Jun 26, 2018

Posted by in Cronica literara, Proza

Cristian LIVESCU – Victor Munteanu, poetul furtunilor ancestrale

 

„Când aingurătatea devine prăpastia unde mi se năruie trupul”

Arborând o melancolie cinică, poezia lui Victor Munteanu (n. 29 ianuarie 1954), vădeşte conştiinţa modernităţii, în confruntare neostenită cu vocea pământului şi a tradiţiei, care se ţine ca o umbră de materia sa lirică, să-i îmblânzească afectul rebel şi pornirile „teribile”. Optzecist ca formaţie, neprealuat în seamă de mişcarea aceasta dominatoare la răspântie de secole, el pare a veni mai degrabă din insolitul anarhic al lui Geo Dumitrescu, decât din fronda oralităţii răzvrătite a lui Liviu Ioan Stoiciu. E originar din Băluşeşti, jud. Neamţ, aşezare la sud de Roman, devenită celebră datorită diplomatului german, pe nume Wilhelm von Kotzebue (1813, Reval, azi Tallin, Estonia – 1887, Reval), prozator şi traducător, prieten cu cu M. Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri, autor al romanului monden „Lascăr Viorescu. O icoană a Moldovei din 1851”, scris în limba lui Goethe. Se căsătorise în 1842 cu Aspasia, una dintre fiicele cneazului Gheorghe Cantacuzino şi ale Elenei Gorciakof, cu care s-a retras la conacul tihnit de pe moşia Băluşeşti, nu departe de malul Siretului. Despre astea a scris pe larg eruditul cărturar nemţean Constantin Turcu. Ce a putut să-l impresioneze şi să-i placă acolo, de vreme ce a zăbovit vreo 15 ani între dealurile domoale şi livezile cu meri şi pruni ale Iucşei sau Budăile Mândrului?

Poetul dinspre noi, cei de azi, vede altfel peisajul ce-i părea paradisiac contelui de Kotzebue: „Aceleaşi tălăngi sună pe Zarea Izvorului,/ dar păsările nopţii nu mai ciugulesc stelele/ şi niciun băiat nu mai caută bureţi până la Budăile Mândrului.// De Anul Nou nimeni n-a mai plecat cu Haiducii,/ iar când dai bună ziua nu se mai coc merele/ pe care, mai apoi, să le furi de la Dudu.// Acum stai în vârful dealului şi scrutezi văzduhul înalt/ şi văile se deschid ameţitoare:/ prin memoria ta bate vântul de toamnă/ şi nicio pasăre nu-ţi mai răspunde pe nume.” (Băluşeşti); sau: „Afară plouă rupând în strigăte grele văzduhul,/ curg înălţimile peste satul întreg./ Stau în bufet cu viaţa aruncată pe jos,/ cu tâmpla asurzită de tăcerea din mine –/ lumina felinarului ocărăşte ultimul om de la masă…// Stau în bufet şi las lucrurile pe înţelesul lor/ să-mi îndumnezeiască absenţa…” (Depăşind muţenia crucii) O pulsaţie întunecoasă vine de undeva, dintr-un scrâşnet frust, de provincie cavernoasă, în scrisul lui Victor Munteanu, revărsându-se într-un expresionism grav, nedistilat, unde chiar clipa venirii pe lume pune la încercare spaţiul natal, ca o slobozire de volbură şi furtună: „Cine mai ştie?/ Poate la Băluşeşti/ îndepărtatele neguri ieşeau din alte poeme nescrise./ Poate mama ta însăşi nu te-a chemat/ şi te-au născut vânturile/ sub un salcâm trăsnit de singurătate/ şi te-au dat timpului să aibă un vuiet prin tine…” (De unde să ştiu?)

Spune că scrie de timpuriu, pe când era elev la Liceul nr. 2 din Roman, al „ţevarilor” („Am început să scriu încă de pe băncile liceului. În timpul orei de română stăteam în ultima bancă şi compuneam poezii. Umpleam caiete întregi cu versuri.“) şi că a debutat cu poezie în revista „Flacăra”, 1981. Biografia sa e destul de nebuloasă până în 1990, răstimp în care se stabileşte la Bacău şi practică mai multe meserii. Îşi evocă în treacăt unele dificultăţi de situare în lume („Dar a fost odată un tânăr care eram eu/ şi gândeam atît de încet, încât nu puteam să vorbesc./ Zadarnic îmi păzeam gândurile din faţa marelui orb.” – Răgaz în penumbră) sau că s-a simţit „mereu osândit de cei ce scriu poezii judeţene”. Cu placheta Prier, apărută în 1987, pe când împlinise 33 de ani, se numără printre finaliştii concursului de debut în poezie al editurii Cartea Românească, sub autoritatea lui Mircea Ciobanu. Fire neliniştită, dublată de un temperament impetuos, după Revoluţie intră viguros în gazetărie, luându-se cu realul la trântă (iniţiază publicaţia „Viaţa băcăuană”), se dedică organizării de evenimente culturale (creează un cenaclu, o fundaţie cu titlu lung şi un festival literar, „Avangarda XXII”), dar şi descoperirii de tinere talente. Gazetăria i-a ţinut treze privirea şi simţul observaţiei. Nu uită de studii şi absolvă Dreptul, la o universitate particulară (1995) şi se laudă undeva că duce cu el o înaltă cătană concediată: „În mine tace un general fără slujbă/ şi n-am cu ce-l hrăni – e noapte, sunt foarte sărac./ Duşi sunt ai mei. Plouă încet./ Pe asfalt un ţicnit bate bezna în cuie…” (Descheiat la cămaşă)

 

„hai să rătăcim prin noaptea trupească şi tare ca un rachiu”

Volumul Prier aducea în atenţie o dotaţie sensibilă agresată, poetizănd stări aspre, de criză, într-un registru în care patosul realist se lasă discret condus de chimia metaforei. Nu lipseşte efortul de adaptare a fibrei rurale la estetica bacoviană a neantului, într-un spaţiu dominat de efectul de morbid al Plumb-ului: „Se luminează fără nici o vorbă de om;/ o umbră mătură poteca învinsă…// Iată, am plecat cu muritul pe drumuri/ şi dimineaţa îşi ascute cuţitul în mine…” (Proprietarul zilei de marţi) A specula şi recunoaşte, la Bacău, mitografia Bacovia echivalează cu intrarea într-o elevată societate secretă sau într-un ordin monaho-cavaleresc, cu jurământ de supunere benevolă la explorarea suferinţei isihaste a provinciei, a marginalităţii sufocate, fără ieşire, între ziduri năruite de umezeală şi decadenţă. Într-un fel sau altul, cam toţi poeţii care trăiesc în urbea de sub Măgura, aflată pradă reveriei corbilor („corbii mizau pe forţa mea de a nu mai ţine minte nimic”), sunt adânc pătrunşi de spiritul autorului Lacustrei, şi Victor Munteanu nu putea face excepţie de la această „lege” virtuoasă sau amprentă stilistică a locului de adopţie: „Cinstit sunt eu când mă uit la faţa gravă a lumii/ cu ochii sprijiniţi de ziduri,/ cu mâna înnoptată pe suflet –/ dar mai cu seamă sunt eu omul acela plecat/ despre care am citit că purta întuneric în gură/ şi se temea să vorbească.” (Portret în cărbune) Cine altul decât Bacovia putea fi aici omul „plecat… care purta întuneric în gură”? La umbra lui protectoare, se poate conversa în voie cu absenţa, programând o exaltare solemnă, mimare a discreţiei confesive: „Iartă-mă pentru locul pustiu dintre paharele goale/ unde trec umbrele prin fotografii şi sâmbăta/ năruită peste muţenia mea!// Iartă-mă că frigul se întinde/ pe lungul nesfârşit dintre noi/ şi vuietul înveşnicit al adâncului şi această/ privire friptă de tăcerile nopţii.// Iartă-mă pentru absenţa ta obosită/ ce tremură în ploaia verde a sângelui,/ în ploaia verde a sângelui…” (Invocaţie)

Se spune adesea că poetul trebuie să vină de undeva, sau din cineva. Mai desluşit în volumul următor, Veşti la marginea acoperişului (1993), Victor Munteanu vine de la Băluşeşti şi din Bacovia. Vine nu atât dintr-un sat al brazdei şi al rodului victorios, ci dintr-unul corupt de vulgaritate, pervertit de indolenţă şi oboseală, cu rezistenţă minimă la noile boli ale civilizaţiei de consum: „Beau o bere în spelunca ticsită ce bubuie/ Până-n viaţa ulcerată a macaragiului beat./ Căciularii ciomăgesc aerul cu gesturi păgâne/ o dâră de haos smulge acoperişul din toate ţâţânile/ şi-i un fum să-l tai cu toporul…// Izolat ca o ştire dintr-un ziar de provincie/ beau la Cascada o bere sub grindina/ bărbaţilor cu obrajii ciopliţi după tunet./ Stau şi mă uit la aceste chipuri răstite -/ la pedestrimea ce clocoteşte în cazanul cu libertate.// E o sâmbătă biblică/ şi eu beau o bere în crâşma care trosneşte/ până-n Moartea pe credit şi chiar mai departe/ până-n literatura postmodernistă a Franţei.” (Calm, foarte calm) Ca să fie mai convingător, se declară comunicând cu mineralul: „Vorbesc cu limba pietrelor despre cum sunt singur”. Amplificată, dunga rurală duce cu ea rumoarea unui instinct al revoltei, filtrat difuz prin sufletul de ţăran dominat de resemnare. Aici delirul optzecist al decepţiei faţă de mersul lumii e în largul lui, iar scenele au în ele ceva de eroism dezadaptat şi grotesc: „Trece un tren încărcat cu duminici/ din agora transportă timpul liber de om:/ – Unde-l duce, dom’le? sare pe mine puhoiul de lume. Dacă/ ţi-e dragă viaţa, fă-i un semn să oprească, să ne dea şi nouă,/ că altfel te tăiem în bucăţi, auzi?// Chiuind printre veacuri, un marfar trece-n viteză –/ cară în el a şaptea zi de la Facere:/ – Mă, tu ai căpiat? izbeşte omenetul cu furci şi topoare în/ mine. Opreşte-l să ne dea şi nouă ce este al nostru. Pune/ mâna şi scoate o vorbă, că te căsăpim de viu, mă băiatule…// Vine un tren tocmai din depărtările antice –/ are în el timpul liber în care se spun cuvinte de duh:/ – Ce te dai grande, mă? urlă pedestrimea bulbucându-şi ochii/ şi ciomegele-n mine. Opreşte odată mergătoarea asta pe şine/ să ne luăm dreptul, că altminteri te lăsăm în viaţă, şi-ai să/ vezi tu, şi-ai să vezi tu…” (Toamnă)

 

 „Desculţ prin realitatea ce înrăieşte câmpia/ nicio cărare prin pustiu…”

Uneori, scene bacoviene de tavernă sunt actualizate şi adaptate la bodega sumbră de azi: „- Plăteşte şi hai! spune trăgând din ţigară – scoate/ Cât face şi come on! zice şi scuipă-n tăcerea lăsată./ (De faţă mai sunt ciorile, femeia, salcâmul/ şi cel calificat în meseria de ducă.)/ – Tu să pui plata pe masă – mai zice/ şi mă priveşte fix în numele tatălui.// Şi eu mă caut de gânduri, de prieteni, de/ mamă,/ cotrobăiesc prin buzunare după vreun rest de iubire/ cu-nverşunare mă caut de vreun poem,/ de vreo faptă mai bună// şi numai ce mi se opreşte o aşchie-n suflet,/ numai cum genunchii îmi încearcă ţărâna:// – N-am! şoptesc cu gândul abia auzit,/ şterge umbra pe care am făcut-o!// Şi octombrie vântură paloşul după-amiezii pe stradă/ Trăgând după el istovitoare dâre de fum…” (Un om stă degeaba în drum) Alteori, gesturi lacustre sunt retrăite suferind în nocturna străzii: „Leoarcă de beznă, stăteam azvârlit/ cu puterea de a fi singur în drum./ De atunci bate vântul prin tăcerile mele.” (Scrisoare cu adresa pierdută) Sau iată reluată, cu alţi actori, scena salonului la vreme de Decemvrie: „Ce poate fi, Marie, crivăţul ce tot izbeşte în geam?/ Încăperea a luat foc din privirile tale/ sau o fi de moarte deasupra şi tăcerea orbeşte prin casă?/ Întinde mâna, vezi viaţa mea prin sertare/ mai întreabă de cheie, mai roade lemnul, mai sare?// Vreun tren o mai fi, lasă, toarnă vin zdravăn, Mario,/ scoate afară destinul, trage bine zăvorul…” (Semnul negru)

Halucinaţia realului preia lecţia bacoviană, cu retardul ei întunecat, dar îi adaugă un freamăt expresionist apăsător, o agresiune vijelioasă, stihială, care se revarsă ca o furtună răzbunătoare peste mersul fără cârmă al lumii. Dacă Ovidiu Genaru întocmeşte o mitologie a provinciei ca bolgie a ratării, Victor Munteanu preia spasmul apocaliptic, presimţul escatologic, ameninţând cu un freamăt necruţător: „Bate vântul şi asfinţitul ăsta mă omoară cu zile,/ deasupra, văzduhul agonizează încet…”; „şi bate vântul şi sângele prin casa asta pustie”, „vântul îi publică amintirile prin mărăcini”, „iarba arsă de vânturi pe ţarină fără o călcătură de om”, „noaptea spărgea cimitirul denunţănd tăcerea din morţi”, „şi ce întunecat mai hohoteau înverşunatele hăuri”, „salcâmii cad mitraliaţi de cuvintele toamnei”; „noaptea lupească şi tare ca un rachiu”; „Vântul flutură ziua de 13 printre ziduri prozaice…”; „Bate vântul şi prin viaţa mamei tot bâjbâi…”; „vântul trăgea toamna în dreptul inimii mele”, „depărtările ard în luminile reci şi târzii…”; „Cade grindina pe oraş, femeile ţipă/ greu de spus dacă mai poate scăpa cineva”; „plouă cu o grindină de păsări albastre”, „vântul pune virgulă străzii” (!), „vântul scuipă un obraz de om fără bani”. Poet al vântoaselor, demn de un „vărsător”… Colecţia de intensităţi ale elementarului apare dublată de un efort de imagine stranie, pusă la cale de combustia degradării şi a morţii, de felul: „Şi duhul nopţii îşi freacă umbrele de pereţi;/ pâlpâie-n unghere petele negre de moarte”; „Decât adâncă, seara este mai degrabă sufletul meu,/ între răcoarea ei şi moarte, lumina…”; „eu care fac parte din clasa socială a mestecenilor singuri şi trişti”; „nu mai ai timp să-ţi dai cu lumina rece pe faţă/ să te speli de nopţile grele ca plumbul, nu mai e timp”; „De-atâta secol s-a făcut de lăsat uşa închisă”; „cu obrazul decupat din fântână/ îmi voi luneca umbra amară”;„Măi destinule, tu, han fără drum” etc.

Ar mai fi de remarcat o dorinţă de a de da poemelor tentă de spectacol alegoric preţios, mirobolant, presărat cu o glazură de ironie, care să dea satisfacţie cititorului exersat pe paginile fantezist-burleşti ale lui Marin Sorescu: „Săpaţi cât mai adânc,/ până-n ziua de naştere!/ Săpaţi până la faptul de a crede că aţi ajuns!// Hei, fântânari pauperi, săpaţi până la origini, adică/ până la ieşirea din viaţă şi până la ieşirea din minţi -/ şi pe-acolo vedeţi, mă, holbaţi-vă bine/ dacă mai la vale stă careva şi ce spune?// Şi ce vrea şi câte neamuri mai are?/ Şi dacă mai bombăneşte vreun nume sau dacă tace într-una şi,/ mai ales, cine îi sare, la o adică,/ în ajutor?” (Heeei!) Sunt aici exerciţii de sarcasm, trecute prin subtilul existenţial, cu aerul unei confidenţe ostentative, naiv-zâmbitoare: „Uite lupii urlând prin ultima zi de scris poezii.// O, Doamne, dă-mi şi mie o adeverinţă de pasăre/ doar pentru cât am fost singur şi hăcuit de tăcere;/ clipa mi-e grabnică şi fără durată -/ dă-mi o chitanţă să trec la vamă în tihnă/ căci lângă adevărul din mine/ nu e loc de odihnă!” ( ajunge un gând) Provocările patetice iau uneori o întorsătură morală, cu gustul persiflării, o frondă care se consumă în gol, în efecte textuale: „Eliberaţi copacii de strigăt, să se vindece-n mine,/ operaţi-mă de adâncul din suflet…/ Faceţi voi socoteala şi puneţi-o cu grijă,/ căci în noaptea asta/ din gândurile mele s-au otrăvit toţi lupii.” (Ploaie cu beznă) Asemenea efecte îşi au importanţa lor în economia lirică – desprinderea de bacovianism şi de poetica periclităţii!

Trecut aproape neobservat, volumul Veşti la marginea acoperişului poate fi considerat printre cele mai bune apărute la noi, în deceniul ultim al secolului trecut.

 

„Sigurcă e toamnă peste puterea cuvântului, Doamne!”

Se aşterne o pauză lungă, de vreo 20 de ani. până la volumul următor, Locuinţă pentru un strigăt (2016), unde poezia lui Victor Munteanu îşi arată o altă înfăţişare – şi-a reformat expresia, care e mai tăioasă, mai nervoasă, dar şi mai frivolă; nutreşte sentimentul înnoirii, mizează pe dorinţa de a şoca, de a epata, sporind pigmentul de cinism şi furia gestuală, într-o notă „populară”, de vuiet stradal aspru, strident. Poemele merg pe o epică prozaică, dar au de partea lor sinceritatea, fronda deschisă, cu fiori anarhici: „Trece-un bărbat fără neamuri şi ţară/ cu trecutul sponsorizat de-o haită de câini/ şi cu tot restul de zile în zdrenţe.// Curge pe drum un bărbat cu mâna pe inimă,/ doar bezna îl împinge-nainte.// – Scoate puşca şi trage o dată în mine,/ se rugă de-un salcâm.// Dar salcâmul se uita la el şi nu zicea nimic,/ vântul îi scutura frunzele-n stradă.// – Dac-am greşit cu ceva sau dacă/ stelele sunt făcute pentru altcineva,/ atunci taie-mi mâna dreaptă şi dă-o de mâncare la lupi,/ se rugă el cu faţa în palme…// Dar salcâmul stătea neclintit/ şi nu scotea nici o vorbă.” (Criză de identitate) Poetul evocă forme insolite de situare în derizoriu: poartă „cămaşa cuvintelor ruptă în suflet”, îşi „curăţă” rănile cu fulgere, achită facturi „pe apă de ploaie”, aprinde candela cu vorbe, consideră viaţa „un autograf pe lista datoriilor”, aşteaptă resemnat „împuşcătura tristeţii”, admiră „obsedaţii de tăcere” şi consideră poeţii „doctoranzi în tăcere”, acel „ţipăt ce asuzeşte memoria”; contemplă salcâmii cum se rostesc prin înflorire şi cocorii cum „se-ntorc printre infinitive”. În fine, e un consumator de impresii, cu poza unui părăsit de prieteni, însingurat, taciturn… Scrie uşor artizanal, într-o izolare atinsă de hibridare etilică, alcoolul fiind nu atât graţie, cât pedeapsă: „Azi nu mă mai caută nimeni prin poemele mele/ în care beam la masă cu regele un rachiu/ tare ca un şuierat de locomotivă/ şi biciuiam armăsarii singurătăţii/ până ce flăcăii sorbeau razele lunii/ lăsând pe-ntuneric perechile ce se întorceau de la bal.// Azi nu mai cară nimeni cohortele de stele în spate/ vărsându-le, mai apoi, în prăpastie,/ cu paznici cu tot.// Azi nimeni nu mai trece prin faţa tufişului/ să graţieze un stol de grauri/ cu un hohot de plâns…” (Recluziunea memoriei) Dorinţa de mister deşiră perdele anxioase: „Cineva a aprins lumânarea în bezna sinelui meu/ să-mi văd palmele bătute în cuie/ şi viaţa – locuinţă pentru un strigăt/ în care plouă mereu.// Cineva a aprins candela în noaptea din mine să văd până unde-am greşit;// speriată, umbra mi s-a retras cu un pas/ lăsându-mi/ silueta în faţa icoanei…” (Locuinţă pentru un strigăt)

Grimasa sceptică domină noul stil al lui Victor Munteanu, nu dintr-un naufragiu existenţial, ci pur şi simplu dintr-o vitalitate afectată de talazurile epocii.

 

„Dă, Doamne, veacul mai tare/ să-şi bată răbdarea tobele-n mine”

A urmat recent Prizonierul tăcerii (Junimea, 2016), o carte intens comentată, venind din celelalte şi cumva mai spectaculoasă, prin fundalul bacovian mai bine scenarizat, la care iarăşi apelează poetul, dar în special prin tratarea încinsă a unor teme nestingherit defetiste – damnarea, comedia suferinţei, martirajul tăcerii, spectacolul nevrozei, glia strămoşească ruinată – cu efecte şi mai tari, în cheie claustrativă. În viaţa de toate zilele, Victor Munteanu este o fire luptătoare, expansivă; în poezie, îşi reprimă temperamentul, e retractil şi spăimos, adâncit în tăcere. Volumul e construit pe această dualitate a sinelui, oscilând între firea la vedere, lesne de citit, viguroasă, şi cealaltă, ascunsă, complicată, neştiută în tainele ei; una activă, adaptabilă social, alta liberă, de nestrunit în vizuina ei – ceea ce explică vocile distincte, care adesea se înfruntă pe aceeaşi pagină: „Tot mai poticnit e drumul spre mine însumi/ şi spre labirintul celuilalt eu./ Cu nemişcarea răbdată până la ultimul ţipăt/ cineva a deschis uşa unui cuvânt.// Tot mai controlată de altcineva este mişcarea/ protestul/ tristeţea/ şi inconştientul ascuns în odaia cu lacăt:/ doar 10 la sută mă ştiu,/ doar 10 la sută mă am din ce sunt,/ chiar dacă eu sunt răspunsul la toate furtunile.” (Intrarea în hotarul păzit) Spune undeva disperat: „Mai despărţit de mine sa acum n-am fost niciodată…” Lumea din jur i se pare închisă, capsulată în determinări şi uzura vremelniciei, ceea ce explică un dublu al fiinţei cu nostalgia stărilor iniţiale: „Între mâna întinsă şi sabia gata s-o taie,/ aştept în halta ce nu mai există: toţi intră-n vagoane/ toţi încap în trupurile pe care le poartă/ şi în limita din care nu pot ieşi.// Între cel ce a fost şi cel ce nu mai există/ aştept pe traseul Bacău-Băluşeşti;/ toţi încap în numele primit la Botez/ şi în strigăt/ toţi îşi duc zilele în cămaşa de forţă a imprevizibilului.// Între o moarte de cancer şi una de accident vascular,/ aştept ultimul tren deraiat al răbdării.” (Cuvinte împuşcate de toamnă). Mereu cineva demonic obstaculează firescul existenţei sau pătrunsul spre fiinţa scufundată: „Cineva a dat drumul la fiare…”, „Cineva s-a oprit în dreptul anilor tăi/ şi ţi-a făcut semn…”, „Cineva trece cu noaptea în spate”, „Vine unul cu adevărul dezamorsat”, „De trei zile un om bate adevătul în cuie”, „Intră unul în tăcerile tale şi te ţine de vorbă…”, „Cel ce mi-a semnat viaţa cu un urlet de lup…/ un om/ ce şi-a uitat în mine tăcerea”, „cineva căzut în genunchi/ rugându-se…”, „vestitorul ce goneşte spre mine…”, „olăcarul tristeţii ce galopează prin gânduri…” Urmăritorul acesta neştiut se pierde printre ecouri şi atunci omul îşi spune cu ciudă: „Vică, vremea nu mai stă la cheremul speranţelor tale!…”

Autismul se tratează bine prin autoironie şi poemele cele mai convingătoare sunt cele care afişează gratuitatea reveriei: „Azi voi împărţi tăcerea la vrăbii,/ gândurile vor naviga prin vinerea bătută în cuie/ şi mă voi odihni la umbra unei idei.// Neclintit în văzduhul curat ca iubirea,/un stejar se va justifica în faţa câtorva sute de ciori.// Cu vorba umblată din poartă în poartă,/ îmi voi şterge fruntea cu o bucată de cer/ şi toamna ce-mi va trece prin suflet/ nu va mai putea ieşi din cuvintele ei.” (Singur) Demontată metodic, poetica pustiului iese din cifrul simbolist, pentru a-şi crea propria figuraţie citadină: „Pe străzile ude, grele de lună/ s-a revărsat pustiul, umbra mă paşte./ Paşii a gol îmi răsună,/ pe case tăcerea stă vraişte.// Prietenii-au ieşit din scrisori/ şi toarnă sare pe rana din Cruce,/ în noaptea din cuibare de ciori,/ omul din glugă de mână mă duce.// Speranţele transformate în scrum/ pe banca din parc mă cunună/ şi mă şterg cu-o iscălitură de fum/ pe străzile ude, grele de lună.// Te strig dintr-o clipă de fulger,/ din hotarele mele te strig:/ spală-mă cu lumina de Înger/ nu mă lăsa cu mâinile-n frig!” (Bacoviană) Poetul restaurează tablouri bacoviene de parc sau de salon, înviorează contururi, mai umblă prin culori, aşterne altfel umbrele, elimină decorul şi dă la iveală propriile romanţe, de singurătate resemnată. Place tocmai acest textualism întârziat, cu voluptatea zăbavei pe rame vechi, baroce, date cu lac sau cu bronz, bune şi pentru altă epocă: „E seară prin Bacăul pustiu,/ vântul mătură bucăţi de hârtie,/ toate băncile goale te ştiu,/ tristeţea pe trotuare te scrie./…/ Vântul suflă cu numele său,/ toamna s-a dezbrăcat de veşminte./ Tu – mercenar al destinului tău/ cu sufletul gol de cuvinte.// E seară de oraş obosit,/ luminile în băltoace se zbat./ Orologiul din turn s-a oprit –/ în spatele tău urmele tac.” (Frig); sau: „În noaptea sorbită calm, pe tăcute,/ străzile se retrag în denumirea lor./ Plouă încet şi mărunt şi cu milă/ şi paşii te silabisesc prin stropii şoptiţi.// Vremea-i ajunsă până la semn/ şi nici un cuvânt nu se lasă rostit.// Doar tu pe peronul pustiu,/ singur/ în rafala realităţii…” (Ospăţul singurătăţii) Revedem lucruri ştiute, spuse altfel, prin Bacăul devenit efigie a provinciei cu nimb ostenit de muzeu. Arta însingurării consacră voluptatea învinsului: „În tăcerile toamnei nu mai locuieşte nici un prieten./ Toţi au plecat din albumul cu amintiri/ şi din viaţa în care n-au trăit niciodată./ Numai eu am rămas aşa, un fel de rugăminte/ şi de cădere-n genunchi,/ încât niciun ecou nu-mi mai răspunde la strigăt.”(Frunze căzute pe umăr) O vizită la Muntele Athos se soldează cu imaginea sihăstriei poetului autentic. Numai vindecatul prin solipsism poate vorbi despre adevărul său esenţial: „Poemul care să te vindece de moarte/ nu poate fi terminat niciodată.// Poezia e una cu Dumnezeu:/ la ea nu se poate ajunge/ fiindcă de acolo nu mai ai unde pleca!” (Poemul desăvârşit)

Dar unul e citadinul „cu timpul după el”, „drept ca un fag izbucnit din gura prăpastiei”, şi altul e ruralul „fugit din istorie”, aidoma „salcâmului din Băluşeşti… crescut numai din numele lui de salcâm…”, privind semeţ spre Cătăneasca, Pădurea Mare sau Zarea Izvorului. Eul liric rămâne suspendat între cei doi poli existenţiali, Băluşeşti şi Bacău şi asta conferă dramtism aventurii în senzaţionalul banalului afectiv, mereu cu dor de ancestral. Cred că aici se află originalitatea lui Victor Munteanu, poet de certă vocaţie.

Revista indexata EBSCO