Jun 26, 2018

Posted by in Comentarii Critice

Adrian Dinu RACHIERU – Ana Pop Sîrbu, un temperament liric

 

Propunînd un neaşteptat şi spectaculos come-back, poeta Ana Pop Sîrbu, retrasă, lungă vreme, într-o tăcere enigmatică, confirmă – peste ani – un vechi diagnostic, rostit de sagacele Laurenţiu Ulici chiar la debut. Era vorba de volumul colectiv Timp interior (Editura Facla, 1984), prin care, alături de Lucilia Dinescu Ban şi Traian Pop Traian, ieşea în lume după o altă tentativă, la Dacia, cu zece ani în urmă (Popas între poeţii tineri, 1975). Criticul observa, cu deplin temei, (constatăm acum) că „principala preocupare a autoarei rămîne căutarea expresiei care să nu trădeze starea poetică”. Într-adevăr, deşi se declara o căutătoare de metafore, aşezînd, sub nimb sacral, „rînduri de aur în carnea metaforei”, punctul forte al demersului liric se dovedea „starea poetică implicată”. Volumul care a urmat, Primăvara casei (1987), „întrutotul remarcabil”, nota prompt Cornel Ungureanu, în pofida unei „afectări decorative”, ne dezvăluia, cu „o candoare neterminată”, jocul fiinţei, modulaţiile ei tainice, uimirea de a fi, în plasa unor imagini care, iscodind – la temperatura sincerităţii – „cămările sufletului”, izvodeau, dintr-o „aspră singurătate”, candori şi frăgezimi în cascadă. Erau „pulsaţii de veghe”, lîngă „febra complice a cărţii”, încercînd să împace, deloc slugarnic, lecţia echinoxistă (publicase în revistă; v. nr. 1-2/1970) cu textualismul în vogă.

Hipersensibilă, singulară, ciudată, surprinzătoare, pierzînd (în cîteva rînduri!) ritmul generaţiei şi recuperînd, iată, spectaculos, Ana Pop Sîrbu coagulează o succesiune de stări meditative, exprimînd prin frăgezime metaforică un tragism biruit. Temperamentul ei fugos, pasional, înregistrînd zbuciumul unui Eu rănit (ferit însă de jelaniile zăcînd în „pivniţele amintirilor”) trece în destinul cărţilor. Primăvara casei era o „scriere de sine”, caligrafia delicat-tremurătoare a unei voci distincte, încercată de îndoieli şi nelinişti, tentată de multele „infidelităţi” faţă de poezie (comiţînd proză, eseu ş.c.l.).

Fosta echinoxistă, acuzînd mari sfiiciuni şi reţineri editoriale intra triumfal pe „scena literaturii”; Ana Pop Sîrbu era/ este un temperament poetic. Ea trăieşte poetic şi lirica sa, conservînd frăgezimea sufletească, purtînd „desfoliate nelinişti”, transportă o mare încărcătură afectivă. Ana Pop Sîrbu desfăşoară harta Eu-ului, luminează ascunzişurile fiinţei, caută diafanul în lume. Desluşim deci căldura sincerităţii, naivităţi adolescentine, o aglomerare de metafore („seminţii”), dar şi pasul spre poezia ultimului val (de atunci, se înţelege!), cu un plîns discret „pe umărul cuvintelor”, regizînd inteligent facerea / des-facerea poeziei. Totuşi, Ana Pop Sîrbu – poetă pur sînge – secretă lirism şi nu îl produce (în sensul tehnicismului glacial); emisia nu e in-conştientă, dar ordonarea acestui şuvoi liric, supravegherea lui severă ar fi ucis, bănuim, fiorul. Fără a fi o poezie retractilă, acest lirism se adună în cutele fiinţei, absoarbe lumea surdinizînd Istoria, caută peste tot frumosul; lepădîndu-se de zaţul resentimentelor, uitînd „febra amară” şi seismele existenţei, ignorînd ridurile timpului poezia Anei Pop Sîrbu se vrea „o călătorie alburie”. Sfîşierea, agresiunile, întîlnirea cu sinele, toate acele „modulaţii tainice” urcă spre senin, exprimînd o singurătate defunctă; fireşte, şi „răsfrîngerile timpului”, rîvnind o puritate pierdută (recuperată ca literatură), explorînd partea de umbră a fiinţei. Ecourile existenţei intră în acest „joc al fiinţei”, fulgerele mentale despică cerul melancoliei, risipind întunericul din noi. Pătrunde în porii acestui lirism un ton elegiac, o reîntoarcere „adnotînd frăgezimi” în spaţiul memoriei („te izbeşti mereu de povestea copilăriei”).

Iată, aşadar, că Ana Pop Sîrbu (folosind rampa editorială) se dezvăluia parcimonios ca poetă, mai puţin preocupată de alinieri (străină, chiar, de „efectul de generaţie”), credincioasă însă formulei temperamentale. Evident, nu vor lipsi intarsiile livreşti, aluviunile culturale, autoreferenţialitatea (toate cu măsură). Dar ascultînd „blîndul foşnet al timpului”, căutînd frumoasa libertate confesivă fără a pica în răsfăţ calofil, Ana Pop Sîrbu îşi punea sufletul sub lupă. Nici excesul coloristic, nici uşoara afectare nu anulează această puternică impresie a autenticului. Libertatea sincerităţii e covîrşitoare, ne trage blînd-irezistibil înspre lăuntricul sărbătoresc, uitînd parcă truda efortului (sudoarea trufaşă ce ar curge din rînduri). Faţă de lirismul glacial al unor poetese, ea aducea o boare de primăvară, mirosul reavăn al pămîntului, o bucurie a sufletului fără prihană. Sîntem în preajma unei poete care nu (mai) poate fi ignorată şi care, definindu-se, se mărturisea (v. Eram): „Tălpile poeziei calcă peste clipa biciuită de-arsuri”. Întîmpinată euforic, poeta răscumpăra anii de tăcere, deconspirînd producţia de sertar. Riscul era şi el prezent; s-ar fi putut ca Ana Pop Sîrbu să cadă brusc în productivism, storcînd „clipa”, prea atentă la sugestiile sfetnicilor de pe margine, scriam atunci, în 1987, sperînd, că instinctul poetic o va purta pe cărările bune. Mai mult, înclinam să cred că cei care anunţau o reingenuizare a literaturii (negreşit, fără a subînţelege o reîntoarcere la limbajul adamic) vor afla în izvorul bogat al acestei poete argumente îndestulătoare. Sub flamura mateforei, lirica Anei Pop Sîrbu elibera, spuneam, „o candoare neterminată”, trăind frenetic bucuria scrisului.

Neaşteptat, fosta bistriţeancă (n. 15 decembrie 1948, în comuna Teaca), după un periplu profesoral hunedorean şi timişorean (din 1975), după elogiile care i-au însoţit debutul editorial, se retrage într-o nefirească tăcere (aproape trei decenii!). Abia Îngerul din zid (Brumar, 2011) vesteşte revenirea, titlu urmat, în ritm precipitat, de alte apariţii, toate sub acolada unei poezii existenţiale, cu stări şi viziuni ţinînd de o tinereţe sufletească, vibratilă, acoperind contrapunctic, prin flash-uri (amintiri), o uriaşă elegie a timpului. Astfel, Exod interior (2012), Morfologia nopţii (2013) sau Poesii-le din 2015 (arhaizante, dacă ne-am lua după titlu) excelează prin concizie, cultivînd textul dialogic; în ultimul caz intervine o „poveste cromatică”, poesiile fiind însoţite de inspirate ilustraţii (rezonante) după artista plastică Oana Bolog-Bleich. Un interes aparte, veritabil festin hermeneutic prezintă Versuri & Reversuri (2014), în tandem cu Ilie Gyurcsik, acesta oferind replici în versuri şi comentarii. Criticul, atras (mărturisea) de textele poetei, „descoperite” pe un site de socializare, îşi propunea să aducă un „spor de expresivitate”, maximizînd forţa sugestivă, activînd potenţele semantice. Plus simpatice „instrucţiuni de descifrare” a replicilor, cum mărturisea „însoţitorul”, întreţinînd, prin acest experiment literar, un paralelism sporitor. Iar poeta vorbea chiar de o întîlnire destinală, ghidînd, astfel, cititorul într-un univers liric pulsatoriu, uşor anacronic, sub regimul ambiguităţii, amestecînd ceremonios somnia tămăduitoare cu extatismul intermitent, agitată fiind de o necurmată nelinişte, căutînd „şoapta străveche”. Peste care coboară acum „noaptea metaforei”, forţînd puterea sugestivă, developînd un discurs liric coerent, mărturisitor, impresionant – deopotrivă – prin concretitudine aspră şi solitudine catifelată, purtînd, zicea cîndva poeta, „mîngîierea lăptoasă a suferinţei”. Dînd la o parte, orgolios, „lava poeziei”, fără a-şi fi pierdut inocenţa şi rîvnind împăcarea cu sine; sau căţărîndu-se, „cu ochii în cer”, pentru a-şi întrema glasul pornit în pribegie. În fine, Sunet în re minor, volumul din urmă al poetei se vrea „o panoplie de simfopoeme”, aprecia prefaţatorul, Florin-Corneliu Popovici, vorbind cu îndreptăţire despre un lirism acustic. Chiar dacă „literele îi zgîrîie inima”, Ana Pop Sîrbu, oficiind, alături de Apollo, într-un templu secret, ascultă „şoapta galactică”, împărtăşindu-ne „lumina ascunsă” a poeziei.

Departe de a fi apreciată doar „la senectute”, cum zicea cineva, poeta din Timişoara, în mare formă, frisonată editorial în anii din urmă ni se înfăţişează, asemenea „eroinei” sale, cu o recoltă bogată: „Ea are braţele/ Învelite în poeme”. Încît se cuvine să luăm aminte că Ana Pop Sîrbu, revenind în forţă, merită un alt tratament.

Revista indexata EBSCO