Jun 26, 2018

Posted by in Cronica literara

Constantin DRAM – Ceci n’est pas une pipe

 

La Muzeul de Artă Modernă din Bruxelles se află un tablou intitulat Trădarea imaginilor. Reprezentînd o… ţeavă, tabloul este însoţit şi de un text: „aceasta nu este o pipă/ conductă/ ţeavă”. Altfel spus, imaginea respectivă nu are nicio treabă cu folosinţa reală a unei ţevi, fie ea şi pentru fumat; mutînd ce e de mutat, discuţia e dezvoltată într-un faimos eseu al lui Foucault/ altminteri, se mai poate spune că pictorul ar fi preluat ideea din cartea lui Le Corbusier (Vers une architecture).

Mutînd ce e de mutat, am făcut aceste trimiteri plecînd de la un recent roman semnat de George Arion, Maestrul fricii (Crime Scene Press, 2017). Personajul său favorit (şi narator) ajunge să gîndească astfel, după derularea mai multor întîmplări dintre acelea cu care ne-a obişnuit viaţa (din roman) a lui Andrei Mladin: „Am văzut cîteva documentare extraordinare despre ceea ce se află pe fundul oceanelor. Folosind o aplicaţie, se simulează evacuarea apelor, aşa cum se goleşte o cadă. În faţa ochilor îţi apar nave sfărîmate, submarine rupte în două, uneori şi corăbii din vechime ale căror lemn n-a putrezit de tot. Toate zac pe nisip, la vedere, şi specialiştii le pot cerceta în voie, pentru a afla cauzele care le-au transformat în epave.// Mi-ar trebui şi mie o aplicaţie bună să înlăture ceaţa care învăluie întîmplările şi oamenii din jurul meu. Dar cum ar mai fi o viaţă fără mistere?// Dacă i-aş mai putea întreba pe romanticii germani, aceştia mi-ar răspunde prompt: o mizerie.// Cum spunea Magritte? Ceci n`est pas une pipe. Într-adevăr, imaginea desenată nu e o pipă, nu poţi fuma cu ea; e reprezentarea subiectivă a unei pipe.”

Ceea ce caută să rezolve acum personajul nu ţine doar de propria-i viaţă sau de viaţa altora: e proba continuă prin care trec acei care (mai) au timp să gîndească încearcă să facă proba deosebirii realului de imaginaţie, într-un joc în care, de multe ori, cele două sisteme se pot intersecta, în mod fatal. Personajului principal, atît de cunoscutul Andrei Mladin, îi ajunge în mînă un caiet-jurnal al unui diplomat din vechiul regim: e descrisă acolo o experienţă care, dincolo de curajul unei experienţe aproape imposibile într-un regim totalitar, aduce în faţă imaginea unei asociaţii secrete (cu un acronim poate ce însemna şi Agenţia Puterii Secrete, ca şi Serviciul de Presă Autonom); în spatele ei sau peste tot un supra-personaj malefic, dezvăluit atît de paginile relatării din caiet, cît şi de curiozitatea de ziarist a personajului.” Este denumit maestrul fricii.

Dar între ceea ce este în caiet şi ceea ce poate fi realitatea e acea diferenţă mereu rejudecată, între ficţiunea pură şi istorie. Iar George Arion, de fiecare dată doar scriitor de literatură bună şi atît, revine mereu asupra subiectului: „Deseori te puteai înşela luînd drept real ceva ce doar semăna cu ceva din realitate.” Trădarea imaginii se transformă nu doar într-un motiv de meditaţie ci într-un adevărat motor de căutare pentru toată trama romanului, ceci n`est pas une pipe revenind textual în momentele cheie ale cărţii. Care carte, pentru fanii lui Andrei Mladin, e o re-întîlnire cu cunoscutul personaj creat de George Arion, ajuns acum la o vîrstă „mai serioas㔺i plasat într-o ipostază inedită. Locuieşte într-o căsuţă instalată într-un copac, re-editînd, fără legătură directă, aşa cum se spune undeva în text, imagini legate de un celebru personaj al lui Italo Calvino, din romanul Baronul din copaci. Dar Mladin a ales această soluţie existenţială ca pe o formă inedită de protest pentru că i s-a luat, abuziv, o proprietate moştenită de la tatăl său, de către un puternic al zilei, un senator rapace, „colecţionar” ilegal de proprietăţi. Pe terenul lui Mladin, senatorul şi-a construit o piscină: pagini întregi de re-memorare fixează istoria unei familii care încearcă să ridice, în anii copilăriei personajului, o căsuţă a liniştii fericite. Dar fericirea nu poate fi obţinută: abuzurile sînt peste, braţul lung al puterii malefice întinzîndu-se în toate sensurile dictate de istorie. Mai mult chiar, vechea putere de dinainte de 89 se re-inventează: plecînd de la această fantasmă, căreia i se adaugă altele, romanul poate fi citit pe mai multe paliere, fiecare trimiţînd către imaginile negative care îl bîntuie pe protestatarul personaj.

E, mai întîi, calvarul prin care trece o familie săracă aflată în încercările ridicării unei căsuţe, o căsuţă ce ar putea împlini visul oricărui copil sărac, acela de a avea o cameră numai a sa: „Chiar dacă mobila era sărăcăcioasă, iar pe jos erau aşternute covoare roase, mie mi s-a părut c-am intrat într-un palat.” Dar Andrei Mladin scrie, ca oricare ziarist talentat; povestirile sale pot fi plasate între ficţiuni distopice ceva ce ar putea fi privit ca o serie de relatări fidele (poate, pentru unii cititori) a ceea ce s-a întîmplat într-o istorie nu foarte veche. Execuţia cuplului de dictatori, din decembrie 89, a fascinat pe mulţi prozatori, ziarişti, documentarişti, istorici. Personajul lui Arion găseşte o soluţie originală de a scrie/ re-scrie istoria, reamintindu-ne de trădarea imaginii şi pipa lui Magritte. Oricum, pentru personajul atît de cunoscut, mai cu seamă din Atac în bibliotecă şi din Fortăreaţa nebunilor, textul, în diferite forme, este suveran. După trimiterea neoperatorie către romanul lui Calvino şi după propriile-i povestiri publicate în „Flacăra”, personajul ajunge la vîrf al fantasmelor sale: acesta e reprezentat de descoperirea unui caiet-jurnal în care un agent (diplomatic?) român aflat în China notează ce s-a întîmplat în piaţa Tianamen, în timpul revoltei studenţeşti din acelaşi fatidic an 1989; mai e inserată aici povestirea despre încercarea eşuată de a salva un tînăr chinez, adăpostindu-l într-o Românie încă aflată în comunism. Fantasmele din caiet trimit spre torţionarii de ieri şi de azi: imaginea complexă este a celui care se auto-numea „maestrul fricii”, odios prin tot ce făcea. Acesta supravieţuieşte trecerii la un alt regim, ca şi asociaţia/ asociaţiile secrete. Îşi pune în continuare în practică ideile de psihopat politic, cum ar fi aceea de a controla şi de a bloca libertatea presei. În cele din urmă ajunge într-un ospiciu, unde îşi joacă ultimul rol, într-o secvenţă foarte reuşită a romanului; imaginîndu-şi mereu că va fi ucis, moare sau, poate, va fi fiind şi aici o regie. Interesant este faptul că, dincolo de ficţiunea romanescă a lui George Arion, ţările din blocul comunist au cunoscut asemenea personaje reale sinistre. Cazul celebru a fost în Germania răsăriteană, acolo unde funcţionarul comunist Erich Mielcke a urcat pe toate treptele ierarhice ale instituţiilor represive, fiind ministru al Ministerului pentru securitate, faimosul Stasi. De numele său se leagă instituirea climatului de teroare în Germania comunistă; implicit, el a fost responsabil pentru nenumăratele asasinate politice şi atrocităţi săvîrşite în numele ideologiei comuniste. Pentru toate acestea şi multe altele, temutului şef al Stasi i s-a spus „maestrul fricii”; încă o dată putem medita la pipa din pictura lui Magritte şi la modul în care realul şi ficţionalul reuşesc să comunice.

Aşa cum ne-a obişnuit, viaţa lui Andrei e plină de enigme şi de fantasme ce trebuie înlăturate. Toate ar părea însă prea întunecoase dacă, din cînd în cînd, paginile acestei savuroase naraţiuni nu ar deveni şi mai atractive prin apariţia unui alt personaj, fata care vine din aceeaşi branşă, fata cu ochii de culori diferite, fata care se deplasează cu o motocicletă şi pare a fi extrem de interesată de căsuţa din copaci şi de prietenii, mai puţin obişnuiţi ai lui Mladin, adică un motan de format XXL, numit Mac Ena şi un guguştiuc numit mai simplu, Gugu. Nu prea ştie Mladin, nu vor şti nici cititorii, cît de mult este fata interesată de simpaticul şi complexul ziarist aflat la propriu „în pom”.

Romanul de faţă este rezultatul colaborării dintre un om de bibliotecă şi un om de societate, adunaţi într-o imagine esenţială numită de ceva vreme George Arion, scriitor. Din acest motiv, textul e presărat, dincolo de ceea ce întreţine ritmul naraţiunii de gen, cu cugetări, statistici , observaţii de cultură extinsă, de regulă: „Moartea unui om e o tragedie. Moartea unui milion de oameni e statistică. În Al Doilea Război Mondial, la doi americani au murit trei britanici, doisprezece japonezi, douăzeci şi doi de germani şi – acu să te ţii – o sută optzeci şi patru de sovietici. La tragedii ţi se sfîşie inima, la statistici rămîi impasibil – asta dacă te numeşti Stalin.”

Un roman care are şi foarte mult încărcătură de nuanţă comică. Un comic travestit spre satiră, ironie, autoironie, parodic, şarjînd mai cu seamă cînd e vorba de portretizări: „E o piticanie ca dintr-o istorie horror, cu faţa zbîrcită şi atît de albă de parcă n-ar fi văzut niciodată lumina soarelui. Aproape că n-are sprîncene. Pleoapele grele îi ascund parţial ochii atacaţi de cataractă. Nasul îi este strîmb, ca şi cum ar fi încercat să împingă un vagonet la deal. Mîinile îi tremură sub o pătură, deşi încearcă să le ţină încleştate pe braţele căruciorului în care stă cufundat. E proaspăt ras – cineva are grijă să-l bărbierească, el n-ar putea să mînuiască un brici fără să-şi facă felul. Pavilioanele urechilor mari, ca ale unui elefant abia născut. Un gît pe care îl poţi cuprinde cu degetele de la o singură mînă, cu mărul lui Adam ca o protuberanţă ascuţită, susţine întregul craniu lipsit de păr.”

E de prisos să precizăm că aceasta e descrierea celui ascuns/ protejat? în ospiciu, cunoscut sub supra-numele de „maestrul fricii?”

Desigur, ceci n`est pas une pipe. Iar „trădarea imaginii”, cu toate ingredientele adăugate de un scriitor „care aparţine tuturor breslelor” (Daniela Zeca Buzura) se converteşte într-un roman de foarte bună calitate, ţintind spre o gamă largă de cititori.

Revista indexata EBSCO