Jun 26, 2018

Posted by in Actualitatea literara

Diana BLAGA – Mintea care povesteşte

 

Poet, psiholog, psihoterapeut, profesor, Carmen-Maria Mecu a publicat numeroase studii axate pe psihologia artei, a literaturii şi a comunicării în diverse periodice, precum şi volume de specialitate (Eu, profesor?! Eu?… Profesor! Introducere în psihologia educaţiei, 2003; Învăţarea experienţială în educaţie şi consiliere, 2010). Debutul în poezie datează din 1974, în revista „Luceafărul”, cu un grupaj de texte prezentat de Dinu Pillat, iar primul volum de poezie îi apare în 2013, la Editura Timpul, cu titlul Viaţa în fragmente; acesta este urmat de altele două: Cu geamănul dintre vieţi (Ed. Sedcom Libris, 2016) şi Priveşte în ochi un fir de iarbă (Editura ArtCreativ, 2017). De asemenea, publică poeme în reviste precum „Timpul”, „Convorbiri literare” sau „Amfiteatru”. Literatura şi psihologia se întîlnesc în volumele în care Carmen-Maria Mecu recurge la studiul celei dintîi prin metode derivate din cea de-a doua: Nichita Stănescu prin lentile de psiholog (o primă ediţie a cărţii a apărut în 2001, la Ed. Naţional, Bucureşti; cartea a fost reeditată în 2016, la Editura Tracus Arte), Conversia de perspectivă ca structură operatorie a comprehensiunii narative (reprezentînd teza sa de doctorat, publicată în 2001 la Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti).

Acestor două volume, inedite din punctul de vedere al perspectivei pe care o propun, li se adaugă Mintea care povesteşte. Scheme de cititor, scheme de autor, publicat în 2016 la Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti. Cartea, prezentată elogios de Paul Cernat, Eugen Negrici, Antonio Patraş şi Monica Spiridon, reuneşte cinci texte apărute anterior în publicaţii precum „Limbă şi literatură”, „Convorbiri literare” sau „Poezia”. Cele cinci studii abordează problematici ce ţin de „teoria literară (narativă) aplicată”, fapt ce le subsumează cîmpului naratologiei, dar avînd şi vaste interferenţe cu teoriile receptării. Prin acest volum, Carmen-Maria Mecu se află în „căutarea unei matrici generatoare de text narativ”, cu trimitere în principal spre două dintre instanţele textului (în sens larg, operele pe care cercetătoarea aplică teoriile sale ţinînd de cîmpuri diverse ale creaţiei) – cititorul şi autorul. Se configurează, astfel, două „scheme narative” specifice celor două instanţe cu rol vital în procesul creaţiei.

Analiza sistemului cognitiv al cititorului şi cuprinderea acestui sistem într-o „matrice” (intenţii regăsite şi în lucrarea de doctorat a autoarei) este realizată în primul capitol al cărţii, O schemă de cititor: schema conversiei de perspectivă sau schema dinamicii opuselor. O gramatică structurantă a textului narativ. Studiul are în vedere un cititor activ, un cititor care, asemeni celui teoretizat în a doua jumătate a secolului trecut de reprezentanţii şcolilor receptării, „participă alături de autor la o negociere de sens, generatoare de text narativ şi de lume textuală narativă”. Autoarea pleacă de la modelul naratologic al lui Claude Bremond, dar trimite şi la ideile şi teoriile lui M. Fabre, Umberto Eco sau Paul Cornea. Caracterul necesar activ al cititorului avut în vedere de Carmen-Maria Mecu este demonstrat de autoare prin însoţirea teoriilor de demonstraţii practice, experimente realizate pe cititori concreţi, concluziile fiind în acest mod mai mult decît grăitoare. Tehnicitatea ideilor este astfel îmblînzită. Studierea problemei o duce pe Carmen-Maria Mecu la formularea a două scheme posibile de cititor, ambele rezultate în urma analizei pe texte bazate pe ideea conversiei de perspectivă a rolurilor şi avînd în vedere un caracter dual al lucrurilor, care provoacă cu atît mai mult aportul receptorului. Pendulînd între simpla receptare şi comprehensiune, schema cititorului se concretizează fie la nivel actanţial, de suprafaţă – conversia actanţială de perspectivă –, fie la nivel axiologic, unde subiectivitatea lui îşi face simţită prezenţa – conversia ideologică de perspectivă.

Dacă primul capitol urmăreşte structurarea unei scheme narative de cititor, următoarele patru studii îşi îndreaptă atenţia asupra autorului, scopul fiind de a evidenţia „particularităţile de structurare a minţii diferiţilor creatori”. Autorii asupra cărora se opreşte Carmen-Maria Mecu sînt I. L. Caragiale (cu Momente şi schiţe), regizorul Sorin Ilieşiu (cu documentarul de scurt-metraj Speranţa), Ioan Petru Culianu (atît cu opera ficţională, cît şi cu cea non-ficţională) şi Viorel Padina (cu poemul narativ Planeta-Ou). La fel ca schema cognitivă propusă pentru cititor, cele construite în jurul creatorului se bazează pe aceeaşi structură duală, a opoziţiilor revelate fie la nivelul de suprafaţă al textului, discursiv, fie la cel de profunzime, al lumii textului.

Printre schiţele care îi servesc autoarei la susţinerea „schemei de autor Caragiale” se numără Tatăl nostru, Lache şi Mache, Articolul 214, Temă şi variaţiuni ş.a. Un personaj controversat precum nenea Anghelache din Inspecţiune, care a provocat de-a lungul timpului critica literară la interpretări care mai de care mai originale, se dovedeşte, în ambiguitatea sa, a fi extrem de potrivit pentru a exemplifica schema conversiei de perspectivă pe axa ideologică, oscilînd pe parcursul textului între polii reprezentaţi de ideea de cinste, respectiv cea de necinste. Carmen-Maria Mecu nu urmăreşte, precum unii exegeţi caragialieni de pînă acum, rezolvarea enigmei din jurul lui nenea Anghelache, ci subliniază metodic caracterul ambiguu al personajului, oscilaţiile acestuia între cele două stări. Aceasta atunci cînd este vizat în analiză nivelul de profunzime, ontologic şi gnoseologic al textului. Cît priveşte nivelul de suprafaţă, ne atrage atenţia aspectul onomastic din schiţele lui Caragiale, asupra căruia se opreşte autoarea. Ne-am fi gîndit că asupra acestei dimensiuni din opera caragialiană nu ar mai fi nimic nou de spus, nimic ce să nu se fi scris deja de la G. Ibrăileanu încoace. Ceea ce scoate ideea relevanţei şi a lipsei întîmplătorului în alegerea numelor personajelor la Caragiale din sfera redundantului este plierea ei pe o metodă de studiu inedită, precum este cea aplicată de Carmen-Maria Mecu în capitolul Caragiale versus Caragiale.

Analiza din studiul dedicat documentarului de scurt-metraj Speranţa, realizat de Sorin Ilieşiu, se raportează la tot ceea ce poate fi „text” într-un film: imagine, sunet (conţinut verbal, muzică), subtitrări etc., subliniind interdependenţa acestora. Suprapunerea acestor elemente în cazul de faţă merge pe aceeaşi idee a opoziţiei pe care ne-am aflat şi pînă acum: se suprapun imagini ale disperării cu versuri care proclamă ideea de speranţă; imagini care trădează colaborarea dintre soţii Ceauşescu şi Ion Iliescu şi cuvintele acestuia din urmă prin care îi condamnă pe cei doi, ş.a.m.d. Faptul îi serveşte regizorului în a crea impactul dorit pentru receptor, şi anume ceea ce Carmen-Maria Mecu califică chiar drept grotesc – „Cînd mintea noastră, setată pentru sinteză, pentru întreg, face efortul să lege aceste aspecte contradictorii imposibil de legat, trăim sentimentul grotescului.” Cei doi poli între care are loc conversia de această dată sînt cei ai puterii şi ai lipsei acesteia, iar transferul personajelor de la o stare la cealaltă este marcată de o ruptură în atitudinea unuia dintre ele, nefiind vorba de o evoluţie explicită, fapt menit să augmenteze senzaţia de grotesc identificată în analiză.

Lucrurile capătă o şi mai mare complexitate începînd cu al patrulea capitol al cărţii, cînd schema de autor nu se mai limitează la planul orizontal, ci se desfăşoară şi în verticalitatea ei, pe nivele. Studiul dedicat operei lui Ioan Petru Culianu – O complexitate: Ioan Petru Culianu. Istoria unei scheme mentale aparţinînd acestui autor, aşa cum ni se arată ea în textele lui ficţionale şi non-ficţionale – introduce fractalul ca element esenţial al schemei de autor, rupturii de pe axa orizontală fiindu-i alăturată ideea saltului pe care perspectiva nivelară îl face posibil. Dacă rupturii dintre cei doi poli aflaţi în opoziţie ai unei axe orizontale îi este specifică starea de ambiguitate, de nedeterminare (simultan şi-şi, nici-nici), saltul posibil pe axa verticală presupune integrarea celor două stări opozitorii într-un complexio oppositorum. Schema capătă consistenţă şi prin faptul că înseşi teoriile lui Ioan Petru Culianu permit o astfel de perspectivă, acesta considerînd că sistemul cognitiv uman este unul multidimensional (n-dimensional), ceea ce face posibil pentru individ trăirile supraconştiente (precum visul, meditaţia, clarviziunea etc.), facilitate de religie (mai ales de cele orientale), de magie, prin transgresarea legilor fizicii.

Despre contopirea opuselor într-un complexio este vorba şi în analiza pe care Carmen-Maria Mecu o face poemului narativ Planeta-Ou de Viorel Padina (poem anexat volumului de faţă). În studiul dedicat acestui text este adusă în atenţie şi teoria terţului inclus a lui St. Lupasco, ale cărui idei sînt ocurente, de altfel, pe parcursul întregului volum. Logica terţului inclus permite prezenţa, în poemul Planeta-Ou, într-un complexio, a unor entităţi umane şi non-umane, precum şi reunirea a două teorii care se exclud în logica tradiţională, cum sînt creaţionismul şi evoluţionismul. Poemul lui Viorel Padina instigă la o analiză care exploatează toate teoriile expuse şi susţinute în capitolele anterioare ale cărţii.

Sistematică, plină de reflecţii care incită cititorul, Mintea care povesteşte. Scheme de cititor, scheme de autor abordează o problematică cu vechime – actul creaţiei şi „actorii” lui –, însă dintr-o perspectivă inedită. Căutarea unei matrici a gîndirii celor două instanţe ale actului creator – cititorul participînd, la rîndul său, la generarea de lumi ficţionale prin actul receptării – a dus la formularea unor idei provocatoare. Studiile care formează volumul Mintea care povesteşte. Scheme de cititor, scheme de autor aduc laolaltă, într-un complexio, dacă e să ne contaminăm de discursul autoarei, naratologia, ştiinţele receptării, cognitivismul, logica, conturînd o concepţie teoretică originală. Prin analiza în imanenţa textului, prin tehnicitatea metodei, Carmen-Maria Mecu ajunge la interpretări care merg dincolo de suprafaţă, în profunzimea textului. Şi nu doar a textului, ci şi a minţilor din spatele lui, autor şi cititor, ale căror sisteme cognitive sînt cuprinse de autoarea volumului în „scheme narative” elocvente.

Revista indexata EBSCO