Jun 26, 2018

Posted by in Actualitatea literara

Adrian G. ROMILA – Importanţa micilor naraţiuni

 

După cartea despre Cuba şi ipotetica „antropologie borgesiană” din 2017, Vintilă Mihăilescu revine la „excepţionalismul românesc” (o formulă pe care tot el a consacrat-o) cu un titlu aproape oximoronic: Etnogeneză şi ţuică (Polirom, 2018). Asocierea dintre sobrietatea unui concept paradigmatic şi comicul sonor al binecunoscutei licori alcoolice vizează un discurs aparent identitar (în cea mai mare parte), aplicat pe realităţi socio-politice a căror analitică generează aceeaşi contrarietate ca-n titlu. Cu argumente de bun simţ şi exemple relevante, autorul sparge şabloanele discursului public pe aceleaşi teme şi oferă o perspectivă proaspătă de fiecare dată cînd discută lucruri considerate de mult ştiute (sau lucruri pretins banale, niciodată obiecte ale vreunei investigaţii culturale).

Dacă e românul paternalist, dacă interbelicul a fost o epocă exemplară, dacă există un „sentiment românesc al prispei” care să justifice contemplativitatea noastră adîncă, cum e cu societatea civilă şi mecanismele ei justiţiare şi protestatare, cum e cu demonizarea fumatului şi manipularea interdicţiilor aşa-zis benefice, despre curiozitate, frică, ură, populism, plictis şi liberalism, despre cum şi în jurul a ce se formează micile şi marile comunităţi, despre nebunia vaccinurilor şi a dinţilor albi, despre o grămadă de lucruri mărunte şi deloc neglijabile vorbeşte Vintilă Mihăilescu. Cu lejeritatea eseului „la cald”, dar blindat cu autoritatea specialistului, autorul şi-a delimitat textele în patru secvenţe temporale: Actualitatea trecutului; Prezentul continuu. Acasă în casă, corp şi suflet; Între trecut şi prezent. Conflictul generaţiilor; Dilemele viitorului. Delimitarea e justificată de un demers mai vechi, care caută să împace agnosticismul rece al postmodernismului cu necesitatea fundamentală a omului: continuitatea micilor naraţiuni, în condiţiile declaraţiilor despre moartea Marilor Naraţiuni. Aşa se justifică inclusiv pasiunea autorului pentru genul unui discurs scurt, maxim esenţializat, aplicat pe probleme aparent minore (cele 49 de microeseuri ale volumului nu au mai mult de 3-4 pagini fiecare), dar care face diferenţa într-o chestiune anume, cu nuanţări care pot schimba radical perspectiva. E, pînă la urmă, menirea antropologului de a scoate la lumină sensuri şi direcţii „umane” din zone istorico-socio-culturale opace, pentru ceilalţi. „În această stare de anemie a Poveştii, de exangvinare a Marii Naraţiuni, unele comuităţi umane au scos de la naftalină steagul marilor cauze: religia, naţiunea, localul. Mai benign, literaţi şi savanţi îşi fac cu ochiul peste gardul care îi desparte de secole şi oferă cîte o saga lipsită de acribie, dar cu tîlc, precum cele menţionate mai sus. În sfîrşit, regăsim şi o serie de îndeletniciri de mai mică anvergură, dar nu mai puţin semnificative, de la docu-fiction din cinematografe sau jurnalismul documentar din media la poveştile pe care le inventează corporaţiile pentru a-şi compune «cultura de întreprindere» − şi de aici la cererea publică tot mai bulimică de story telling. Per ansamblu, dezvrăjirea lumii pare să fie tot mai mult compensată prin revenirea refulatului în «micile naraţiuni» ale vieţii cotidiene. Nici una dintre acestea nu mai este hegemonică, dar fiecare în parte propune un sens unei porţiuni de realitate: din meniu fix, sensul a devenit şi el à la carte. După moartea Marilor Naraţiuni, anunţată de Lyotard, am intrat, se pare, în timpul micilor naraţiuni.” Şi care va fi următoarea Mare Poveste care să ne redea sensurile pierdute, spune autorul, e marea dilemă a viitorului, căci „am fost binecuvîntaţi cu blestemul căutării unui sens în viaţă, iar «povestea» este tocmai această căutare – adică sensul însuşi”.

Cu această legitimare (plasată în finalul cărţii), vom putea accepta, de pildă, că înţelegerea istoriei zbuciumate a naţiunii noastre poate fi uşurată de „geografia istorică a băuturii noastre naţionale”. „Vinarsul” e, vasăzică, transilvănean (pe filieră germană şi maghiară), „palinca” e austro-ungară (cu un termen slav, totuşi), „rachiul” e turco-arăbesc, horinca e rusească (similară votcii), aşa că abia „ţuica” (cu etimologie încă incertă) e românească. Cu harta etimologiilor, stăpînirilor şi invaziilor în faţă, cu cronologia cunoscută a mereu fragmentatelor provincii româneşti, se poate vorbi, deci, de Nordul Palincii şi Sudul Ţuicii, atestînd, prin influenţe şi difuziuni de tot felul, complexitatea poporului autohton. Sau, de pildă, cum se poate deduce ideologia eliberării corpului de pasiunile cărnii prin culoarea universală a pastilei de viagra şi prin marketizarea modernă a dorinţei. Sînt atîtea alte uimitoare deducţii dezvăluite de Vintilă Mihăilescu în noua sa apariţie editorială, întru totul de citit.

Revista indexata EBSCO