Jun 26, 2018

Posted by in Actualitatea literara

Ioana LIONTE – Anatomia fenomenelor culturale în Eseurilelui Ion Papuc

Anatomia fenomenelor culturale în Eseurile lui Ion Papuc

 

Departe de a constitui un întreg omogen, rezultat al unei ideaţii şi discursivităţi liniare, volumul Eseuri alese semnat de Ion Papuc şi apărut în anul 2017 la editura Mica Valahie se transpune cartografic într-o reţea amplă de filiaţii conceptuale şi divergenţe sistematice ce derivă din diversitatea tematică propusă de autor. Aşadar, structura volumului este doar în aparenţă fragmentară, deoarece, de-a lungul celor 46 de eseuri care compun antologia, putem întrevedea centrele de greutate ale fluxului argumentativ sub forma unor convergenţe ideatice care se răsfrîng din abordarea unor domenii precum literatura, arta, teologia, filosofia sau politica. Și tocmai din acele planuri ale căror convergenţe le intuim se remarcă flexibilitatea ideatică şi abilităţile retorice ale eseistului Ion Papuc, exemplificate nu prin capacitatea de a se înstăpîni asupra unui subiect bine delimitat, ci prin acea intuiţie a conexiunilor necesare care facilitează trecerea, spre exemplu, de la teologie la filosofie, sau de la filosofie la politică. Desigur, această calitate tranziţională a edificiului conceptual nu presupune o abordare superficială a subiectului. Din contră, Ion Papuc îşi concepe eseurile drept raţionamente ample, care dezvăluie o aprofundare temeinică a conceptelor, o eficientizare a dozării ideilor precum şi un stil limpede.

În ceea ce priveşte coerenţa formală a volumului, putem intui faptul că ordinea eseurilor nu urmează un criteriu cronologic ci, mai degrabă, unul tematic, remarcîndu-se, astfel, o trecere de la textele cu dominantă filosofică (din prima parte a volumului) la scrierile ce abordează teme socio-politice sau religioase. Antologia, în ansamblul său, relevă, astfel, o amplă dezbatere despre cultură, aşa cum se manifestă aceasta la anumiţi poli ai săi, întrucît eseurile semnate de Ion Papuc rareori se rezumă la circumscrierea subiectelor care le-au pretextat (apariţia unor anumite volume, rememorarea unor evenimente/date specifice), ajungînd, de cele mai multe ori, să examineze punctele nevralgice ale unor polemici actuale. Autorul creează, astfel, un mozaic tematic din care se desprind consideraţii cu privire la dezbaterile ce au marcat atît spaţiul cultural românesc cît şi cel de dincolo de graniţă.

Pe alocuri, fluxul ideatic (dialogic în esenţa sa) este punctat de pasaje descriptive menite să aducă în prim-plan portretele unor personalităţi din spaţiul românesc, cărora autorul le încredinţează o consideraţie specială (spre exemplu, Monseniorul Ghika, Petre Ţuţea, „incomparabilul” Mircea Vulcănescu, Dumitru Stăniloae, Iuliu Maniu). Deşi nu putem disocia astfel de portrete de mizele polemice şi nu doar pur descriptive ale scriiturii (întrucît „medalioanele” făurite de Ion Papuc prind culoare tocmai în virtutea unui context istoric), ele ne permit să constatăm, pe de o parte, abilitatea de portretist a autorului şi, pe de altă parte, anumite modulaţii discursive care „trădează” (poate mai mult decît în celelalte eseuri), prin prisma unei angajări personale, afinităţile, contestările, idiosincraziile eseistului. Pasajele descriptive sînt susţinute de relatarea anumitor întîmplări sau întîlniri, a căror rememorare prilejuieşte alcătuirea unor portrete nu doar prin ceea ce s-a dovedit a fi caracteristic şi definitoriu ci şi prin acele momente în care accidentalul devine expresiv. Să luăm, ca exemplu, un fragment din descrierea pe care autorul o face filosofului Petre Ţuţea: „Avea atîta indescriptibil farmec încît după cîteva ceasuri de conversaţie (dar conversaţie e mult spus, căci, asemeni lui Socrate, el mai degrabă monologa, dominator, cu strivitoare autoritate asupra interlocutorului, acestuia nerezervîndu-i-se în conversaţie decît rolul unui receptacol de înţelepciune), îţi venea să-l părăseşti brusc, copleşit, şi să alergi să notezi totul, să nu se piardă atîta frumuseţe şi profunzime a gîndului, şi strălucire a exprimărilor”.

Am identificat în rîndurile anterioare, dedicate coerenţei  înlănţuirii eseurilor, o aglutinare tematică din perspectiva căreia s-ar putea opera o stratificare a subiectelor abordate. Aşadar, remarcăm, în prima parte a volumului, în eseuri precum Descartes în 1987 la 350 de ani, Despre mimesis, O teorie a libertăţii, Cîte ceva despre adevăr,  o pivotare a discursului în jurul unor concepte filosofice şi a dezbaterilor pe care acestea le pretextează. Prin caracterul dialogic al aparatului argumentativ care nu-şi arogă dreptul exclusiv de opinie, autorul instituie o adevărată arenă a ideilor din rîndurile căreia cititorul asistă cu plăcere la dezbateri filosofice consemnate/consacrate istoric, întreprinzînd, astfel, un soi de lectură indirectă, prin prisma unor concepte-cheie, a lui Descartes, Platon, Aristotel etc. Atunci cînd nu participă activ la polemicile pe care le analizează, răspunzînd provocărilor conceptuale cu o retorică proprie, autorul se dovedeşte a fi un foarte iscusit cartograf ideatic, decantînd, decupînd şi nu în ultimul rînd arbitrînd intervenţiile teoretice din istoria ideilor. Stăpînind foarte bine conceptele în jurul cărora îşi construieşte eseurile şi dînd dovadă de o mare capacitate de nuanţare, Ion Papuc analizează în scrierile sale naşterea şi evoluţia unor idei abordate atît diacronic, descriptiv, cît şi sincronic, contrastiv. Autorul nu se rezumă, astfel, doar la circumscrierea şi descrierea unor concepte-cheie pe care se fundamentează edificiile teoretice ale unor filosofi precum cei pomeniţi mai sus, ci le pune faţă în faţă cu teoriile care le contestă, nu doar prin intermediul unei dialectici de tip precursor-succesor, ci şi prin prisma polemicilor unor şcoli de gîndire diferite.

Asistăm, prin aceasta, la aducerea în prim-plan a unor dezbateri precum cea din capitolul Despre mimesis în care autorul, pornind de la ambiţia exprimării irepetabile, abordează creaţia artistică în contextul polemicii dintre Platon şi Aristotel, reluînd, şi discutînd, pe rînd, atît argumentele celui dintîi, care vede în creaţie o copie imperfectă a ideii, deoarece „demiurgul platonician meşteşugeşte, prin imitarea icoanelor lumii, o creaţie imperfectă”, cît şi ale succesorului său care, suprimînd „imperiul supraceresc al ideilor” vede în participarea plenară a artistului o cale de a ajunge la idee, de a exprima adevărul. Regăsim aceleaşi virtuţi dialectice ale eşafodajului teoretic în eseuri mai elaborate, adevărate demonstraţii de virtuozitate argumentativă prin care Ion Papuc stabileşte, sau, mai degrabă relevă conexiunile inerente ce se stabilesc între diferitele sisteme epistemologice.

Cu aceeaşi fluiditate caracteristică a reconceptualizării şi a demonstraţiei pe care o regăsim de-a lungul celor 46 de eseuri, autorul investighează, în O teorie a libertăţii, fundamentele filosofice ale problematicilor socio-politice şi, pornind de la dezbaterile referitoare la actualitatea lui Descartes şi a teoriei carteziene, aduce în discuţie conceptele de totalitarism şi societate deschisă. Nu putem să nu remarcăm, cel puţin referitor la eseurile din prima parte a antologiei, predispoziţia eseistului de a-l invoca pe Descartes ca punct de plecare (sau de referinţă) al demersului argumentativ, teoriile filosofului devenind un punct de reper al ideaţiei sale. Aşadar, tema eseului menţionat mai sus este analizată prin prisma corespondenţelor pe care Ion Papuc le relevă între teoria lui Descartes şi premisele argumentative a trei autori care semnează texte avîndu-l ca subiect pe filosof: Jean-François Revel (autorul eseului Descartes inutile et incertain – căruia autorul îi reproşează absenţa profunzimii în asimilarea sistemului teoretic al filosofului: „discursul lui Jean-François Revel nu poate fi valid din moment ce critica sa nu se fundamentează pe o sondare în profunzime a premiselor teoretice descartiene”),  André Glucksmann (care, în volumul Descartes c’est la France, elaborează teoria celor două Franţe) respectiv Pierre Guenancia (Descartes et l’ordre politique). Avînd drept repere teoretice argumentaţiile celor patru autori menţionaţi mai sus, conţinutul eseului se fundamentează pe o analiză elaborată a punctelor de emergenţă ale extremismelor, punînd în balanţă, pe de o parte, „ambiţia de a reduce multiplul la unitate” ce stă la baza ideologiei totalitare şi, pe de altă parte, „antiutopia care pretinde prelungirea luptei împotriva totalitarismului prin lupta împotriva structurilor organice ale societăţii, împotriva totalităţilor prin care societatea există în condiţii de normalitate” pe care eseistul o identifică drept paradigmă a societăţii deschise teoretizate de Karl Popper. Deşi dezbaterea se desfăşoară echilibrat în jurul acestor doi poli, modul în care Ion Papuc îşi articulează fraza trădează, pe alocuri, un fel subtil de a critica, o judecată nuanţată retoric. Analizînd, pe de o parte, modul prin care se construieşte umanismul negativ în sensul suveranităţii individuale, marcă a unei societăţi apartide în care se neagă structurile existente şi, pe de altă parte, utopia sacrală a coeziunii sociale cu orice preţ, eseistul intervine în judecata pe care André Glucksmann o emite cu privire la cele două Franţe, afirmînd următoarele: „Pînă la urmă, se va fi înţeles, oare, din toate acestea, că lui André Glucksmann îi repugnă tot ceea ce este valoare deja constituită, etalon, achiziţie a unui grup uman structurată într-o tradiţie. Pentru el important este doar să spulbere, să dinamiteze Franţa tradiţională, ceea ce şi întreprinde cu o vervă incomparabilă, dovedindu-se, prin aceasta, un scriitor redutabil, fapt care îl poate consola de deficienţa de a fi filozof numai într-un mod defectuos, fie că este vorba de creaţie, fie de exegeză”.

Identificăm, dincolo de fluiditatea discursivă care este suţinută nu doar prin eleganţa articulărilor sale retorice ci şi prin cîmpurile de cunoaştere care formează conţinutul (deoarece, după cum am afirmat anterior, Ion Papuc dă dovadă de aceeaşi lejeritate explicativă, fie că e vorba de filosofie, matematică, fizică etc), o coerenţă ideatică specifică, manifestată prin accentuarea şi reluarea anumitor teme de discuţie de-a lungul mai multor eseuri distincte. Aşadar, o parte din opiniile exprimate în eseul intitulat O teorie a libertăţii îşi găsesc ecoul în „…Ce prince de l’esprit...” , mai ales cele cu privire la drepturile omului raportate la actualitatea social-politică. Eseistul nu evită, în numele neutralităţii pur descriptive, afirmarea tranşantă a propriilor convingeri, ci din contră, în dezbaterea comunitate/individualitate, regăsim afirmaţii precum: „Drepturi ale omului, adică acceptarea de a te goli de orice conţinut, de orice identitate pe care ţi-ar putea-o conferi apartenenţa la o familie, la o clasă socială, la o confesiune religioasă, la o naţiune, la structura unui stat, la umanitate, la univers, adică la fiinţă, la şansa de a fi.”.

În eseuri precum În Europa, în margine sau Românism şi ortodoxie remarcăm o intensificare a tendinţelor polemice, dezbaterea gravitînd în jurul elementelor constitutive ale ideii de naţionalitate, determinată organic de apartenenţă şi de spiritualitate/ religiozitate. Aducînd în discuţie problema integrării europene a statului român, Ion Papuc se foloseşte de observaţiile filosofului Michel Haar referitoare la întrebarea lui Marin Heidegger (Warum bleiben wir in der Provinz?), pentru a susţine ideea conform căreia „[…] însăşi înflorirea gîndirii depinde de înrădăcinarea ei în pămîntul natal. Curajul de a gîndi Fiinţa ţine de puterea protectoare şi salvatoare a natalului (das Heimische), în schimb pierderea relaţiei cu natalul, non-natalul, absenţa patriei (Heimatlosigkeit) îl aruncă pe omul modern în rătăcire şi nihilism.”. De aici derivă şi afirmaţiile ulterioare ale autorului care, în eseuri precum  Românism şi ortodoxie sau Dumnezeu ca metaforă, stabileşte o legătură necesară, fundamentală, între identitatea naţională (ideea de românitate), tradiţie şi credinţă. Aşadar, Ion Papuc vede în tradiţie un flux al precedenţelor spirituale a căror greutate se constituie prin însumare, şi în lipsa credinţei manifestarea unei patologii (comparînd această lipsă cu absenţa unor capacităţi de a discerne nuanţat, precum în cazul daltoniştilor sau al afonilor).

Chestiunea credinţei este tranşată categoric în eseuri precum Rîpa robilor: „Sînt de părerea, eu, un credincios greco-catolic, că în orele de religie din şcoli ar trebui să se facă nu o istorie a religiilor […] ci o cateheză ortodoxă, tocmai pentru a ne fi ţinut neamul sudat într-un bloc unitar, acum cînd naţionalităţile se destramă vertiginos”. Întrevedem, astfel, pe parcursul volumului, o dozare a accentelor polemice în funcţie de temele abordate, marcate prin inflexiunile discursului argumentativ. Dacă în anumite eseuri autorul pare să se rezume la arbitrarea unei dezbateri teoretice, explicitînd, pe alocuri, conceptele aduse în discuţii, în alte texte cititorul poate fi surprins de afirmarea tranşantă a anumitor idei, precum cele din Despre sfinţi, un exerciţiu intelectual (vorbindu-se în prealabil despre teza legăturii fundamentale dintre un popor şi o credinţă unică) : „Atît de mult preţ pun pe această teză încît sînt cum nu se poate mai convins că ieşirea din religia părinţilor tăi, convertirea la altă religie, fie ea oricît de mare şi de importantă, sau la o sectă, sau la o erezie – echivalează cu pierderea naţionalităţii, ceea ce nu este pentru toată lumea un fapt grav, dar pentru un ins vechi ca mine este egal cu moartea”; sau din Ultima frontieră „Surpriza este că noua imagine ştiinţifică a lumii este situată prin toate datele ei la polul opus a ceea ce cred ateii, victime ale necunoaşterii, sclavi ai unei gîndiri grosolane, neinformate.”

Din păcate, cronica de faţă nu va putea surprinde în mod exhaustiv eşafodajul teoretic pe care se fundamentează volumul semnat de Ion Papuc. Cert este că autorul reuşeşte să proiecteze, de-a lungul textelor sale, o panoramă a istoriei ideilor susţinută, la nivel discursiv, de flexibilitatea ideatică şi de un talent eseistic de excepţie.

Revista indexata EBSCO