Jun 26, 2018

Posted by in Ex libris

Constantin COROIU – Irina Petraş şi literatura la ora istorică

 

Revăd retrospectiva panoramică intitulată „Cărţile deceniului 10“ pe care o datorăm Irinei Petraş, apărută in 2003. Ea venea după „Panorama criticii literare româneşti – 1950-2000“, a aceleiaşi autoare, un masiv lexicon al criticii noastre din a doua jumătate a secolului 20.  Nu era vorba – nici nu putea fi! – de toate cărţile editate în primul deceniu postdecembrist care, cu excepţia obsedantului ’50-’60, a fost nu doar cel mai tulbure, dar şi cel mai pauper valoric din secolul trecut. Şi nu numai din punct de vedere literar. Cantitativ, nu-mi dau seama la ce cotă s-a ridicat producţia de carte literară în deceniile postdecembriste, dată fiind devălmăşia editorială fără precedent, ca să nu mai vorbim de cea din sistemul de difuzare, dacă termenul sistem poate fi compatibil cu haosul. Oricum, mult mai ridicată, cota, decît în epoca precedentă. „Cărţile deceniului 10“ sînt, desigur, cele reţinute – nu spun selectate – de Irina Petraş, autoare a peste 30 de volume de critică, istorie si teorie literară, critic şi eseist abordînd o tematică nu doar strict literară. A se vedea, între altele, „Proza lui Camil Petrescu“ (1981) sau „Ion Creangă, povestitorul“ (1992), pentru a da doar două exemple, „Ştiinţa morţii“ (1995) ori „Limba, stăpîna noastră. Încercare asupra feminităţii limbii române“ (1999).

Cronicile, schiţele de portret grupate de Irina Petraş pe genuri – Poezie; Proză; Jurnal; Egografie; Critică, Eseu – conturează pregnant imaginea perioadei 1990-2000. Este o vedere panoramică polemic-constructivă întreprinsă în deplină libertate a spiritului faţă de complexele, inerţiile si inhibiţiile perioadei postdecembriste, ba chiar în răspăr cu clişeele şi conceptele sterilizante ale acesteia – de pildă conceptul „cu totul nefericit“ de literatură est-etică pe care autoarea îl respinge, de pildă în „Literatura română contemporană. Prelungiri“ (2010), pentru că el, conceptul, exilează literatura în zona ideologicului. De fapt, Irina Petraş direct ori indirect denunţă noul dogmatism generat fie de reaua credinţă drapată in principii „morale“, fie de prostia adeseori fudulă „ilustrată“ copios de amestecul planurilor, de confuzia punctelor de vedere – estetic cu ideologic, cel mai adesea – sau pur si simplu de ignorarea celui estetic în judecata literaturii postbelice. Ca şi în anii proletcultismului, în deceniile postdecembriste judecata de valoare estetică a operei,  indispensabilă criticii, s-a transformat de multe ori în rechizitoriu privind biografia scriitorului, şi aceasta nu o dată deformată, ficţionată, pentru a răspunde, nu-i aşa!?, noilor comandamente. Nu puţini publicişti şi critici, de profesie sau improvizaţi, s-au transformat din analişti ai textului (şi ai contextului), din cultivatori ai gustului pentru artă, pentru lectură, în procurori şi chiar delatori. Pentru ei contează nu atît opera şi nu atît tema şi talentul cu care ea este tratată, cît teza. Or, scrie Irina Petraş – „Literatura adevărată (…) nu opune o teză altei teze. Ea vorbeşte despre omenesc în condiţiile orei sale istorice“. Şi în aceeaşi ordine de idei disociază: „Există un anticomunism lucid si dezinteresat, cel care va şi desena portretul cel mai aproape de adevăr al trecutului, şi un anticomunism de întîrziată, interesată bravadă, care e sortit să se înece în propriile emanaţii“. Altfel spus, un anticomunism al unor intransigenţi „de o tîmpenie umană rotundă“, cum îi caracteriza Mircea Iorgulescu, recurgînd la o memorabilă expresie a lui Marin Preda.
Ciudat e că şi unii critici de recunoscută autoritate, furaţi de curent şi-au pierdut măsura, deşi în cele din urmă, în contactul cu opera, competenţa şi adecvarea la obiect pe unii i-au mai salvat de ridicol. „De aceea – scrie, exemplificînd, Irina Petraş – din cartea lui Eugen Negrici («Literatura română sub comunism», 2002) reţin doar comentariile la scriitori si cărţi, foarte nuanţate, frumoase, exacte. Şi, mai ales, contrazicînd cu totul cele susţinute în studiul introductiv“. Observaţie ce se dovedeşte valabilă şi în ceea ce priveşte volumul al doilea al lucrării lui Eugen Negrici. Mînat de o mînie – proletară, era sa zic – „criticul vede, la propriu, negru înaintea ochilor. La fiecare paragraf sînt de notat exagerări, îngustări de perspectivă, părtiniri ori persecuţii. Căci, ca-n celebra dilemă, dacă era totul atît de manipulat (textul criticului suna de-a dreptul a elogiu la adresa diabolicei inteligenţe subversive a regimului, toţi activiştii lui, mari si mici, părînd sforari de geniu şi minţi atotcuprinzătoare, vizionare: nu le scăpa nimic si puneau la cale totul, pînă în cele mai mărunte detalii – complotul universal descris de Umberto Eco pare, prin comparaţie, o simplă glumă), complotat, terorist si tiranic, cum de poate descoperi acelaşi critic atîtea lucruri bune cînd se aşterne pe făcut ceea ce ştie să facă foarte bine: citit şi cîntărit cărţi? Se iscă, vrînd-nevrînd, o bănuială: prea multele detalii de culise despre epocă pot avea doar două explicaţii – ori sursa autorului se află foarte aproape de aceste culise şi ştie în mod firesc, ori ştie cîte ceva, ca tot românul, bănuieşte restul şi ficţionează copios“. In opinia eseistei „discuţiile aprinse, amplele dezbateri, polemici, anchete pe teme privind literatura ultimei jumătăţi a secolului trecut şi începutului de mileniu  sînt cît se poate de utile păstrării unui climat de interes pentru un teritoriu categoric ameninţat – lectura tradiţională“. Din ce în ce mai mult numărul scriitorilor creşte, iar al cititorilor scade. Situaţie în care este necesară, mai înainte de orice, definirea termenilor: „Ce înseamnă revizuire (impunere de) canon, consacrat, top? Singurul lucru clar e politica literară“, adică „lupta pentru putere, sfori trase, prefăcătorie, înscenare, bătălie pentru statutul de vedetă, adică temporalia cu toate feţele ei bune si rele. Deşi despre politică nu se poate vorbi în termeni de bun şi rău. Ea presupune atingerea cu orice preţ a unui scop, dobîndirea unor influenţe si profituri etc. etc. prin manipularea datelor zilei“.

Irina Petraş pune ordine in idei şi în adevăruri mai mult sau mai puţin cunoscute, dar ocultate pe scena politicii literare. În fond, nici un om cît de cît cultivat si inteligent nu va putea crede că un partid, un regim politic, dar şi critica în genere şi cu atît mai puţin un critic, fie el şi genial, s-ar putea învrednici să impună, fie şi după o schimbare majoră a cursului istoriei, o nouă ierarhie a valorilor. În structura sa de rezistenţă, ierarhia este stabilită, în mod democratic, de cititorii unei literaturi, cum a demonstrat reputatul teoretician (si practician) al lecturii – Matei Călinescu. Dacă Sadoveanu va mai fi citit sau nu peste 50 sau o sută de ani, cu certitudine asta nu va avea nici o legătură cu demnităţile deţinute şi compromisurile făcute de marele scriitor, cel mai mare, alături de Tudor Arghezi, din literatura română a secolului 20, ca să preiau judecata lui Nicolae Manolescu. Şi presupunînd că nu va mai fi citit decît de un grup restrîns de literaţi si filologi, că nu va mai fi inclus nici în manualele, îndeosebi cele alternative, Sadoveanu rămîne Sadoveanu. Dacă frescele de la Voroneţ ar fi admirate nu de mii şi mii de vizitatori veniţi din diverse spatii culturale ale lumii, ca acum, ci, să zicem, de numai cîteva zeci de iubitori ai artei medievale, nu înseamnă că Voroneţul nu este la fel de măreţ, de unic, iar picturile murale de aici la fel de fascinante. Sigur, marile valori sînt şi trebuie mereu însufleţite de trăirile şi emoţiile noastre, de privirea, de mintea şi sensibilitatea noastră, dar ele sfidează topurile, rating-urile dintr-o perioadă sau alta, ca şi listele cutărui critic cu vocaţie de procuror. Sadoveanu, fiindcă veni vorba, le-a ignorat încă din timpul vieţii, din tinereţe chiar. Împroşcat cu noroi de un critic care amesteca voit planurile, creatorul „Ţării de dincolo de negură“ şi-a ridicat privirea spre zări şi nu s-a mai lăsat „atins“ de noroaiele politicii literare. De altfel, cred că nici nu l-a mai interesat prea mult ce spun criticii despre el, cu excepţia lui Ibrăileanu şi, poate, a lui Călinescu şi Ralea. Ce le-ar zice Sadoveanu unor procurori şi moralişti care îl judecă azi? El, căruia legionarii i-au ars cărţile şi îl trecuseră pe lista celor ce urmau să fie lichidaţi şi fizic?! Cum de altfel s-a şi întîmplat cu multe personalităţi de prim rang. I-ar privi probabil cu dispreţ abia perceptibil, în tăcere. O tăcere „grăitoare“, cum o caracteriza Lucian Blaga, care purta în valiză cărţile  lui Sadoveanu în peregrinările sale diplomatice, cu sentimentul că ducea astfel cu sine patria profundă.

Poate că vreunul dintre procurorii literari „anticomunişti“ de azi, unii deghizaţi, între care şi un „mătreaţă cu barbă“ ( cu expresia, marcă inconfundabilă, a lui Cristian Tudor Popescu), ar reuşi totuşi să-i spargă pentru o clipă tăcerea, fie şi numai atît cît autorul „Crengii de aur“ să pronunţe ghilotinantul: lipsăşti!

 În „Cărţile deceniului 10“, Irina Petraş pune faţă-n faţă observaţiile dintr-un text al său din 1990 (despre anul acela literar) cu ceea ce constata după 13 ani de istorie şi literatură. Atunci, lucidă, „cu o doză de ne-amăgire pe care mi-o recunosc constantă“, descoperea că anul 1990 nu a însemnat un moment de cotitură şi i se părea firesc „fiindcă literatura autentică nu-şi pierde şi nu-şi recîştigă valabilitatea în funcţie de ora istorică“. După aproape trei luştri: „nu cred, în mare, altfel“, mărturisea autoarea în 2003. Iar în volumul „Literatura română contemporană. Prelungiri“ avea să constate că nici după două decenii nu era „în mare, altfel“. Şi are perfectă dreptate.

Reamintesc cîteva dintre faptele literare mai importante relevate de Irina Petraş: apariţia unor „interesante, necesare şi bine scrise jurnale din infern; necesare ca document, căci, altminteri, n-au spus românilor noutăţi fundamentale – surpriza a fost fulgerătoare, adică violentă şi efemeră; înalta temperatură a acestor scrieri are nevoie de temperare pentru a deveni şi utile – acestea sînt adevăratele cărţi de sertar, cele pentru viitor, pentru cei care vor putea judeca la rece jumătatea de secol prin care am trecut“ (Şi în panorama apărută în 2010, autoarea reiterează opinia că la noi literatura de sertar „pare să fie o fantasmă“). Cărţile nu doar cele mai bune, dar şi cele mai citite, au fost cele de critică; în poezie nu a intervenit nimic spectaculos – „au apărut puzderie de cărţi bune şi foarte bune, cantitatea atrăgînd spaima de inflaţia lirică, dar marea ruptură e greu de susţinut. Dincolo de aparenţe „esenţial este faptul că optzeciştii sînt mai apropiaţi de şaizecişti şi şaptezecişti, de nouăzecişti decît de orice altceva pe lume“. În proză au predominat reeditările multor cărţi apărute înainte de 1990, dar, spre deosebire de vremea trecută, în minitiraje; a apărut, însă, mai observă Irina Petraş, o serie nouă, cea a egografiilor, adică acele cărţi beletristice, altminteri cele mai bune, ale autorilor dispuşi „să se confeseze cu o «neruşinare» nu tocmai la îndemînă înainte (…), toate despre interiorul omenesc cel mai tainic, mai personal, mai tabuizat; cărţile despre fondul erotic secret intră şi ele în această categorie“. În fine, autoarea remarcă faptul că „poate, cele mai multe cărţi «grele» se numără printre traduceri“, ceea ce ilustrează „un cosmopolitism de cea mai bună calitate“ al românilor. Trebuie remarcat că este vorba de o continuitate cu ceea ce s-a petrecut în cultura noastră, din punctul de vedere al traducerilor, în deceniile şapte, opt şi chiar nouă ale secolului trecut. O altă observaţie priveşte colecţiile editoriale, care existau, într-o măsură mai mică, dar mai consolidate, şi înainte de 1990. Acum însă, aidoma oamenilor „tot mai singuri în lumea globalizată, (cartea) îşi caută grupul aparţinător, pe un criteriu îngust care să permită apropierea, comunicarea, să dea iluzia de util si înţeles, cartea îşi doreşte colecţiile ca apartenente: nu mai e ocrotită şi aşteptată ca odinioară nici de cititor, nici de editor, acesta din urmă nu-i în stare să-i asigure circulaţia, călătoria (…) O carte apărută independent pare improvizată, neasumată, ilegitimă. Colecţia e familia ei şi poate da iluzia ocrotirii“. S-a schimbat, aşadar, ceva în psihologia editorului, acesta căutînd să se adapteze noilor condiţii de receptare. Este un fapt ce ţine de sociologia literaturii. Apropo, ar fi timpul să renunţăm cînd e vorba de istoria literară la termenul postdecembristă, apelînd la cel de contemporană, folosit pînă mai încoace referitor la literatura postbelică în general. Mi se pare firesc, de vreme ce de la evenimentele din ’89 a trecut o întreagă epocă în care au avut loc şi „nesfîrşite şi, uneori, inteligente discuţii despre canon“, iscînd nu puţine, legitime întrebări: „Cine hotărăşte? Care e instanţa aceea absolut credibilă? Cărei legi i se supune cînd are de propus ierarhii în teritoriul subiectivului, al imprevizibilului? Care dintre multele sensuri ale cuvîntului canon are mai multă greutate?“.

Întrebările, nedumeririle, zice Irina Petraş, nu fără o undă de ironie par îndreptăţite, „ba chiar canonice“. În consecinţă, crede că ar fi util şi un excurs etimologic pe care îl şi face, trecînd în revistă diversele sensuri, începînd cu cel moştenit de la greci: regulă, normă, etalon, dar şi canon bisericesc, şi ajungînd la verbul a canoniza cu înţelesul, în engleză, a-declara-sfînt-pe-cineva-după-moarte, şi la a (se) canoni = „a (se) chinui după o lege ori în numele unei legi“. Ceea ce urmează merită sa fie citat in extenso: „Glumind numai pe jumătate, să spun că (micro)monografiile de la (Editura) Aula par să împace, democratic, mai multele sensuri, căci caută o regulă cuprinzătoare pentru posibili sfinţi ai literaturii române (…); compun o melodie în care să intre, pe rînd, mai multe voci armonice, în pofida înclinaţiei lor funciare de a cînta a capella; «torturează» opere vechi şi noi pentru a încăpea într-un chenar prestabilit şi respectat cu surprinzătoare cuminţenie de comentatori cunoscuţi pentru proclamata lor autonomie de gîndire şi atitudine; pedepsesc vinovaţi şi se pedepsesc ei înşişi pentru gusturi rebele… N-am găsit în lista de la sfîrşitul volumelor recuperarea nici unui nume de autor nedreptăţit, nici o repunere spectaculoasă în drepturi. Scriitorii canonizaţi acum au fost canonizaţi deja de la intrarea în scena literară graţie valorii lor, dar si receptării privilegiate, şansei de a fi fost degrabă recunoscuţi de breasla scriitoricească, dar şi de către mulţi cititori. De aceea, îmi par acum mai degrabă canoniţi printr-o salvare imaginară – căci n-au cerut ajutor! –, salvare care le aruncă în umbră drumul deja urcat cu trudă. Nu-i de trecut cu vederea nici riscul ca, la un moment dat, să se strecoare în melodie şi cîte o voce mai afonă, dar cu bune recomandări din partea «bisericii» tutelare…“

 

Am intrat în zodia postliteraturii? Ceea ce ştim e că ne aflăm în zodia celor mai bizare, mai ideologizate şi ideologizante doctrine, concepte, formule, desigur nu doar literare, menite să tulbure şi mai mult apele lumii ori, pur şi simplu, să şocheze într-o vreme şi aşa a tuturor agresiunilor. „Corectitudinea politică” este de departe cea mai scandaloasă. Încît o întrebare mai legitimă decît cea de mai sus mi s-ar părea una pe care şi-o pune chiar Irina Petraş: „Unde mai sînt vremurile cînd citeai şi reciteai pe îndelete o carte, să-i deguşti savorile?”. Altfel spus, ce se întîmplă cu lectura aşa-numită tradiţională, adevărata lectură ziditoare în spirit? Păi, ce să se întîmple?! Celor care au nostalgia ei sau celor care poate o mai practică, printre care mă număr, trebuie să le mărturisesc că am citit „Literatura română contemporană” a Irinei Petraş pe suport electronic. Într-o asemenea formă, am sentimentul că nici nu am citit-o, încît îmi pun, oarecum jenat, problema dacă e decent să o comentez?! Noroc că nici nu mi-am propus să scriu o cronică a cărţii. Autoarea îşi intitulează o secţiune a volumului „Teme şi digresiuni”, ceea ce ar putea motiva şi digresiunile celui ce semnează acest comentariu. Un gînd al Irinei Petraş este tonifiant: „Cultura (inclusiv dimensiunea ei estetică presupusă în suferinţă) nici nu moare, nici nu învie, ea este şi se face nu neapărat în ciuda oricăror condiţii, ci indiferent de ele, în cele din urmă. Adică, lăsîndu-se marcată de tot ce se întîmplă pe lume fără a pierde distanţa care o caracterizează”.

O atenţie pe deplin meritată acordă Irina Petraş poetelor (mă feresc de uzitata sintagmă: lirica feminină). Cel puţin aparent nepreocupată de ierarhii, în „crochiurile” sale stau alături poete ca Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana sau Constanţa Buzea de, iau la întîmplare cîteva nume, Passionaria Stoicescu, Mariana Bojan ori Floarea Ţuţuianu. Să însemne aceasta şi ilustrarea ideii că poetele, feminine întotdeauna, dar niciodată feministe, „ies în agora în deplină legitimitate?!”, iar „Acceptarea lor se petrece în mare măsură cu excepţii neglijabile, în regim de egalitate a şansei”, cum crede Irina Petraş? Fără îndoială, ceea ce nu înseamnă însă că prejudecăţile falocratice au dispărut cu totul.

Conectată tot timpul la ceea ce se petrece în viaţa literaturii contemporane, dar şi în viaţa literară actuală, eseista se numără printre cei mai în măsură să-l caracterizeze pe scriitorul român: „Orgolios pînă la umilinţă, nesigur şi copilăros pînă la neruşinată sfidare, mincinos (ficţionar?), senin obsedat de ADEVĂRURI, strîngător cu drepturile şi risipitor cu datoriile, locuitor (genial, cîteodată!) al limbii române, tînjind recunoştinţei neapărat străine”.

Irina Petraş are la activ o prodigioasă şi variată bibliografie. Îşi slujeşte şi îşi onorează talentul şi ştiinţa de carte cu o invidiabilă hărnicie a condeiului şi cu o tenacitate specifică românilor din spaţiul spiritual şi moral ardelenesc în care s-a născut şi a fost educată: „Educaţia mea în mediu sătesc, dar şi aplecarea de oameni gospodari… a părinţilor mei sînt vinovate de dicţionarele, antologiile, panoramele pe care le-am alcătuit”. Dar „cel mai apropiat de suflet” îi este eseul. În ordine morală, mărturiseşte că a încercat mereu să devină nu să parvină. În fine, pe lîngă spiritul critic, Irina Petraş scrie şi cu bun simţ, atît de rar în viaţa noastră literară. Consideraţiile sale despre generaţii şi premii literare sau despre fantasmele postcomuniste, între care mult clamata literatură de sertar, despre corectitudinea politică, resimţită din ce în ce mai apăsător ca o ideologie de tip totalitar la nivel global, despre ceea ce numeşte „neşansa de a scrie în limba română”, despre puterile şi slăbiciunile cititorului de azi şi despre multe altele sînt adeseori polemice, dar nuanţate şi cordiale. Se vădeşte asta şi în analizele critice şi schiţele de portret privind sau plecînd de la cărţi de proză, poezie, critică şi istorie literară, de eseuri ori de memorialistică semnate de autori din toate cele trei generaţii care coexistă în timpul pe care îl parcurgem cu existenţa noastră şi trăiesc această oră istorică a culturii şi literaturii române. Oră la care, în opinia Irinei Petraş, harta literaturii române, ale cărei reliefuri îi sînt familiare – „arată foarte bine, adică în lucru, cum se întîmplă totdeauna cu orice hartă vie. Ea îşi vede de-ale ei, imună la forfota goală din prim-planul vieţii sociale şi politice. Vreau să spun că n-o incomodează nici măcar strigătele alarmiste din propriul teritoriu. Literatura română a zîmbit înţelegătoare cînd oportuniştii de toate soiurile i-au anunţat moartea”. Dar nu numai harta literaturii române contemporane, în viziunea Irinei Petraş, arată foarte bine, ci şi cea a întregii noastre literaturi din ultimele cinci secole pe care a ambiţionat să o cuprindă, pe urmele inegalabilului Călinescu, în „Istoria…” sa, Nicolae Manolescu. Despre aceasta scrie unul dintre cele mai comprehensive comentarii. Din punctul său de vedere opera lui Manolescu este impresionantă. Manolescu a publicat-o „sub presiunea galeriei şi cu o galeşă supunere la o datorie «tradiţională» faţă de propria carieră. Cedează şi o face prea tîrziu. De la întreruperea contactului susţinut cu literatura română au trecut aproape două decenii. Întîmplarea e vizibilă pretutindeni. Construcţia e uriaşă, impresionantă, dar contraforturile prefeţei şi postfeţei nu pot ascunde fragilitatea construcţiei”.

Tandra formulă „o galeşă supunere” este mai mult decît inspirată. De altfel, Irinei Petraş îi reuşesc adeseori expresii sugestive, unele memorabile. Aş da un exemplu la întîmplare. Este dintr-un text referitor la cartea lui Eugen Negrici: „Iluziile literaturii române”: „Eugen Negrici scrie un «poem critic cu temă»: iluzia. Pasional şi nestăpînit, supărat pe sat, se lasă condus de cuvîntul inductor şi pierde măsura. Nu se ştie bine cine se războieşte, fiindcă acuzele sale cad în gol”, cartea sa fiind „o colecţie de fundături” ce „pare să-şi spulbere iluziile”.

Cărţile Irinei Petraş, unul dintre cei mai avizaţi şi consecvenţi analişti ai fenomenului literar sînt incitante discursuri în sensul etimologic al cuvîntului (discursus) menite să stîrnească şi să întreţină gustul şi interesul pentru literatură. În fond, ele se constituie într-o continuă pledoarie pentru lectură şi relectură, pentru scrisul literar în toate formele şi genurile. Altminteri, Irina Petraş îşi recunoaşte alonja, ba chiar cu o modestie exagerată: „Nu mi-am propus să rezolv problemele literaturii române şi nici să rup gura tîrgului”. Poate a tîrgului nu, dar a unor autori care calcă în ridicol, şi încă fără graţie, da. Citatul precedent din cronica la cartea lui Eugen Negrici mi se pare pe deplin probant.

Revista indexata EBSCO