Jun 26, 2018

Posted by in Comentarii Critice

Vasile SPIRIDON – Ploi şi intensificări ale vîntului

Așa cum la tropice există mai multe denumiri pentru ploaie (după cum la Polul Nord sunt denumite mai multe feluri de zăpadă), la nu mai mult de două pagini ale romanului Ploaia de trei sute de zile (București, Ed. Cartea românească, 2017), scris de Gabriel Chifu, apare, în medie, cuvântul „ploaie”, reiterat în manieră aproape bacoviană, cu felurite conotații ale exasperării date parcă de aceleași efecte cu ale picăturii chinezești. Notez, în ordine strict alfabetică, unele dintre acele epitete care trădează suprema condensare a teroarei de umed (pentru a mă folosi de o cunoscută sintagmă emisă în legătură cu poezia lui George Bacovia): „absurdă”, „aiuritoare”, „blestemată”, „egală”, „enervantă”, „exasperantă”, „exclusivă”, „fatală”, „fatidică”, „halucinantă”, „inepuizabilă”, „irațională”, „înnebunitoare”, „metronomică”, „misterioasă”, „mohorâtă”, „nebună”, „necontenită”, „neîntreruptă”, „neobosită”, „nesfârşită”, „nesuferită”, „profetică”, „provocatoare”, „simbolică”. Totul se surpă sub cadența întețită și pedepsitoare a ploii care pare să suspende clipa într-un timp de început sau de sfârșit de lume, atunci când toate anotimpurile se contopesc în unul singur sau când nu există niciun anotimp din afara celor știute: „Era o vreme bizară, suspendată între anotimpuri, nici iarnă, nici vară, nici primăvară, nici toamnă. N-am idee cum ar fi trebuit să se numească. Nu se zărea nimic afară, era întuneric. Se auzeau doar ploaia și valurile. Vântul se oprise” (p. 243).

Dezolanta ploaie, ce nu poate fi înțeleasă pe căile obișnuite ale rațiunii, dezvoltă potențialități de amenințare difuză: „Plouă mărunt și insistent. Cerul este, în continuare, compact plumburiu, atmosfera – umedă și rece, iar lumina zilei, ca și în zilele trecute – tot sărăcăcioasă, incertă, părând amestecată cu întuneric, cum e apa amestecată cu gheață, uneori, iarna. Parcă sub ochii noștri, în ținuturile noastre, se petrece o brutală schimbare de climă, parcă planeta a devenit alta și tocmai are loc o neînțeleasă mutație cosmică” (p. 23). Este o planetă imensă, străină și grea, ca în Moartea căprioarei, de Nicolae Labiș, numai că în profundul poem efectele catastrofice erau cauzate de arșița nemiloasă din timpul foametei reale, care a prevestit, în 1947, instaurarea comunismului la noi.

Numele de așezări și de oameni, precum și evenimentele din istoria imediată, se raportează la țara noastră, chiar dacă ea poartă numele Caramia, cu capitala în orașul Z – „ultimul oraş de pe lume”, numit astfel prin ultima literă a alfabetului (și Mircea Eliade își plasase acțiunea din Domnișoara Christina într-un oraș din sudul țării notat cu aceeași literă). Caramia ar putea însemna, din italiană, „draga mea”, numai că, dacă este vorba despre așa ceva, atunci Gabriel Chifu își iubește țara cu o ură grea (în termenii cioranieni din Schimbarea la față a României). Ploaia de trei sute de zile este o carte a unei mari suferințe, romancierul încercând aici să dea un răspuns la criza postcomunistă legată de traume identitare, neîmpliniri, ratări, vise înălțătoare sau meschine. Reflecțiile unui personaj ar putea traduce această stare: „Aici se manifestă zestrea noastră genetică nefericită, firea noas­tră sudică, extrovertită, cu înclinaţie spre lauda de sine şi spre darea în spectacol. Nouă nu ne place discreţia, noi vrem să ţinem totul la vedere şi ne simţim neîncetat în competiţie crâncenă cu toţi ceilalţi, nouă ne lipsesc mo­destia, seriozitatea, disciplina nordicilor, acolo fiecare se legitimează prin ce face şi fiecare este în competiţie, în primul rând, cu sine însuşi, nu cu ceilalţi şi fiecare se con­sideră împlinit dacă este egalul, nu superiorul celorlalţi. Aici, noi, dimpotrivă, vorbim mult şi facem puţin, iar une­ori nu facem nimic. Ne apucăm de multe lucruri şi prea puţine dintre ele reuşim să le ducem la bun sfârşit. N-avem răbdare, n-avem perseverenţă, suntem înnebuniţi după succesul obţinut dintr-o dată, peste noapte. […] Da, avem un complex al marginalităţii, ne dorim ceva mare, cel mai mare dacă se poate, fiindcă n-aveam substanţă lăuntrică, suntem lipsiţi de repere personale absolute, de noimă, nu găsim altă cale de a ne legitima, decât aceasta: suntem obsedaţi de priorităţi stu­pide ca să suplinim lipsa aceasta de substanţă lăuntrică, vidul interior. Pe dinăuntru suntem plini de locuri virane. Cu aceste recorduri de bâlci vrem să compensăm lamen­tabilă noastră eşuare în anodin” (pp. 90–91).

Construită în totală izolare, pe un țărm înalt al mării, în proximitatea Olimpului (a stațiunii Olimp de pe litoralul nostru, deși ar putea să existe și o raportare la sălașul mitic al zeilor), casa unuia dintre protagoniști, profesorul Iacob Grima, era în așa fel plasată, încât să aibă potențialități de „amfibie”. Ea fusese proiectată de arhitectul Ștefan Orban pentru a fi înălțată între pământ și cer, în intenția reconcilierii, din partea profesorului astrofizician, a fizicii cu metafizica: „o casă în același timp și joasă și la înălțime, aproape îngropată în pământ, dar și ridicată-n văzduh, avântată spre cer ca și când ar avea aripi” (p. 37). Arhitectul rezolvase cu brio cerința venerabilului profesor, specialist în teoriile despre începutul Lumilor, cuprinsă în enunțul: „și jos și sus, în același timp (s.a.): casa să fie la nivelul pământului, fără scări și etaje, dar să fie totuși la înălțime, să fie, simultan, și închidere protectoare, dar și deschidere largă” (p. 74). În finalul romanului, insolita construcție devine, prin revărsarea potopului de ape, nu o miniaturală Arcă a lui Noe, ci o casă-corabie (de remarcat faptul că proprietarul ei era născut în orașul dunărean… Corabia). Această ambarcațiune securizantă, ce își va dovedi utilitatea funcțională și simbolică, se desprinde de uscatul cuprins de ape și plutește spre „no manʼs land” (folosesc cunoscuta sintagmă nutrind convingerea că eșantionul uman salvat de la potopul național a dat, ulterior, într-adevăr, de pământul făgăduinței).

Imediat după echinoxul de toamnă al anului 2015, timp de 300 de zile, pare a se fi instalat un veșnic solstițiu întunecat. Soarele nu a strălucit deloc deasupra țării imaginare Caramia și, drept urmare, în acel an, iarna nu i-a mai luat prin surprindere pe caramieni. Dar nici ploaia – deși neanunțată prin fulgere și tunete – nu i-a mai luat prin surprindere, deoarece se obișnuiseră cu ea, ce-i drept, cu chiu, cu vai. În contraponderea tuturor presupozițiilor legate de schimbarea cosmică a climei, de anomalia mediului de viață pământean sau de efectele unui război meteorologic declanșat de vecinii Caramiei cu ajutorul mijloacelor moderne, o pertinentă explicație (ce ține de mesajul romanului) este dată de protagonistul Mihail Cristea: „Dereglarea meteorologică este expresia unei dere­glări umane. Noi stricăm lumea, noi nu ştim să păstrăm darul cel mare pe care l-am primit. Ploaia asta care nu mai încetează este provocată de răul din noi, noi suntem de vină, sufletele noastre şi minţile noastre s-au îmbol­năvit şi îmbolnăvesc lumea. O explicaţie, aşadar, morală, mistică şi deloc ştiinţifică” (p. 155). Partea catastrofală a evenimentelor pentru nefericiții locuitori – fie ei meteosensibili sau nu – este că, la sfârșitul acțiunii romanului, ea s-a transformat în diluviu nimicitor, trimis profetic de justiția divină pentru a le spăla pe cele rele și pentru a le aduna pe cele bune.

Prin această dereglare climaterică – prototip al scenariilor care duc la sfârşitul civilizaţiilor terestre – ficțiunea din Ploaia de trei sute de zile face parte din categoria „sfârşitului lumii” care lasă o portiţă deschisă umanităţii, prin acordarea salvării (în sens de mântuire) unui grup de supravieţuitori care să ducă mai departe ființarea și civilizația, pe alte coordonate existenţiale şi etice. De reținut este mesajul că sfârșitul acesta al lumii prin înecare este clar circumscris doar Caramiei, adică țării noastre, a cărei hartă seamănă foarte mult cu un pește. Însă putința salvării acestui pește uriaș nu este realizabilă, deoarece peste veritabila împărăție a apelor începe să sufle în final un vânt nimicitor.

Nu este deloc ușor de descifrat, în ultimele două pagini ale acestui reușit roman parabolic, semnificația vântului care începe să bată, distrugând totul: „nimic nu stătu în calea furtunii, totul fu zdrobit, năruit, mistuit, spulberat, până când din lumea aceasta impură, reală sau ficțională, nu mai rămaseră decât pulbere, și frânturi de propoziții, și praf de cuvinte” (p. 409). Odată povestea sfârșită, construcția din cuvinte se năruie și ea. Vântul rătăcitor și tăios suflă în planul spiritualului, întrucât realitatea cotidiană a Caramiei nu mai există, această lume rău întocmită, neașezată, aflată în neorânduială, fiind iremediabil scufundată în vortex-ul pluvial. Uriașa forță eoliană stârnită nu se știe cum șterge și contururile poveștii, împrăștiind doar frânturi de cuvânt. La început a fost cuvântul povestitor, după care se stârnește vântul ieșirii din poveste. Autorul, „zvântat” și el, se supune astfel relației dialectice vânt–cu-vânt, iar noi putem trage o concluzie asupra a ceea ce se întâmplă cu o carte căreia autorul îi întoarce privirea, îi întoarce spatele pentru a se deda altor lumi imaginare. Vântul distrugător reprezintă de fapt o metaforă pentru ceea ce se alege de o construcție verbală ficțională după ce aceasta este terminată și părăsită de autor. După ce totul a fost scufundat, trebuie să bată vântul acesta al uitării, care vine de altundeva, din afara poveștii, dintr-o lume trans-ficțională.

Dar secvența finală se petrece nu înainte de a fi apărut în orizontul cețos o navă fantomatică mântuitoare pe care nu a văzut-o nimeni dintre cei mânați de un impuls al autodistrugerii și care ar putea fi considerată adevărata Arcă a lui Noe. Epilogul romanului începe astfel: „După ce nava uriașă, fantomatică și tăcută, misterioasă și prea puțin verosimilă se puse în mișcare, croindu-și drum prin apele învolburate, și se îndepărtă, pierzându-se dincolo de linia orizontului, după ce, în noaptea următoare, într-o soluție dincolo de puterea de cuprindere a minții omenești, casa de pe țărm se preschimbă în corabie și, plutind pe ape, se duse, hăt, departe, unde tâlcul e altul decât pe pământ, se duse purtându-i pe cei șase salvați în pântecul ei, aici, pe țărmul mării, ploaia își pierdu înverșunarea smintită și ucigătoare și se întoarse la ceea ce fusese vreme de aproape trei sute de zile: o ploaie monotonă și suferibilă, slabă, care curând se și opri./ Întunericul se risipi și se iviră, în fine, zorii: Caramia stătea acum sub ape și peste întinderea acvatică în fine răsări soarele” (p. 407). Însă, după cum am văzut, este doar răsăritul înșelător și liniștitor de dinaintea dezlănțuirii apocaliptice.

Această mare plecare a casei-corabie într-un periplu incert, precum și dorul de ducă nutrit de-a lungul romanului de personajele în derivă spre un altundeva unde să nu plouă, mă determină să mă gândesc la ce se întâmplă în nuvela Mistreții erau blânzi, a lui Ștefan Bănulescu. Și în nuvela care deschide volumul Iarna bărbaților, omul este pus într-o situaţie specială în raport cu natura, cu el însuşi şi cu Dumnezeu. Într-un anotimp incert, de iarnă postapocaliptică a „bărbaţilor”, o întreagă regiune (izolată de lumea dinafară, care pare că nici nu există) este acoperită de apa îngheţată şi de sloiurile Dunării, astfel încât Condrat, soţia sa, Fenia, şi diaconul Ichim, lângă care se urcă în barcă apoi, vrând-nevrând, lăutarii Laliu şi Dache, nu găsesc, în împărăția apelor, a stufului şi a dunelor albe de nisip, nici măcar un petec de pământ pentru a-l înmormânta pe copilul mort al cuplului amintit. Casa-corabie, la fel ca barca din nuvela lui Ștefan Bănulescu, numără tot șase ființe (dintre care, doar patru sunt vii) în căutarea unui limb salvator, în același sens etimologic de „mântuitor”.

Ploaia de trei sute de zile este un excelent roman polifațetat (sau poliedric, cum îi place autorului să se exprime) care surprinde cât se poate de veridic realitatea românească a ultimilor ani. Ploaia surdă și… absurdă, venind parcă de peste tot în bine dozatul scenariu catastrofic, dezvoltă o parabolă cu o importantă miză existențială. Gabriel Chifu ne avertizează că va veni o ploaie apocaliptică, iar noi trebuie să ne deschidem umbrelele.

Revista indexata EBSCO