Jun 26, 2018

Posted by in Proza

Arthur SUCIU – Întîlnire cu tata

 

Am auzit, în vis, soneria mobilului; am deschis ochii şi l-am văzut clipind în întuneric. Mă culcasem cu o oră, două înainte, cumplit de beat. De cînd mă despărţisem de prietena mea, împreună cu care am stat 7 ani, totul fusese dat peste cap. Nu mai vedeam nici o ieşire. Trăiam într-o lume în agonie şi aşteptam o schimbare. O revoluţie sau apocalipsa. Dar nu se schimba nimic. Beam peste orice limită. Îmi aminteam vag, apoi, ceea ce făceam. Aşa fusese şi în seara aceea.

Eram în chilot, cu şosetele în picioare şi, pe corp, cu tricoul de peste zi. În cameră, aerul se lipea de mine ca o miere scîrboasă. M-am ridicat şi am deschis fereastra. Se vedea o cetate distopică, luminată aleatoriu. Mii de ferestre; la una dintre ele, mă aflam eu.

Mă sunase G.B.. L. avea de ţinut, a doua zi, un discurs în Parlament. ”Am nevoie de text pînă mîine dimineaţă”, mi-a spus.

Am deschis laptopul şi am început să citesc ştirile. În fiecare zi, asta fac: citesc ştiri. Citesc ştiri şi cînd sînt beat. Şi tot timpul am de scris. Seara, trebuie să fiu cu ochii pe TV; în weekend, la fel. Pînă şi-n concediu, G.B. mă sună ca să-i scriu.

Abia mă concentram. Am intrat pe un site cu ştiri pe surse odios. Mi s-a făcut rău. Am vomitat pe laptop o pastă maronie. Laptopul s-a stins, a căzut brusc în neant. Oamenii mor mai greu decît maşinile, mi-am spus. Se zbat pînă în ultima clipă. L-am strîns în cearşaf şi l-am pus pe balcon. Am vomitat iar, în timp ce făceam duş. Apoi, m-am schimbat şi m-am culcat, gol, pe canapeaua din sufragerie. M-am trezit la patru dimineaţa. Era încă noapte. De la o vreme, dorm foarte prost. Cînd reuşesc totuşi, văd, ca pe nişte cîmpii înverzite, tărîmurile de dincolo de oboseală. Acestea se tot îndepărtează. Somnul nu-mi e de-ajuns. Am nevoie de ceva mult mai odihnitor sau poate mai motivant. Nimic nu se întrevede.

I-am scris un mesaj lui G.B.: ”Nu pot să scriu discursul. Mi s-a futut laptopul.” M-am uitat în camera mobilului ca-ntr-o oglindă întunecată. Ochii mei aveau strălucirea lipiciului pe carton. M-am îmbrăcat şi am coborît, pînă la maşină, ca să-mi iau tableta din torpedou. Voiam să scriu discursul pe tabletă. M-am urcat în maşină şi mi-am aprins o ţigară. În maşină, mă simţeam uneori mai bine decît în casă, cel puţin cînd locuiam cu prietena mea. Am aprins motorul ca să fac cald. Am dat drumul la radio. Era o emisiune de blouse, în reluare. Reuşisem să adorm pe scaun, dar m-a trezit zgomotul unei frîne. Am băgat în viteză şi am ieşit pe stradă.

La Academia Militară, am văzut un şoim trecînd prin dreptul Lunii. Nu ştiu dacă era chiar şoim. Era, oricum, o pasăre de noapte, răpitoare. La patru dimineaţa, Bucureştiul e un oraş acceptabil. Luminile reclamelor imense de la Unirii maschează mizeria clădirilor. Pe străzi, nu mai vezi decît prostituate livide, bărbaţi întorcîndu-se, ameţiţi, spre casă şi taximetrişti aşteaptînd comenzi dubioase. Uneori, grupuri de tineri muraţi de băutură ies de la chef şi se înghesuie într-un taxi. Şobolanii apar din subterane în bătaia farurilor.

Aproape de Universitate, m-a oprit un poliţist. Credeam c-o să-mi pună fiola. Dar, n-a fost asta: mi-a cerut o ţigară. Cred că şi-a dat seama că-s băut. N-a spus nimic.

Am coborît pe Regina Elisabeta şi, de acolo, am luat-o, pe Buzeşti, către Piaţa Victoriei şi, mai departe, către Arcul de Triumf. În scurt timp, ieşisem din Bucureşti, prin nord. Am vrut să mă opresc la Snagov, dar am ratat intersecţia. M-am gîndit să mă îndrept spre Sinaia. Pînă la urmă, am luat-o spre Rîmnicu Vîlcea. Soarele mijea din spatele unui cer întunecat, care semăna cu o cortină de teatru. Cît vedeai cu ochii, numai cîmpuri odihnite; din cînd în cînd, case fără nici un farmec se înşirau de-o parte şi de alta a străzii. În ele, locuiau oameni. N-am cunoscut niciodată viaţa lor. Trăiesc fără reclame, doar cu stele. Poate că, la ţară, apocalipsa nu vine niciodată. Cînd încă mă aflam pe autostradă, mi-am dat seama că-mi scapă frîna. Am oprit la o benzinărie şi am cumpărat lichid de frînă. Turnam. Îmi plăcea cum miroase. Viaţa mirosea a lichid de frînă.

Era încă dimineaţă cînd am oprit în faţa unui hotel de şapte etaje din Căciulata, aproape de locul unde Oltul coteşte maiestuos. Hotelul era aproape gol. Avea să se umple a doua zi. Cîteva femei aranjau restaurantul pentru o nuntă. Am întrebat-o pe recepţionieră dacă are o cameră liberă şi mi-a spus că nu ştie. A găsit o cameră, la ultimul etaj. Am întrebat-o dacă restaurantul este deschis. Mi-a răspuns că nu ştie, dar restaurantul, evident, nu era deschis. Am mai întrebat-o dacă pot face o saună şi mi-a spus, iar, că nu ştie. M-am uitat atent la ea. Era o femeie plinuţă, cu obraji roşii, de vreo 50 de ani. Lucra probabil la hotel de la 16 ani şi se temea că va fi dată afară. Sau poate că singurătatea mea o neliniştea, o punea în gardă. Puteam să fiu un inspector de la ANAF, un ofiţer în misiune, un pervers, un sinucigaş. Cînd eşti singur, nu poţi fi inofensiv pentru nimeni, mai ales dacă urmează o nuntă. Am întrebat-o, din nou, unde se poate mînca ceva şi mi-a spus că nu ştie, aşa că am lăsat-o în pace şi am ieşit să mă plimb.

Căciulata este o staţiune turistică situată într-o vale superbă, înconjurată de munţi, dar totul era, în acest loc, lipsit de viaţă. Nicolae Ceauşescu construise o infrastructură hotelieră remarcabilă, pe care economia de piaţă nu ştia la ce s-o folosească. Hotelul în care mă cazasem arăta aproape la fel ca în urmă cu 25 de ani, ceea ce mă făcea să fiu nostalgic. Cînd eram copil, mergeam, în fiecare săptămînă, cu părinţii la restaurantul unui hotel din Suceava aproape identic. Pînă şi gresia din WC era la fel. Monotonia comunismului îţi poate crea uneori probleme de orientare. Pretutindeni eşti în acelaşi loc şi, iată, în acelaşi timp. Era ca şi cum mă întorsesem în copilărie, doar că lucrurile arătau, de această dată, jalnic. Staţiunea avusese, în trecut, o duzină de terase de vară, care acum se aflau părăsite. Se vedea clădirea unui fost coafor şi a unui salon de manichiură. După vreo jumătate de oră de mers pe jos, am găsit un restaurant într-un hotel nou, albastru, cu termopane, şi am mîncat o ceafă de porc cu cartofi prăjiţi. Asta e mîncarea cea mai sigură. Apoi, m-am întors în cameră şi am deschis televizorul. Televiziunile de ştiri se agitau penibil. Am vrut să fac un duş, dar apa era prea rece, aşa că am adormit, uitîndu-mă la un post despre călătorii exotice. După cîteva ore, m-a sunat G.B., dar nu i-am răspuns. Cînd m-am trezit, era dimineaţă. Pe fereastră, se vedea muntele şi, sub el, rîul. Am luat micul dejun şi m-am văzut înaintînd pe malul lui către Mănăstirea Cozia.

Pe lîngă Ceauşescu, Mircea cel Bătrîn fusese unul dintre puţinii investitori serioşi din regiune. Asta se întîmpla în secolul al XIV-lea. Aici totul era vechi, dar ceea ce e suficient de vechi mă linişteşte. La muzeul mănăstirii, am văzut nişte picturi medievale pe lemn realizate de vreo trei pictori cu numele Zugravu, dar şi altele, ale unor autori necunoscuţi. Icoane bizantine, unele fără îndoială valoroase, care – prin absenţa intenţiei artistice – transmiteau un sentiment al irealului şi al deşertăciunii. Era o ieşire din negură către o lume, dar fără încredere în capacitatea de a consolida această lume. Iată o atitudine de rectractilitate involuntară, ceva negativ, un dezinteres ontologic. În fond, remarcasem acest dezinteres imediat ce intrasem în staţiune.

Îl remarc peste tot.

Erau deja cîteva sute de ani de dezolare.

Am luat prînzul şi mi-am spus că trebuie să mă întorc acasă. N-aveam ce să fac în Bucureşti, dar, cum nu prea ştiam unde să mă duc, am pornit într-acolo. Locul în care trăieşti te atrage ca un magnet. Te îndepărtezi puţin – pînă la Căciulata, pînă la Sinaia -, apoi te întorci grăbit, anxios, vinovat la el. Pe drum, mi-am pus un CD cu o povestire de Kundera. Mi-am dat seama că nu pot s-o urmăresc. Dormisem, dar mă simţeam atît de obosit, încît spaţiul din interiorul maşinii mi se părea prea mare. Mă uitam la parbriz ca la un ecran în care urmăreşti, plictisit, un joc. Mergeam încet, tot mai încet. Pe autostradă, am ţinut-o pe banda de avarie.

Înainte de a intra în oraş, mi-a căzut Waze-ul şi m-am rătăcit în zona de centură. Ploua cu găleata. Autostrada se umpluse de apă, iar maşinile înaintau cu mare dificultate. Eram pe roşu cu benzina şi nu mai aveam decît două ţigări. Am virat pe o şosea laterală. Peste cîtva timp m-am trezit că mă îndrept spre Autostrada Soarelui. Am oprit la prima benzinărie, mi-am luat ţigări şi cafea, apoi am pornit, fără să mă grăbesc, spre Vama Veche. În scurt timp, cerul s-a luminat şi se făcuse deja cald. Gîndul că nu mă voi întoarce în Bucureşti m-a revigorat. Am revenit pe banda de mers, cu 120 km pe oră. După un timp, am simţit zvonul de briză şi asta mi-a dat şi mai multă energie. Am început să cînt.

Cred că am căutat mai bine de-o oră o cameră de închiriat, dar toată staţiunea era ocupată. Nu aveai pe unde să te mişti, nici măcar pe alei. Hoarde de turişti de weekend, veniţi să-şi bea minţile, după care se întorc, spăşiţi, la muncă. Vama Veche e singurul loc în care simt că trăiesc. Restul săptămînii e moartea. Am întrebat, la unul dintre magazinele de pe strada principală, dacă vînd corturi. Nu mai aveau. Un tînăr de 20 de ani mi-a spus că găsesc cort în Mangalia. Am plecat spre Mangalia, am căutat în două hipermarketuri, dar n-am găsit. M-am întors în Vamă, decis să dorm în maşină. Am făcut pe jos turul staţiunii, apoi m-am aşezat la o terasă de pe plajă. Cel puţin cinci femei stăteau una lîngă alta ca la un concurs de frumuseţe, în faţa mării. Erau, toate, perfecte pe fondul acela albastru. Se auzea o muzică optimistă, ceva care merge la reclamele la bere. I-am zîmbit chelneriţei, care m-a privit ofensată. Apoi, am auzit-o suspinînd languros unui tînăr din spatele meu. După o jumătate de oră, am plecat şi am mîncat o pizza Diavola la La Canapele. Un chitarist gras cînta fals muzică folk din vremuri uitate. În cele din urmă, m-am instalat la Stuff, unde am găsit o masă cu priză. Vreo două ceasuri, am stat pe Facebook şi-am ascultat The Doors: ”Break on through to the other side”. Apoi, mi-am dat seama că terasa se umpluse. Toţi dansau cu o viteză care-mi părea ostentativă. M-am simţit iar obosit. M-am ridicat, mi-am luat două beri şi m-am aşezat pe plajă. Mă dureau oasele. Mult timp m-am uitat adînc în întunericul mării de parcă acolo eram eu şi acolo trebuia să mă caut pe mine. Dar m-am plictisit şi de asta şi am urcat spre maşină. Mi-am pus un CD cu Leonard Cohen şi am adormit.

M-am trezit devreme din cauza soarelui care bătea în parbriz. Nu m-am mai spălat. Mi-am luat o cafea de la un market şi-am închiriat un şezlong, pe plajă. De la o librărie, am cumpărat un volum de Marquez şi m-am apucat să-l citesc. Am citit pînă cînd mi s-a făcut foame, dar, înainte de a merge să mănînc nişte coaste de porc infecte, am intrat în mare, îmbrăcat. Am intrat pînă cînd apa mi-a ajuns la gît. M-am pişat. Apoi am ieşit şi am băut o bere.

Pe drum, mă gîndeam: ”Există două categorii de imagini, care-ţi vin în minte atunci cînd vrei să scrii o poveste: imagini care au un sens explicit, cum ar fi un labirint, şi imagini pe care nu le poţi înţelege, deşi simţi că au un sens. Ultimele sînt cele mai bune din punct de vedere literar, dar şi cel mai periculos de folosit. Ceea ce pentru tine este opac pentru alţii este transparent, şi cine ştie ce spun nişte iţe încurcate”.

Pană la Constanţa, a mai mers cum a mers, dar autostrada era literalmente blocată. Pe Waze îmi apăreau lungi şiruri de maşinuţe. Am luat-o pe o stradă laterală şi, curînd, am intrat într-un sat părăsit. Într-o curte, am văzut un minaret. M-am uitat pe hartă şi mi-am dat seama că, în curînd, voi intra din nou pe autostradă, aşa că am luat-o mereu la dreapta, pînă cînd m-am îndepărtat de tot. Înaintam, cu 20 km la oră, prin mijlocul unui lan de floarea soarelui. Era cald şi nu se auzea decît motorul de la maşină. Pe vîrful unui deal, am oprit şi am coborît. M-am băgat în lan şi am mers, am mers prin lan vreo jumătate de oră. Apoi, am obosit şi m-am întins cu faţa la cer. Am stat aşa o perioadă. Era linişte. Dar aveam nevoie de linişte. Era singurătate. Şi de singurătate aveam nevoie. Aveam nevoie de multă singurătate.

La Murighiol, am lăsat maşina într-o parcare păzită şi am luat primul vapor către Sfîntu Gheorghe. Alunecam pe Dunăre ca pe un tub înverzit, care duce spre necunoscut. Simţeam că plutesc tot mai departe de trecutul meu, mai exact că pătrund în el pe o cale verticală, diferită de aceea a nostalgiei. Abia cînd am ajuns în port, l-am sunat pe tata. Mi-a spus că vine peste trei zile. În tot acest timp, m-am plimbat, cu o barcă, pe canalele din Deltă. Am străbătut canalele acelea la nesfîrşit fără dorinţa de-a mă întoarce în sat (închiriasem o casă de lemn în faţa unei bălţi cu stuf). Delta era un labirint primitor, poate singurul. Într-o dimineaţă, am văzut, trecînd prin faţa mea, o pisică sălbatică. În altă dimineaţă, am zărit pe un mal o femeie goală, încă tînără, care făcea plajă. Mi-a făcut cu mîna şi m-am apropiat de ea. Avea sînii bronzaţi, în formă de pară. Nu era româncă. Am intrat amîndoi în pădurea din spatele malului, unde se afla un lac cu nuferi albi. Am fost încîntat de felul tăcut şi profund în care sorbea plăcerea. După ce ne-am despărţit, mă aflam într-un loc întunecos cînd m-a cuprins o melancolie grea.

Tata a venit, seara, cu un iaht. Am stat toată ziua la debarcader întrucît scăpasem mobilul în apă şi nu mai puteam să-l sun pentru a afla cînd ajunge. Am văzut iahtul venind pe Dunăre şi am ştiut că tata era în el. Am comandat împreună o ciorbă de peşte la restaurantul de la debracader. M-a întrebat ce caut la Sfîntu Gheorghe. I-am spus povestea de mai sus. Cînd am terminat de povestit, tata s-a ridicat în picioare şi-a început să înjure. El, care nu înjură niciodată. Înjura şi urla. Apoi, s-a aşezat şi mi-a spus această amintire din vremea cînd era de vîrsta mea:

”Pe peronul Gării de Nord m-am întîlnit cu doi colegi din Suceava, care mi-au spus că în Bucureşti e deranj mare şi că reciclarea nu se mai ţine. Aşteptau primul tren pentru a se reîntoarce acasă. Am stat puţin cu ei la cîrciuma din gară. Am discutat despre C.S.M. Suceava. Ei o tot ţineau că nu va rezista în Divizia A; eu, că va rezista. M-am gîndit, o vreme, să mă întorc acasă, împreună cu ei, apoi am decis să mai rămîn în Bucureşti şi le-am lăsat bagajul meu, în care aveam un costum şi un trening. În gară, atmosfera părea liniştită. M-am plimbat pe peron, am trecut pe lîngă casa de bilete şi era cît pe ce să mă aşez la rînd. Ceva mai încolo, nişte ţigănci îşi puneau poalele-n cap. M-am apropiat de ele şi, de după colţ, am văzut venind un autobuz gol. Am alergat şi l-am prins, în ultimul moment.

Nu era obligatoriu să merg la reciclare, dar, după ce m-am despărţit de maică-ta, am locuit la un amic, pe care ajunsesem, în scurtă vreme, să nu-l mai suport. Şi eu beam destul de mult pe-atunci, dar el n-avea fund. Cînd se îmbăta, făcea urît. Spărgea vesela, spărgea oglinda de la baie. Odată a aruncat o vază în geamul de la sufragerie. Plănuisem să mă mut în altă parte, dar, pentru că mi se propusese să merg pentru o săptămînă la Bucureşti, mi-am spus că ar trebui să profit de ocazie ca să stau, cîteva zile, singur. Mă simţeam destul de rău, oricum. Nu aveam chef să mă întîlnesc cu nimeni, aşa că evitam restaurantele din Suceava. Nici la şcoală nu prea mergeam, dar nu-mi spunea nimeni, nimic. Directoarea ştia că divorţasem şi trecea cu vederea absenţele mele.

Am coborît la Universitate. Era deja foarte aglomerat. Toată lumea se îndrepta spre sediul C.C.. Am luat-o, încet, pe Calea Victoriei şi, la un moment dat, am ajuns aproape de Hilton. Acolo m-am oprit, aşteptînd să înceapă demonstraţia. Nu-mi propusesem să particip. Nici măcar nu ştiam că fusese organizată. Înainte de a pleca din Suceava, nu deschisesem televizorul, iar pe tren am dormit. Stăteam pe loc, în mijlocul mulţimii, fără să mă gîndesc la nimic. Lîngă mine se adunaseră muncitoarele de la APACA. Erau vesele. Asta mi-a plăcut. Credeam că Ceauşescu n-are nici un gînd să apară la balcon şi să vorbească. La Suceava, eram anunţaţi destul de des că urmează să vină în vizită, dar, în cele din urmă, trebuia să ne mulţumim cu secretarul de partid de la judeţ. Stăteam acolo de vreo zece minute, cînd cineva m-a bătut pe spate. M-am întors. Era Vasilovici, un fost coleg de echipă, care se transferase la Dinamo şi, după ce pusese ghetele-n cui, devenise antrenor la copii şi juniori. Şi eu mă retrăsesem din fotbal de doi ani. Eram unul dintre puţinii fotbalişti din generaţia mea, care făcuseră institutul de educaţie fizică şi sport, aşa că devenisem profesor. Dar adevărul e că retragerea din fotbal ajunsese să mă deprime la fel de mult ca divorţul. Nu ştii ce-nseamnă să-ţi strige numele un stadion întreg! Vasilovici mi-a spus la ureche că sînt deja foarte mulţi oameni adunaţi la miting, aşa că lipsa noastră va trece neobervată. M-a invitat la un şpriţ, la el acasă. Am coborît spre Cişmigiu către Piaţa Kogălniceanu, de unde am luat un autobuz spre Militari. Stătea într-o garsonieră, la Piaţa Gorjului. Cînd am plecat noi, Ceauşescu încă nu apăruse la balcon.

Vasilovici era divorţat, ca şi mine, dar noul lui statut părea să-i placă. Pe drum, mi-a spus că n-are copii, dar că nici nu vrea să facă. Voia ca, în cîţiva ani, să ajungă antrenor la seniori şi să fută tot ce prinde pînă iese la pensie. Să fută ca un fotbalist în activitate. Locuinţa lui era aproape neamenajată. Se mutase acolo abia de cîteva zile. În hol, am văzut un bidon imens, în care ţinea vin roşu. Ne-am aşezat la masă şi am început să vorbim şi să bem.

Tu nu l-ai cunoscut pe Vasilovici. Era un tip foarte agreabil, chiar fiind beat. Ştia foarte multe bancuri. Cît am stat la el, cred că mi-a spus peste o sută de bancuri. În vremea cînd juca la C.S.M., el era sufletul vestiarului. Făcea tot felul de poante, unele de prost gust, dar majoritatea glumelor din vestiar erau de prost gust. Numai eu nu înjuram niciodată. Lui Vasilovici îi plăcea să organizeze botezurile juniorilor. Le trăgea cu crampoanele la cur pînă le ieşea sîngele.

Nici nu ştiu cînd a trecut timpul. Am băut mult amîndoi, ne-am cufundat în amintiri. Fuseserăm colegi vreo cinci ani, în perioada în care promovaserăm din Divizia C în Divizia B. Eu eram vîrf; el, mijlocaş. Primisem de la el atîtea pase de gol! Vasilovici a fost cel mai bun din generaţia noastră. Sau poate că eu fusesem mai bun decît el, dar el a ajuns la Dinamo. În sfîrşit, nici nu ştiu cînd a trecut timpul, tot povestind: o zi, două, trei. Pierdusem răbojul, cum se spune. Era pe la prînz, cred, cînd Vasilovici, abia trezit, s-a întors de la baie, şi-a pus un pahar de vin şi mi-a spus:

– Aş fute ceva.

N-aveam nici un chef de futut, dar am tăcut. Credeam că spune, şi el, ce-i trece prin cap. Apoi, a luat telefonul, şi l-a pus în braţe şi a sunat la un peşte. În receptor se auzea destul de tare:

– Domnu’ Vasilovici, ţara arde şi dumneavoastră vă arde de pizdă?

– Ce arde, bă? Ai înnebunit? Să mi-o trimiţi pe Mariana.

Mariana a ajuns foarte repede. O ţigancă frumoasă foc. I-am spus lui Vasilovici că vreau să cobor după ţigări (mă gîndeam chiar să plec de tot), dar Mariana ne-a blocat pe amîndoi:

– E rivoluţie, cum, nu ştiţi? A căzut comunismul.

– Ce zici tu acolo, prinţesă? a întrebat Vasilovici.

– E rivoluţie, fotbalistule. Îl prinse pe Ceauşescu şi pe nevasta sa. Să duce dracu’ lumea. Maricel mi-a spus, ieri, că fofoloanca mea n-o să mai fie bună de nimic. Că cică o să fie pizdă la liber, aşa mi-a spus.

Vasilovici a făcut ochii mari şi s-a uitat fix la un perete, nevenindu-i să creadă ce aude. Apoi, ca şi cum i-ar fi căzut fisa, a deschis televizorul. Se auzea ”Deşteaptă-te, române” şi atunci a strigat către Mariana:

– Măi, să fie!

M-am ridicat, m-am încălţat, am deschis uşa de la intrare şi am plecat. Am luat autobuzul spre gară. Am găsit un tren spre Bîrlad. Am stat la Bîrlad vreo trei zile, la fratele meu, Constantin. Apoi, am luat un tren spre Iaşi. Am stat la fratele meu, Ion, alte trei zile. Am ajuns la Suceava imediat după Anul Nou. M-am dus în vizită la maică-ta. Am vrut să te văd.”

A doua zi, am fost cu tata în labirintul din Deltă. Soarele bătea chiar deasupra noastră. La capătul unui canal, am văzut un stol de pelicani. Erau peste o sută. I-am urmărit. Ajunseserăm foarte aproape de ei cînd şi-au luat zborul. Am văzut atunci că ne lăsaseră în faţă marea.

Revista indexata EBSCO