Jun 26, 2018

Posted by in Actualitatea literara

Ioan LASCU – Les deux magots– cafenea literară

 

În urmă cu două decenii, cînd am ajuns prima oară la Paris, prietenul și fostul meu coleg de grupă din studenție, Petre Răileanu, după ce m-a „încartiruit” în locuința lui de la no. 17, rue Vieille du Temple, foarte aproape de Muzeul Picasso, m-a condus spre grandiosul Boulevard Saint-Germain, exact pînă în fața vechii și celebrei bazilici Saint-Germain-des-Près, aproape la fel de veche, de celebră și de romantică precum Notre-Dame. Am fost întrebat unde aș dori să poposim pentru a lua masa de seară, iar eu mi-am exprimat, cred, dorința de a merge chiar în fața acelei bazilici, la nu mai puțin celebra cafenea Les Deux Magots. Visasem la acel loc, fără a intui că-l voi vedea vreodată, încă din primii ani de studenție bucureșteană, cînd, la cursul practic de limba franceză ținut cu dăruire de distinsa profesoară Mariana Tuțescu, am parcurs, în unul din cele patru volume ale faimoasei metode Mauger, un text despre cafeneaua Les Deux Magots. Am aflat atunci că acel local era celebru în primul rînd pentru că acolo se întîlneau, discutau și scriau Simone de Beauvoir și Jean-Paul Sartre, care se așezau, invariabil, la aceeași masă. Am intrat cu emoție în sala cafenelei, am întrebat care era acea masă și ni s-a indicat vag una, într-un colț, „lîngă sobă”, cum ni s-a spus. Nu se deosebea cu nimic de celelalte, nu era evidențiată prin nimic, nici măcar printr-o plăcuță fixată undeva, fie chiar pe tăblie, fie deasupra, pe perete. Puțin dezamăgiți, am ieșit pe terasă, unde cu noroc am găsit două locuri. Am cinat, iar la sfîrșit am servit cîte un digestif, à la française.

De atunci am mai fost de zece ori la Paris, am mai vizitat din cînd în cînd, uneori în fugă, Les Deux Magots, însă tot nu mă lămurisem unde era situată istorica masă. În martie trecut am decis, împreună cu scriitorul Mihai Barbu, să descindem la nu mai puțin celebrul Salon du livre. Sagace, absorbant ca un burete dar mai puțin familiarizat cu spațiile pariziene, Mihai Barbu m-a lăsat să-i fiu un soi de ghid „portocaliu”. E vorba de ghizii studenți, cu veste portocalii, care sînt dispuși să te călăuzească pe trasee neconvenționale din Paris, în schimbul unei sume modice variabile, adică cifrată la „cît vrea clientul.”Am ajuns astfel, chiar din prima zi a săptămînii noastre pariziene, și la Les Deux Magots. I-am spus „clientului” meu că alături se află și altă cafenea, la fel de bine fixată în istoria metropolei franceze, Café de Flore. Cu atît mai tușant!… În fine, intrăm în știuta sală a cafenelei, nu prea populată la ceasurile unei seri reci de început de primăvară. Ne așezăm la o masă, chiar lîngă locul unde, pe perete, vedem fotografia lui Hemingway. Cred că ședeam chiar la masa unde se așeza și el, în tinerețe, prin 1924, cînd trăia modest la Paris, cu vreo 800 de dolari pe an. Cel puțin așa mărturisește americanul în Sărbătoarea de neuitat. Am consultat lista de meniu, am servit doar cîte o cafea décaféiné, orele fiind înaintate, și ne-am făcut ochii roată. În afară de poza lui Hemingway, la stînga, într-un colț, se zărea fotografia discretă a autoarei romanului-document Mandarinii, Simone de Beauvoir, solitară, fără marele ei prieten, Jean-Paul Sarte. Ne-am fi mutat la masa aceea, dar era ocupată de două venerabile doamne, aflate în toiul unei atît de autentice cozerii. Am întrebat apoi un garçon dacă poza ce ne privea distant din acel colț era chiar a „fetei cuminți”, Simone de Beauvoir. Desigur, a ei era… Am mai aflat că undeva, în colțul opus, în diagonală, se afla masa preferată a lui Jorge Luis Borges, a cărui fotografie, la fel de discretă, era expusă pe peretele cu pricina.

Eram doritori, firește, să aflăm și alte amănunte despre Les Deux Magots. A doua sursă generoasă de informare s-a dovedit a fi chiar carta variatelor meniuri: mic dejun, patiserie, înghețate Berthillon, carta de seară începînd de la 18,30, pivnița cu toată gama de vinuri, băuturi de toate neamurile, carta de iarnă cu mîncăruri tradiționale și produse de sezon, alegerea momentului, oferta săptămînală pe zile, iarăși vinuri, salate, tartine, brînzeturi, deserturi și delicatese, sorturi de whisky și de băuturi spirtoase, între care coniacurile, majoritar franțuzești, la fel lichiorurile și cremele, băuturile alcoolice diverse, între care calvadosul de Normandia și rachiurile de Alsacia (zmeură, corcodușe, kirsch) dădeau marca de autencitate. Dincolo de informațiile culinare și bahice, carta este meritorie și prin furnizarea altora, din zone deosebite, mai întîi din zona istorică. E o inițiere diferită, un prim pas, de fapt…

Cafeneaua-restaurant Les Deux Magots datează din 1884. Denumirea provine de la un vechi magazin care era situat în același loc. Din acea perioadă, ca o mărturie, au rămas și cele două statui care împodobesc sala localului. Chiar de la începuturi, cafeneaua a jucat un rol semnificativ în viața culturală pariziană. Către sfîrșitul secolului al XIX-lea localul era frecventat de Paul Verlaine, Arthur Rimbaud sau Stéphane Mallarmé. Printre ceilalți scriitori și artiști de primă mînă care au fost ulterior, cu regularitate, mușterii cafenelei îi întîlnim pe André Gide, Jean Giraudoux, Elsa Triolet, Pablo Picasso, Fernand Léger, Jacques Prévert, Albert Camus, James Joyce, Bertolt Brecht și pe deja amintiții Ernest Hemingway, Jorge Luis Borges, Jean-Paul Sartre și Simone de Beauvoir. Înaintea existențialiștilor, la cafenea își dădeau rendez-vous suprarealiștii, în frunte cu André Breton.

Am spus deja că foarte aproape, la cîteva zeci de pași, se află alt local celebru, Café de Flore, cunoscut atît sub supranumele de „cafeneaua lui Apollinaire”, dar și sub acela de „cafeneaua existențialiștilor”, ca și Les Deux Magots. Lîngă vitrina acestei cafenele se află o placardă pe care e rezumat istoricul ei. Citind-o se poate afla că acolo Guillaume Apollinaire însuși le-a făcut cunoștință lui André Breton și Philippe Soupault, menindu-le că vor deveni prieteni. Liderul moderniștilor nu a greșit, fiindcă în 1919 cei doi se aflau deja în fruntea redacției revistei Littérature, unde, peste un an, avea să vină în vizită și Tristan Tzara, iar, tot în 1919, într-o cameră din Hôtel des Grands Hommes din piața Panteonului, Breton și Soupault vor scrie, „la două mîini”, Les Champs magnétiques, prima operă suprarealistă, în care se breveta scriitura colectivă și amestecul genurilor. Tot la Café de Flore, în afară de existențialiști și de suprarealiști, au performat Jacques Prévert și grupul său Octobre, dar au fost clienți și personalități politice, precum Ciu-En-Lai sau Lev Troțki. Ca un amănunt picant, în anii ’20 Ciu-En-Lai, viitor premier al Chinei în regimul Mao, a trăit în Franța. Însă cafeneaua, ce datează din aceeași perioadă ca și vecina Les Deux Magots, a fost frecventată mai întîi de scriitori: Huysmans și Remy de Gourmant. Tot acolo venea Charles Maurras, care, în 1899, a pus bazele publicației Revue d’Action Française chiar în cafenea, iar la primul etaj a scris cartea Au signe de Flore. Apoi ușa cafenelei a fost deschisă de Georges Bataille, Léon-Paul Fargue, Pablo Picasso, Raymond Queneau, Robert Desnos.

Să dăm însă, din nou, colțul spre Les Deux Magots. Ei bine, vestita cafenea-restaurant își revendică și titlul de cafenea literară. În afară de personalitățile ilustre care au frecventat-o de-a lungul vremii, încă din 1933 se acordă acolo Le Prix des Deux Magots. Finalitatea acestui premiu este clar precizată: atragerea atenției publice asupra scriitorilor originali, de talent indiscutabil, premiul contînd printre distincțiile literare tradiționale în Franța. A fost înființat ca o alternativă la Premiul Goncourt, care trece(a) drept academic și oficios. A fost acordat prima dată lui Raymond Queneau pentru cartea Le Chiendent. Lista premianților cuprinde nume diverse de scriitori non-academici, între care se regăsesc Georges Ribemont-Dessaignes (1934) și Roger Garaudy (1980). De asemenea, la cafeneaua Les Deux Magots se înmînează în fiecare an, toamna, Premiul Apollinaire fondat în 1941, care recompensează un volum de poezii caracterizat, cum altfel?, prin originalitate și modernitate. Mai mult, din 1997 Premiul Pelléas, decernat în timpul festivalului Nohant, răsplătește o operă literară consacrată artei muzicale, fiind înmînat tot în cadrul neconvențional al cafenelei. Dar nici vecina de după colț nu se lasă mai prejos, vrînd să calce pe urmele cafenelei literare ce are una din fațade îndreptată fix spre bazilica Saint-Germain-des-Près: din 1994 la Café de Flore se decernează Le Prix de Flore inițiat de Frédéric Beigbeder! Le Flore a mai apărut în cîteva videoclipuri și filme. Denumirea și-a luat-o de la Flora, zeița romană a primăverii, a cărei statuie a fost ridicată peste… drum. Denumirea vecinei de la colț, aparent ciudată, trebuie ferită de ambiguitate: în limba franceză magot este un substantiv polisemantic, dar, aplicat la cafeneaua pariziană, acesta are sensul de „figurină grotescă, burtoasă, din Extremul-Orient, adesea din porțelan” (Le Maxidico, Dictionnaire enciclopédique de la langue française, 1996). Sensul originar biblic provine de la ebraicul Magog, care înseamnă „personificare a răului”. În Les Deux Magots denominația privește cele două statui ce reprezintă două figuri orientale, statui fixate de o parte și de alta a muchiei peretelui opus intrării în cafenea. Sensul este confundat destul de frecvent cu cel al unui termen zoologic: „Maimuță din familia cercopitecului, cu coadă atrofiată, care trăiește în Gibraltar și Maghreb”.

Operațiunea de anvergură mondială numită Salon du livre (și nu „tîrg”, ca în România) s-a derulat între 16 și 19 martie 2018, fiindu-i zilnic afectate pînă la 9 ore de vizitare. Așadar Salonul cărții acroșează tipica și rafinata tradiție a saloanelor franceze, desigur fără niciun fel de snobism, dar cu fermă dedicație pentru artă și literatură. România (mai exact Centrul Național al Cărții din cadrul Institutului Cultural Român de la Paris) a organizat un stand onorabil, rezonabil ca suprafață, expunere și activitate de promovare, sub deviza provocatoare Roumanie comme vous ne l’avez jamais lue („România așa cum nu ați citit-o niciodată”). Cărți publicate la peste 20 de edituri românești și franceze au fost prezentate publicului prin mese rotunde, dezbateri, întîlniri cu autorii, cu traducătorii și cu editorii, pe parcursul a trei zile: vineri, sîmbătă, duminică, ziua de luni fiind consacrată aproape exclusiv publicului și activităților de închidere a Salonului. Spre exemplu, la standul României, luni, 19 martie, s-a petrecut numai întîlnirea conclusivă dintre editorii francezi și români, necesară și de aceea binevenită, animată de Bogdan Ghiu și avînd ca invitați pe Ana Antonescu, Silvia Colfescu, Magda Cîrneci, Chloé Becqueriaux, Olimpia Verger, Michel Carassou și Marko Despot. Dintre editurile românești participante s-au remarcat printr-un aport vizibil „Vinea” (o prezență consistentă), Editura ICR, „Cartea Românească”, „Nemira”, „Corint Publishing Group”, „Școala Ardeleană” și „Cavallioti”. Dintre cele străine, în primul rînd franceze, notabile au fost, între altele, „Actes Sud”, „Non Lieu”, „Transignum”, „Noir sur Blanc”, „Princeps Publishing”, „Gaïa”, „Champion”. Sigur că atractive, mai întîi prin prezența autorilor și a unor animatori cu har, au fost dezbaterile în jurul unor cărți scrise de Wanda Mihuleac, Eugen Uricaru, Vintilă Mihăilescu, Miron Kiropol, Tudor Banuș, Horia Ursu, Lucian Vasiliu, Horia Bădescu, Diana Adamek, Tatiana Țîbuleac, Dodo Niță, George Banu, Doïna Lemny, Savatie Baștovoi. Nici traducătorii în limba franceză ai unui mare număr din cărțile expuse și prezentate nu au fost lăsați deoparte, dimpotrivă, au contat printre animatorii și comentatorii din arena manifestărilor: Sebastian Reichmann, Michel Carassou, Florica și Jean-Louis Courriol, Dominique Ilea, Felix Nicolau, Marily Le Nyr, Rodica Bakonsky, Alina Pelea, Bogdan Ghiu, Petre Răileanu, Nicolae Țone, Gabriela Badea-Păun. Au fost aduse în atenția publicului și cărți ale unor scriitori de referință ai literaturii române din ultima sută de ani: Gellu Naum, La voie du serpent (traducere de Sebastian Reichmann); Lucian Blaga, Pașii profetului/ Les pas du prophète (traducere de Jean Poncet); Nichita Stănescu, 11 elegii (fără traducător menționat); Mihail Sadoveanu, Le Règne du prince Douca ou Le Signe du Cancer (traducere de Philippe Préaux); Marin Mincu, Le Journal de Dracula (traducere de Dominique Ilea). De asemenea, merită semnalate două cărți semnate de Doïna Lemny – Correspondance Bracusi-Duchamp și Brancusi et Marthe ou L’histoire d’amour entre Tantan et Tonton  și una de George Banu – Les Portes au cœur de l’intime. Nu trebuie ignorată nici participarea activă pe durata tuturor celor patru zile ale Salonului, prin animație și intervenții pertinente, a lui Adrian Cioroianu, ambasador UNESCO al României la Paris, și a Magdei Cîrneci, președinte al PEN Club România.

Dacă am fi avut răbdarea (imensă!) să căutăm printre cărțile expuse la Salon (la standurile editurilor franceze, desigur) creațiile distinse cu premiul Les Deux Magots, barem cu începere din anul 2008, iată ce am fi putut descoperi: Quelque chose à cacher de Dominique Barberis, L’heure de la fermeture dans les jardins d’Occident de Bruno de Cessole, Le rêve entouré d’eau de Bernard Capuis, Fruits et légumes de Anthony Palou, Le souvenir du monde de Michel Crépu, Immortel, enfin de Pauline Dreyfus, La route du salut de Etienne de Montety, L’écrivain national de Serge Joncour, La piste Pasolini de Pierre Adrian, acesta fiind și cel mai tînăr dintre laureați. Este născut în 1991, își duce existența la Paris, iar Pista Pasolini este chiar prima lui carte. Ne punem firesc întrebarea cîți dintre acești autori sînt cunoscuți în România și cîți au fost (dacă au fost…) traduși și publicați la noi. Mai cu seamă că ei, asemenea tuturor laureaților premiului Les Deux Magots sînt autori de romane neconvenționale și novatoare. Dar mai trebuie îndeplinită încă o condiție – aceea ca ele să fi fost reeditate în ultimul an! Nu e deloc ușor accesul la Salon du livre, care în anul 2018 a ajuns la cea de a 38-a ediție! Invitat de onoare a fost Rusia (pentru a treia oară în secolul XXI!), al cărui stand nu a fost însă vizitat de Emmanuel Macron, în avanpremieră, în seara zilei de 15 martie, în semn de solidaritate cu Marea Britanie și cu Serghei Skripal, cel intoxicat cu Novociok. Totuși, cu ce sînt vinovate cărțile, cu ce sînt vinovați autorii lor, la ce sînt bune ingerințele politice în activitatea anevoioasă dar nobilă de promovare a literaturii? Este o temă ce merită să fie supusă unei serioase reflecții. Oare avea dreptate un jurnalist italian care (se) întreba, în legătură cu cazul Skripal: Una nuova bufala per una nuova guerra?

Revista indexata EBSCO