paraschiva din Iaşi”, în Anuarul Liceului Naţional Iaşi, 1942-1945, apărut la Iaşi, 1946, p. 83-93;

[40] Ibidem, p. 91;

[41] Ibidem, p. 85;

[42] Alex. Scarlat Miclescu, Destăinuirile ‒ Procesul pentru Testamentul Principelui Gr. M. Sturdza, Buc., 1909, p. 8;

[43] N. Leon, Amintiri, III, Iaşi, 1927, p. 16;

[44] Ibidem;

[45] Costin Merişca, Castelul Miclăuşeni în cultura română, Ed. Cronica, Iaşi, 1996, p. 37;

[46] În vremea refugiului ieşean se află între cei cărora li se încredinţează misiunea transportului tezaurului ţării în Rusia.

[47]Însemnările profesorului Al. Lapedatu privitor la evacuarea tezaurului român la Moscova (iulie-decembrie 1917)”, fotocopie (55 pagini) după originalul aflat la Cluj, Biblioteca Academiei Române, A. 2035;

[48] Guverne şi guvernanţi 1916-1938, Ed. Silex, Buc., 1996, p. 13;

[49] Maria, Regina României, Op. cit., I, p. 246;

[50] Ibidem, p. 248;

[51] Maria, Regina României, Op. cit., II, p. 101;

[52] Maria, Regina României, Ţara mea, I, Iaşi, 1917, p. 65;

[53] Vasile Th. Cancicov, Impresiuni şi păreri personale din timpul războiului României. Jurnal zilnic 13 august 1917-31 decembrie 1918, II, Buc., 1921, p. 694;

[54] N. A. Bogdan, Regele Carol I şi a doua Sa capitală, Buc., 1916, p. 450;

[55] Ibidem, p. 386-388;

[56] Ibidem, p. 57;

[57] Povestea vieţii mele, II, p. 57;

[58] Povestea vieţii mele, II, p. 76;

[59] Maria, Regina României, Ţara mea, Partea a II-a, Iaşi, 1917, p. 106;

[60] Povestea vieţii mele, II, p. 77;

[61] Ibidem, p. 73-74;

[62] Maria, Regina României, Ţara mea, II, Iaşi, 1917, p. 33;

[63] Dr. C. D. Severeanu, Din amintirile mele, II, Buc., 1930, p. 77;

[64] Dinu C. Giurescu, Istoria României în date, Buc., 2010, p. 270;

[65] Ibidem, p. 255;

[66] Ibidem, p. 281;

[67] Ibidem, p. 325;

[68] Ibidem, p. 326;

[69] Dr. C. D. Severeanu, Op. cit., p. 78;

[70] N. A. Bogdan, Iaşi leagăn al Unirii neamului românesc 1916-1918 Reminiscenţe şi însemnări, Convorbiri Literare Timpul, Iaşi, 2018;

[71] Maria, Regina României, Povestea vieţii mele, III, p. 435;

Revista indexata EBSCO