Jun 26, 2018

Posted by in Istorie literara

Valentin COŞEREANU – Cronologii şi simbioze poetice eminesciene (IV)

 

1868

 

În articolul program din ziarul Federaţiunea, apărut la Pesta şi condus de Al. Roman, acesta scria că a înfiinţat publicaţia în scopul să apărăm drepturile noastre împotriva celor care sînt destul de laşi a părăsi cauza cea sfîntă a mamei comune, lucru ce-i va fi plăcut lui Eminescu, din moment ce a apelat, în debutul său ziaristic, să trimită acestuia materiale.

În anul şi luna în care, la Ştefăneşti, lînă Botoşani, se naşte pictorul Ştefan Luchian (februarie), la Iaşi, Creangă este văzut la teatru împreună cu un alt preot, din care cauză au fost sancţionaţi amîndoi; mai întîi de un ziarist zelos, într-un articol de ziar, apoi de Mitropolitul însuşi. Timpuri cu moravuri înguste, sociologic vorbind, dar, pe de altă parte, deschizătoare de drumuri; drumuri bătute de alte idei, căci nu numai despre Eminescu şi Creangă e vorba în acest sens, ci şi de alţi scriitori de talia lor, mai în vîrstă ori mai tineri, dar toţi înrolaţi la carul unei culturi care îşi mijeşte răsăritul. Aşa, spre exemplu, Alecsandri, care în marte trimite Convorbirilor literare un grupaj de poezii intitulate Pasteluri. Tot în această perioadă apare şi Curierul de Iaşi, la care va lucra şi Eminescu, înnoindu-i cu totul statutele, din anostele şi fadele sale coloane.

Este anul în care trupa de teatru a lui Pascali face turnee prin ţară, purtînd cu ea un succes răsunător.

În străinătate, şi în legătură cu activitatea studenţilor români din Viena, autorităţile habsburgice aprobă statutele Societăţii literare România, un pas oficial important, care va duce mai tîrziu spre coagularea cu cealaltă societate studenţească, România jună, formată tot din studenţi români plecaţi la studii în străinătate, apoi spre unirea necondiciunată a amîndurora. Un exemplu că lucrurile încep să ia aspectul aceloraşi preocupări între cei plecaţi la studii în alte ţări şi cei reveniţi de la studii în ţară este acela că Maiorescu începe să publice în foileton Limba română în jurnalele din Austria, care va apărea în revista ieşeană Convorbiri literare (nr. 7, 8, 9 şi 10, începînd cu luna iunie), aşa încît arealul tematicilor limbii române se extinde.

În iunie, ziarul Hermanstädter Zeitung trimite, prin cronicile sale, la succesele turneului trupei Pascali, iar cînd se transcriu numele acoriilor, îl aflam şi pe cel al lui Mihai Eminescu. Este dovada cea mai sigură că şi poetul juca mici roluri atunci cînd se îmbolnăvea vrun actor, căci ştia pe de rost mai toate rolurile pieselor jucate, întrucît beneficia de o memorie cu totul aparte. Turneul nu este altceva decît un tur de forţă cu piese jucate în limba română spre încîntarea de pretutindeni a locuitorilor din Braşov, Lugoj, Sibiu, Arad, Timişoara, Oraviţa.

Poetului îi va prinde aceste peregrinări teatrale, căci în caieţelele pe care le purta cu dînsul pretutindeni, străbătînd, prin forţa lucrurilor, provincii diferite ale ţării, avea prilejul să-şi noteze expresii populare ale diferitelor regiuni, expresii care-l interesau în cel mai înalt grad. Întîmplîndu-se să călătorească mai peste tot în aceste provincii, Eminescu aduna material în vederea scrierilor sale poetice, dar nu numai. Expresiile, proverbele, ghicitorile, poeziile populare etc. se regăsesc astăzi presărate ici-colo în comoara încă nedesluşită în toate amănuntele ei, în manuscrise. Acestea au constituit mai tîrziu materiale de la care au pornit creaţiile sale poetice sau cele în proză. În orice caz, folclorul adunat cu această ocazie, a constituit o comoară, ce se va regăsi în multe din comorile care au făcut limba română mai aşezată în marginile ei, mai creativă şi totodată mai expresivă.

În august, Slavici, prietenul de mai tîrziu al poetului, îşi va da examenul de bacalaureat la liceul din Oradea Mare, iar la Arad, Matilda Pascali va declama poezia Copila română a lui Iosif Vulcan. Entuziasm eclatant. Şi cum în bogatul folclor adunat se va fi găsit şi versurile C-aşa-i lumea trecătoare/ Unul naşte, altul moare…, la Trifeştii Vechi, lîngă Iaşi, pe malul Prutului, moare Costache Negruzzi, cel care dăduse literaturii noastre nuvela Alexandru Lăpuşneanul, apreciată şi de poet.

Cît de mîndru trebuie să fi fost Eminescu, cînd, făcînd parte din trupă, la Arad, Pascali răspîndeşte în oraş un afiş în care se spunea printre altele: Sînt fericit a profita de această ocaziune, ca să arăt onoratului public profunda mea recunoştinţă şi ca român şi ca artist pentru îmbrăţişarea ce mi s-a făcut mie şi celor ce mi-au urmat; dar îndoit recunoscător sum pentru răsunetul şi patronarea, ce a găsit în inimele tuturor românilor ideea progresului artei române, şi aceasta graţie unor români iniţiatori, care ştiu că fericirea şi mărirea popoarelor sînt artele şi ştiinţele. (Apud Petru Vintilă).

Se va fi întrebat cineva pînă acum ce înrîuriri va fi avut aceste texte şi dacă nu cumva Eminescu contribuia la compunerea lor ? Sau dacă ideea unirii tuturor studenţilor români, la Putna, într-un congres nu va fi încolţit încă de pe acum în mintea unui mare român, aşa cum era Eminescu, văzînd ce entuziasm cuprinde masele la unirea lor întru limbă şi-n simţiri ? E un aspect ce rămîne de adîncit.

Pe 30 august, în revista Familia apare tipărită poezia La o artistă, pe care Eminescu i-o înmînase lui Iosif Vulcan personal, la întîlnirea cu acesta din Arad. Dovada plăcerii pe care poetul o simţea aflîndu-se în mijlocul poporului, este şi faptul că în manuscrisul 2285, Eminescu îşi va nota următoarele, confirmate mai tîrziu, într-o scrisoare, de către fratele poetului, Matei, unde spune: grozav îi mai admira pe ţărani. Iată ce-şi nota în poetul manuscris: Nu pierd niciodată ocazia de-a lua parte la petrecerile populare. Ca un prieten pasionat al oamenilor (mai ales al poporului) cînd aceştia se adună în mase, simt că sînt o parte a totalităţii. E ceva dumnezeiesc în acest sentiment, aşa că orice serbare a poporului mi se pare o sărbătoare a sufletului, o rugăciune cucernică. Într-un asemenea moment pare că deschid un mare Plutarch şi din feţele cele vesele, dar de-o tristeţă ascunsă, din mersul vioi sau obosit, din legănarea şi din gesturile diferite citesc biografiile unor oameni fără nume; dar nimeni nu va putea înţelege vreodată pe cei renumiţi, fără a fi simţit vreodată pe cei necunoscuţi.

Chiar dacă preluate dintr-un autor german, e de presupus că Eminescu îşi nota aceste cuvinte rar simţite în perioada aceasta şi se mai poate uşor presupune că reuniunile în popor mai semnificative şi mai de trăire intensă decît cele de care a avut parte cu ocazia spectacolelor trupei lui Pascali, greu să ne imaginăm altele, căci banchetele acestea erau la ordinea zilei, indiferent dacă trupa se afla în Transilvania, Banat sau Moldova, iar entuziasmul lor este rescris în gazetele vremii, peste tot pe unde trupa trecea. Şi atunci cum să nu rezoneze unul ca Eminescu, cel care era trup şi suflet cu aceste minunate întruniri, căci le trăia cum îşi trăia propriile sentimente, simţind odată cu cei cu care se confunda, întrucît pe ei trebuia să-i înţelegi mai întîi ca să poţi să-i înţelegi pe cei mari, mai apoi.

În jur de 2 septembrie, Eminescu se afla deja la Bucureşti, unde Pascali îl va angaja ca sufleor II şi copist la Teatrul Naţional. Oare numai pentru meritul de a fi suflat textul pieselor, în spectacole diferite să fi făcut gestul acesta Mihai Pascali ? E greu de crezut. Poetul se remarcase deja prin scrierile şi judecăţile sale valorice, iar Pascali era om educat şi cu bună intuiţie, aşa încît ştia bine cu cine are de-a face. Evident că, descoperindu-l, actorul îl antrena în facerea şi prefacerea textelor de care avea nevoie în împrejurări şi cu ocazii diferite.

Ştefan Cacovean prezintă în amintirile sale un Eminescu din acesta perioadă ca pe un tînăr cam de 19 ani; Statură de mijloc, bine legat. Frunte naltă, trăsături frumoase şi regulate, păr bogat şi negru dat pînă pe umere, cum poartă artiştii. Cu un cuvînt, un tip roşcovan frumos. Acelaşi Cacoveanu nu-l prezintă şi în îndatoririle sale… profesionale din acest timp: O săptămînă era sufler sara la reprezentaţiuni, în ceea săptămînă sufler ziua la repetiţii şi astfel se perindau necontenit cu celălat sufler al teatrului. De această slujbă nu se plîngea, căci fiind el un mare ceteţ, se simţea în elementul lui, dar îi era impus să estragă în caiete deosebite şi să transcrie toate rolurile din fiecare piesă ce se studia la teatru. Această treabă îi făcea zile negre. Caietele şi piesa pururea-i stau pe masă şi-l chiemau la lucru, iar el nu-şi călca pe inimă să se apuce. Ştiind acestea, nu e de mirare cît de doct era Eminescu, cînd mai tîrziu scria despre Repertoriul nostru teatral.

La 1 octombrie, revista Familia îi publică o nouă poezie, Amorul unei marmure; prin urmare, poetul lucrează acum pe trei fronturi: unul al obligaţiilor zilnice, ca sufleor, al doilea noaptea, în cel al creaţiilor proprii şi al treilea al traducerii manualului Arta reprezantaţiunei dramatice. Dezvoltată sciiţifice şi în coeziunea ei organică de profesorul dr. Enric Theodor Rötscher.

Sigur că deja Pascali îşi dăduse seama cu cine are a face, pe viu, în diferite ocazii, prin ţară, şi l-a însărcinat pe Eminescu, foarte bun cunoscător al limbii germane, să-i traducă acest manual de strictă uzanţă actoricească, lucru care l-a făcut pe Eminescu să pătrundă şi mai adînc în acest domeniu şi care l-a ajutat enorm mai tîrziu la scrierea cronicilor dramatice din Timpul.

Nu degeaba s-a spus că Pascali îl luase sub aripile sale; odată pentru că-l aprecia, apoi pentru că-i era de mare ajutor. Cacovean va nota mai tîrziu: Cartea aceea încă-i sta într-un corn de masă, şi-l înghimpa la inimă de cîte ori se întîlnea cu Pascali, şi se întîlnea de mai multe ori pe zi. Care era ambientul intim al poetului în această vreme ? Iată-l descris de acelaşi prieten menţionat mai sus: Odaia lui Eminescu, numai cu o fereastră mică, era în lăţime cam de 4 paşi, în lungime cam de 5 paşi. Cum intrai din coridor în odaie, în faţă cu uşa, în fund, era ferestre. Intrînd pe uşă, de-a stînga în colţul odăii era un cuptoraş făcut din cărămizi. De două palme de la cuptoraş, de-a lungul păretelui din stînga, o canapea mică, care servea de pat; în el durmia cu picioarele la foc, fără alt aşternut. Canapeaua fusese odinioară roşie, dar acum de tot decolorată. Înaintea canapelei era o masă mică de brad, iar lîngă masă, de cealaltă parte, un scaun de brad, nevăpsit ca şi masa. […] Cărţile şi le ţinea întinse pe jos, de la fereastră pînă lîngă masă, pe paviment. Vor fi fost pînă la 200 de volume, mai cu seamă cărţi vechi, nemţeşti cea mai mare parte. Pe masă erau tot felul de hîrţulii scrise şi nescrise.

În anul acesta începe Eminescu romanul Geniu pustiu, conform propriilor mărturisiri: Romanul meu am început a-l scrie parte dupe impresiuni nemijlocite din anul 1868, pe cînd eram în Bucureşti, parte după un epizod ce mi l-a povestit un student din Transilvania.

Acum, în Iaşi, tatăl lui A. D. Xenopol, directorul penitenciarului local, relatează în cunoştinţă de cauză, căci trebuia să trimită deţinuţi la treabă: La Iaşi se ocupă toţi cu mare activitate de terasamentul gării care va cuprinde cîmpia Bahluiului cu-ncepere de la terenul d-nei Joie pînă la fundătura situată în dosul Penitenciarului. De unde se vede că timpurile (dar şi năravurile !) se repetă.

A mai trecut, aşadar, un an, din care Eminescu a învăţat cîte ceva: n-a trecut cum se zice în popor, ca gîsca prin apă. Rezultatele se văd în manuscrise. Şi sînt cu asupră de măsură…

 

AMORUL UNEI MARMURE

 

Oştirile-i alungă în spaimă îngheţată,

Cu sufletu-n ruină, un rege-asirian,

Cum stîncelor aruncă durerea-i înspumată

Gemîndul uragan.

 

De ce nu sînt un rege să sfarm cu-a mea durere,

De ce nu sînt Satana, de ce nu-s Dumnezeu,

Să fac să rump-o lume ce sfîşie-n tăcere

Zdrobit sufletul meu.

 

Un leu pustiei rage turbarea lui fugindă,

Un ocean se-mbată pe-al vînturilor joc,

Şi norii-şi spun în tunet durerea lor mugindă,

Gîndirile de foc.

 

Eu singur n-am cui spune cumplita mea durere,

Eu singur n-am cui spune nebunul meu amor,

Căci mie mi-a dat soarta amara mîngîiere

O piatră să ador.

 

Murindului speranţa, turbării răzbunarea,

Profetului blestemul, credinţei Dumnezeu,

La sinucid o umbră ce-i sperie desperarea,

Nimic, nimica eu.

 

Nimica, doar icoana-ţi, care mă învenină,

Nimic, doar suvenirea surîsului tău lin,

Nimic decît o rază din faţa ta senină,

Din ochiul tău senin.

 

Şi te iubesc, copilă, cum repedea junie

Iubeşte-n ochi de flacări al zilelor noroc,

Iubesc precum iubeşte pe-o albă vijelie

Un oceàn de foc.

 

Din ochi de-ar soarbe geniu slăbita mea privire

De-ar tremura la sînu-mi gingaşul tău mijloc,

Ai pune pe-a mea frunte în vise de mărire

Un diadem de foc.

 

Şi-aş pune soarta lumii pe buza-ţi purpurie,

Aş pune lege lumii rîzîndul tău delir,

Aş face al tău zîmbet un secol de orgie,

Şi lacrimile-ţi mir.

 

Căci te iubesc, copilă, ca zeul nemurirea,

Ca preotul altarul, ca spaima un azil;

Ca sceptrul mîna blîndă, ca vulturul mărirea,

Ca visul pe-un copil.

 

Şi pasu-n urma-ţi zboară c-o tainică mînie,

Ca un smintit ce cată cu ochiu-ngălbenit,

Cu fruntea-nvineţită, cu faţa cenuşie

Icoana ce-a iubit.

 

* * *

 

Este poezia care deschide numărul revistei Familia, numărul 33 din 19 septembrie/1 octombrie 1868 şi a fost primită de Iosif Vulcan chiar din mîna poetului, cînd acesta asista la Arad, după un obicei deja încetăţenit, la reprezentaţiile teatrale ale trupei lui Pascaly. A fost scrisă într-o primă formă prin 1866. I. L. Caragiale ştia că a fost dedicată unei actriţe, presupunîndu-se că aceasta ar fi fost Eufrosina Popescu.

Dramaturgul, cunoscător şi amator al dramoletelor sau iubirilor ascunse dintre actori şi partenerele lor de trupă, povesteşte, în cunoştinţă de cauză că poezia n-ar fi impresionat nicicum pe artistă, ceea ce n-a rămas indiferent pentru Eminescu[1]. Aşa trebuie să fi fost, căci Murăraşu continuă astfel: Sfîrşitul poeziei exprimă o stare sufletească posterioară atitudinii reci a artistei[2], în dezacord cu ceea ce afirmase Caragiale, că Îi trecuse ciuda regelui asirian şi acum se bucura în linişte de avuţiile şi strălucirea lui[3] (În Nirvana). Numai că e greu să te pronunţi definitiv atunci cînd este vorba de Eminescu, despre firea căruia se ştie că era una nu tocmai predispusă la destăinuiri sau la a etala atitudini de genul acesteia în văzul lumii. Dovada clară că rana îi rămăsese este şi faptul că de o inimă de marmoră ne aminteşte chiar după 1875, în Visul unei nopţi de iarnă, în care transpar vagi elemente biografice: Degeaba se închina la luceafărul dimineţii sale, degeaba la luceafărul serilor… Luceafărul era o păpuşă… coeur de marbre[4].

Poezia analizată în toate variantele ei duce cu gîndul la un soi de misoginism, pe care poetul îl va dezvolta cu intensitate şi sarcastic în Dalila, astfel încît nimic nu este mai curios, dar şi mai interesant de analizat la Eminescu, ca acest sentiment apărut la marele poet. Este vorba aici şi de un procedeu al compoziţiei pe care-l analizează Alain Guillermou şi care validează întreaga creaţie eminesciană: prima dată poetul aşterne pe hîrtie schiţe inspirate fie de personaje simbolice, fie teme filosofice foarte generale privind destinul omului şi al universului. […] Din monumentul în construcţie, Eminescu ia anumite materiale şi le exploatează compunînd o operă de dimensiuni reduse [concentrate, am spune noi !]. … poezia de mici dimensiuni, extrasă de pe şantierul monumental, nu e strict fidelă nici în spirit, nici ca formă proiectului iniţial[5].

Aşa s-a întîmplat şi cu Amorul unei marmure şi aşa devine explicabilă şi remarca lui Caragiale. În acest caz mai este de făcut o remarcă cu valoare esenţializatoare: de aici se naşte o temă majoră a liricii eminesciene, revolta atee născută din disperarea iubirii[6].

Prin urmare, continuînd în logica criticului francez, se poate spune că ne găsim în faţa unui sistem de idei şi de imagini care formează un bloc şi a căror coerenţă e deja solidă în 1868[7]. Aşadar, Eminescu începe o epocă nouă, a întoarcerii în sine, pe care o va urma de aici înainte, căci, după cum însuşi se exprimă, aşa ne e destinul.

Cu un laborator atît de uluitor, Perpessicius ordonează pas cu pas toate meandrele oferite de poezie, punînd în ordine cronologică ţesăturile acestui complicat Amor… Aşadar, poezia apare în următoarele patru manuscrise: manuscrisul 2258, f. 222v (epoca 1866), cu însemnări disparate, dar cu precădere cele referitoare la Transilvania; manuscrisul 2259, f. 255-255v, în file stinghere, purtate în buzunar, din aceeaşi epocă transilvană, fiind o versiune creionată şi de tranziţie[8], care aduce aminte de Horia; manuscrisul 2262, f. I, în care poezia este caligrafiată cu îngrijire, fiind asemănătoare cu aceea a poeziei La o artistă, ceea ce traduce faptul că pe aceasta a trimis-o Familiei. În sfîrşit, manuscrisul al patrulea, numărul 2254, f. 64v-68, oferă ultima versiune.

Dăm mai jos versiunile din manuscrisele:

2258, f. 222v.:

Au n-am o frunte s-o însenine

Dalba cunună încinsă-n laur

Au n-am în lume nume de aur

Au n-am în mine eu nemurire

 

Ce-i nemurirea ? un epitet

Pe care vremea-l duce de spate

Pînă ce ambele aruncate

Îmi las sicriul de amanet

 

Cînd lumea otrăvită zvîrlind cu pietre-n mine

Va rîde d-un nebun

 

2259, f. 255-255v.:

 

Au n-am şi eu în mine un vis de nemurire

Au n-am şi eu o frunte s-o cingă diadem

Au n-am şi eu sub buze a dinţilor scrîşnire

Şi-n inimă blăstem

 

Blăstem căci lumea are senina ei zîmbire

O lacrimă durerea, o rugă Dumnezeu

Un cîntec primăvara, Satana o-ncrucire

Nimic, nimica eu.

 

O aeru-i ferice în calda ei suflare

O apa e ferice cînd buza-i de rubin

O soarbe-n diamante şi prin mărgăritare

O strecoră senin

 

Urăsc întreaga lume c-o patimă atee

Urăsc a mea fiinţă, urăsc inima mea

Aşi blăstema pe mama fiindcă e femeie

Femeie ca şi ea.

 

Sînt rău fiindcă mintea îmi seacă de turbare

Că nu am nici un atom din insu-i diafan

Nici însuşi o privire, fie omorîtoare

Nici partea lui Satan

 

Căci eu nu cer iubire fiindc-atîta bine

M-ar face dintr-un atom egal cu Dzeu

Eu nu cer decît ura-ţi, să ştiu însă în fine

Că-un gînd d-al tău e-al meu

 

Cînd inima îmi fierbe, cînd creerii înghiaţă

Cînd lira mea zdrobită, uimită de amor

Răsuflă disperată un cîntec de viaţă

De ce sînt muritor ?

 

Sînt muritor fiindcă geloasa vecinicie

Cînd vrînd ca să devie durerea-mi dulce chin

Cîntarea-mi o va rumpe din cartea de vecie

Şi sufletu-mi din sîn

 

Cu fruntea-ngălbenită, privirea fermecată

P-a vînturilor gînduri, eu gîndul meu îl duc

Genunchii mei în tremur ating piatra uscată

Ca vraja mă usuc

 

O vezi îmi plec genunchii, plec faţa-nvineţită

Din ochi îmi iese sînge, cuvintele îmi gem

Eu vin să cer nu viaţă, amor şi fericire

Nu… ură şi blestem

 

Astfel ca în oglinda durerilor pustie

S-o văd şi mai frumoasă, un gînd de veselie

Un zîmbet fără ţel

 

Şi eu, tîmpit şi vînăt sub stînca desperărei

Să par pe lîngă dînsa cu spaima răzbunărei

Satan şi Gabriel.

 

2262, f. 1:

 

AMORUL UNEI MARMURE

 

Oştirile-i alungă în spaimă îngheţată

Cu sufletu-n ruină un Rege-asyrian

Cum stîncelor aruncă durerea-i înspumată

Gemîndul uragan.

 

De ce nu sînt un Rege să sfarm cu-a mea durere

De ce nu sînt Satana, de ce nu-s Dumnezeu

Să fac să rumpă-o lume, ce sfîşie-n tăcere

Zdrobit sufletul meu.

 

Un leu pustiei rage turbarea lui fugindă

Un ocean se-mbată pe-al vînturilor joc

Şi nori-şi spun în tunet durerea lor mugindă

Gîndirile de foc.

 

Eu singur n-am cui spune cumplita mea durere

Dar eu nu am cui spune nebunul meu amor

Să spui eu unei pietre amara mîngîere

Că moartea-i o ador ?

 

Eu n-am pe sînu-mi capu-i să picure în stele

Dulci lacrimi fericite pe păru-i încreţit

Să-i spui strîngînd-o-n braţe, că uit zilele mele

Să-i spun că-s fericit.

 

Murindului speranţa, turbărei răzbunarea

Profetului blăstemul, Credinţei Dumnezeu

La Sinucid o umbră ce-i sperie desperarea

Nimic, nimica eu.

 

Nimica doar icoana-ţi, care mă-nvenină

Nimic doar suvenirea surîsului tău lin

Nimic decît o rază din faţa ta senină

Din ochiul tău senin.

 

O te iubesc copilă cum repedea junie

Iubeşte-n ochi de pară a zilelor noroc

Iubesc precum iubeşte pe-o albă vijelie

Oceanul de foc.

 

Prin sînta ta iubire aş fi blăstemul mare

Ce vîjie-n abisuri a demonilor chor

Pîrînd suflet de tunet un gînd de răzbunare

Archangel de omor

 

Din ochi să zoarbă geniu slăbita mea privire

Şi tremurînd la sînu-mi gingaşul tău mijloc

Să pui pe a mea frunte în vise de mărire

Diademă de foc.

 

Aş pune soarta lumii pe buza-ţi purpurie

Aş pune lege lumii sublimul tău delir

Aş face al tău zîmbet un secol de orgie

Şi lacrimele mir.

 

Căci te iubesc, copilă, ca Zeul nemurirea

Ca preotul altarul, ca spaima un azil

Ca sceptrul mîna blîndă, ca îngerul iubirea

Ca visul pe-un copil.

 

Şi pasu-n urma-ţi zboară c-o tainică mînie

Ca un smintit ce cată cu ochiu-ngălbenit

Cu buza-nvineţită, cu faţa cenuşie

Icoana ce-a iubit.

 

În ediţia Perpessicius poezia se găseşte în Opere, I, 20-22 (inclusiv facsimilele), precum şi comentată la Note şi variante, în acelaşi volum, la p. 268-274.

În ediţia Murăraşu, Amorul unei marmure se află în volumul I, p. 40-41, iar la Comentarii eminesciene, în acelaşi volum, la p. 288-290.

  1. Vatamaniuc, în ediţia sa din 2010, adaugă cîteva elemente importante: Titlul poeziei ne îndrumă spre piesa lui Théodore Barrière şi Lambert Thiboust, «Les filles de marbre», care se joacă la Bucureşti între 1863-1868. […] Atitudinea critică a lui Eminescu se manifestă încă din poeziile din adolescenţă şi va continua, sub alte forme, pînă la sfîrşitul activităţii sale scriitoriceşti[9].

 

[1] M. Eminescu, Poezii, I, ed. Murăraşu, p. 289.

[2] Idem.

[3] I. L. Caragiale, In Nirvana, Apud Mărturii despre Eminescu, Povestea unei vieţi spusă de contemporani, Selecţie, note, cronologie şi prefaţă de Cătălin Cioabă, Bucureşti, Editura Humanitas, 2013, p. 464.

[4] Apud M. Eminescu, Poezii, I, ed. Murăraşu, p. 289.

[5] Alain Guillermou, op. cit., p. 52.

[6] Idem, p. 57.

[7] Ibidem.

[8] M. Eminescu Opere, I, ed. Perpessicius, p. 270.

[9] M. Eminescu, Opere, I, ed. Vatamaniuc, p. 735.

Revista indexata EBSCO