Jun 26, 2018

Posted by in Poezii

Ion ŢURCANU

 

Mirabila clipă

Se făcea că toate grijile de fiecare zi,

chinuitoare obsesie a pasului ce urmează,

neîncetate urcuşuri şi coborîşuri

pe valuri imaginare,

incomparabil mai mari ca zbaterile furnicii

în muncile ei zilnice, –

toate dintr-o dată s-au topit

într-o clipă de străluminare nepămîntească.

Mă scăldam într-o lumină blîndă,

coborîse asupra-mi o linişte ca atingerea graţiei

divine,

un echilibru venit din adîncuri

invadă şi înghiţi necuprinsurile

necunoscute, întunecate ale sufletului.

Oamenii tocmai îşi lepădaseră straiele de zei,

Grădina Edenului abia se smulse din coşmarurile

unei naturi căzute în braţele pedepsei capitale.

Puful de păpădie, în zbenguiala lui copilărească,

nu e mai sigur de sine, mai plin, mai împăcat

decît îmbucătura mea zilnică de viaţă,

pe care apuc s-o gust în acea străfulgerare

a inexistentului.

Chiar minţile cele mai luminate

nu-mi par mai limpezi şi mai generoase

decît capul meu care atunci,

într-o fracţiune de secundă,

a pornit să dea naştere unor universuri noi.

Suflet de fire plăpîndă rătăcit

şi dornic a se umple de taine.

 

O clipă, o frîntură de secundă, abia un început de părere…

 

Ar putea fi totuşi mult mai mult,

ar putea fi o sugestie pentru o alternativă

la condiţia trăită în afara dorinţei mele.

Miraculoasă sugestie?

Nu pe atît cît neputinţa

sau nedorinţa convertirii ei în realitate.

 

 

 

 

 

 

Zbucium

Ce ai de tresari

la orice mişcare a frunzei, a vîntului?

Orice voce ţi se pare răstită,

sunetele din stradă, de la televizor sau radio

te înspăimîntă.

Oamenii complotează neîncetat

să-ţi spulbere liniştea,

să-ţi fure răgazul tihnit pentru muncă,

să-ţi încurce planurile, ideile,

să-ţi amestece sunetele, imaginile,

să-ţi rupă iar şi iar vîrful creionului

pe care tăişul gîndului îl ascute mereu.

Iată fúrii cum vin cu gînd rău către tine.

Tu te laşi singur în casă,

neapărat de nimeni, primejduit de toţi,

ieşi pe o portiţă dosnică

şi te alături invadatorilor.

Cîţiva rup geamurile,

unul sparge uşa,

alţii dărîmă pereţii

şi-şi fac drum către tine.

Intri şi tu în urma lor şi mergi direct la locul

unde te-ai părăsit,

dar nu te mai găseşti acolo,

şi nu eşti nicăieri.

Ridici de pe jos, de sub mucul tocit al creionului

un petec de hîrtie cu nişte semne indescifrabile.

De ciudă, distrugi şi tu ceva,

din ce a mai rămas,

şi laşi ruinele pradă celor ce te-au dărîmat.

 

 

 

Este ea

Vine plutind ca o arzătoare dorinţă neîmplinită.

Picioarele îi sînt lungi aripi lucrate

din visul unui bărbat în floare.

Mâinile-i unduind parcă spre a se încolăci

sub grumajii timpului să-l facă să uite de timp.

În veşmîntu-i ca o părere,

întreaga făptură îşi pîndeşte,

curioasă şi provocatoare,

ispitele viitorului.

Ascunse în sîn,

două mere mari ce au dat în pîrg

abia aşteaptă să se facă muşcate

şi apoi strivite

de înlănţuirea năvalnică a dăruirii.

O întrebi de unde vine, unde se duce?

Pe dată azurul adînc de sub lumina frunţii

se topeşte în două nopţi de vară,

necuprinse, zbuciumate, înecate în mister.

N-o întreba nimic,

ci las-o,

cuprinsă de căldura luncii

şi legănată de văzduh,

să alunece în îmbrăţişarea orizontului,

care aşteaptă demult

să o culce, îmblînzită,

în patul de flori şi cu spini

al Ursitei.

 

 

Era o vreme…

 

Era o vreme cînd zburam.

Dacă voiam să mă ridic de la pămînt,

îmi era de-ajuns să-mi arcuiesc uşor talpa

şi puteam face paşi kilometrici,

pluteam deasupra oamenilor, a caselor, a grădinilor,

mă luam la întrecere cu păsările.

Îmi simţeam trupul, dar parcă nu-l aveam.

Dacă îmi închipuiam că mîinile îmi erau aripi,

mi-ajungea să dau de cîteva ori din ele

pentru a mă ridica atît de sus

încît oamenii, casele şi grădinile

se topeau într-o ceaţă iluzorie

şi păsările renunţau să mă mai urmeze.

Sus de tot nu mai eram eu

şi chiar nu mai eram deloc –

era raza unui vis pentru care eu nu eram eu,

ci eu un altul care nu avea ştire de eul eu,

unul care a avut altă ursită

şi aceasta l-a pornit pe-o altă cale

şi i-a dat o altă viaţă,

plină de gînduri şi fără de griji,

încărcată de emoţii şi fără suferinţe,

copleşită de realizări

dar necunoscătoare de chinuri,

trăită în muncă fără oboseală,

în îndestulare fără belşug,

în dragoste fără aparenţe,

în prietenii fără trădări,

cu speranţe neînşelate,

cu eforturi nicicînd nerăsplătite,

cu merite pururea onorate,

dar fără vise, că ea însăşi era un vis.

 

După o străfulgerare,

raza din înalturi se arunca sinucigaşă la pămînt.

Zadarnic o căutam în pulberea de sub picioare.

 

 

 

 

Nu ştim

 

Lucrarea e plină de miez, de sens, de motivaţie

şi de toate celelalte

şi mă întreb ce ar putea să o facă să fie aşa,

odată ce încă nu se ştie nimic despre ea

şi cînd ea însăşi nu are ştire de sine.

Să fie dorinţa arzătoare de reuşită cu orice preţ

sau poate credinţa

că drumul nu duce altundeva

decît doar spre succes,

ori mai curînd pornirea inconştientă

şi disperat de hotărîtă de a face ce e de făcut

sau pur şi simplu firea

care încă mai are mult pînă la punctul

în care îşi va pierde elanul izvorît

din forţa imaterială a începuturilor?

Nu ştim –

cum, tot aşa, nu cunoaştem de ce

cînd meseria ajunge la capătul afirmării

tiparul ei o preface în propriul ei antipod,

refuzîndu-i orice încercare de a reînvia

şi astfel de a da naştere la lucruri nemaivăzute.

Ce ar putea fi oare de astă dată –

deprinderea care a pătruns totul,

fiinţă şi nefiinţă, ore, limite, orice,

plictiseala din lumea mereu aceeaşi

a aceloraşi lucruri şi întîmplări,

renunţarea de a vedea şi a dori altceva,

uitarea stării de veghe

sau doar faptul că din acel moment

creatorul începe să se îndepărteze de meseria sa?

Nu ştim…

 

 

 Icar

 

S-a spus că dacă Icar ar fi ştiut ce îl aştepta

nu s-ar mai fi avîntat în înalturi,

cînd de fapt nu asta era problema lui.

Nu neştiinţa i-a mînat pe el şi pe Dedal colo sus,

ci nestăvilita pornire spre zbor,

dorinţa irezistibilă de a se rupe de pămînt

şi a evada acolo unde doar zeii puteau sălăşlui

căci visul nu se hrăneşte din ştiinţă,

ci întîi de toate din credinţă –

după ce marea credinţă îl ridicase la zei,

prea slaba ştiinţă l-a aruncat la pămînt.

A şti sau a nu şti –

pentru Icar nu-i asta întrebarea,

la el prăbuşirea face parte din înălţare,

deoarece gîndul ce ţinteşte în tării

nu poate şti ce va fi fiind căderea.

Neodihna seminţei împlinirii,

avîntul neprecupeţit în necunoscut,

elanul nestăpînitei sete de înalt,

respingerea prea pămîntescului,

căutarea neobosită a altui eu şi a altor lumi

şi întii de toate gătinţa jertfei

pentru mai bine şi mai frumos, –

aşa numai poate înţeles Icar.

 

 

 

Iubire vrăjmaşă

 

Am căutat iubirea în tot şi-n toate cele –

în rostul ce-mi fusese sortit de la început,

în lumea cîtă este pe care-am cunoscut,

în soare şi în floare, în lună şi în stele,

în visele pe care eu însumi le-am clădit,

în frunza ce se clatină în adiere lină,

în iarba de acasă scăldată în lumină,

în brazda de pe cîmpuri la care am trudit,

în vîntul care vine şi pleacă-n grabă mare,

în codrii plini de taine şi-n apa curgătoare

dar niciodat’, niciunde iubirea n-am găsit.

Ştiam din auzite că fiind un dar dumnezeiesc

n-ar fi o greutate să pot să o găsesc,

ba chiar pe undeva în propria-mi fiinţă

ce-a tot tînjit întruna după ceva deosebit,

pe care însă nicicînd nu l-a ’ntîlnit,

cuminte-aşteaptă rodul a dragostei sămînţă.

Dar minunea atît dorită de un amar de vreme

nici nu mi se arată nici nu vrea să mă cheme –

o fi poate nevolnică sau chiar nici nu există –

i-atît de greu necazul şi atît făr’ de măsură,

că marea mea iubire s-a preschimbat în ură

şi vreau să dau uitării povestea asta tristă.

 

 

 

 

                                Peregrin între două lumi

 

Închid ochii obosiţi

şi simt cum înainte de a pleca de aici

încep să alunec în împărăţia viselor –

trăiesc deodată în două lumi,

sînt aici şi totuşi nu mai sînt

aproape că sînt dincolo

dar încă n-am ajuns

oamenii de aici fac treburi

şi umblă cu lucruri din cealaltă lume

iar faptele de dincoace

şi le însuşesc oamenii de dincolo

cineva de pe celălalt tărîm întinde un braţ lung

peste hotarul dintre cele două lumi

şi mă trage cu putere la el

eu mă opun sprijinindu-mă cu picioarele în hotar

dar nu rezist prea mult

în curînd mă văd în cealaltă lume

plimbîndu-mă de ici-colo fără nici o treabă

sînt în relaţii apropiate cu tot felul de oameni

vii şi morţi întîlniţi în lumea de dincoace

sau în cărţile citite ori în filmele văzute

oameni simpli şi oameni sus-puşi

toţi îmi sînt egali

pe toţi îi cunosc şi toţi mă cunosc

femeile sînt fermecătoare

chiar şi cele care dincoace

nu mi s-au părut cine ştie ce

dincolo mi-au arătat un farmec

pe care nici nu l-am bănuit

şi pe cît sînt de dulci

pe atît îmi sînt de amabile şi de îngăduitoare

nu puteam bănui cîtă fericire poate fi dincolo

cel mai mult mă miră fuga şi zborul

cînd mă iau la întrecere cu cineva

sau mă fugăreşte cineva

mă pornesc cu mare avînt

dar în timp ce dorinţa de a învinge

fuge de îi sar scîntei de sub tălpi

şi nu se poate ţine nimeni după ea

picioarele îmi sînt grele ca nişte pietre de moară

o mare plăcere în schimb este zborul

o uşoară arcuire a tălpilor

şi doar cîteva fluturări din braţele-aripi

mă ridică asemeni unui puf de păpădie

şi mă plimbă cît îmi place

peste cîmpii, munţi, păduri, ape, oraşe, sate

şi departe de toate grijile pe care le-am uitat

cîteodată însă mă văd căzînd

într-un întuneric de nepătruns şi fără fund

spaima atunci ia locul braţului

care m-a tras în lumea cealaltă

aruncîndu-mă dincoace de hotar

 

 

                                                  Identitate

 

Într-o zi am constatat că nu mai sînt –

oriunde mă prezentam,

mi se spunea că eu nu sînt eu.

Arătam actele de identitate cu numele

pe care îl am de la străbuni,

dar degeaba: rămînea stabilit

că eu ori nu sînt deloc, ori sînt un altul.

Am hotărît să cercetez cazul.

Pentru a nu trezi bănuieli,

am început cu ceva strict personal,

cu cărţile mele,

şi am făcut o descoperire care m-a uimit:

în fiecare pagină am găsit gînduri

formulate de mine,

dar spuse în diferite timpuri de alţii,

şi mai ales am întîlnit multe păreri

cu care nu sînt de acord.

Prin urmare, aceste cărţi nu-mi aparţin,

de aceea numele meu de pe copertă

e o greşeală sau o glumă a cuiva

care vrea să-şi bată joc de mine.

Am mers pe la cunoscuţi şi prieteni

să aflu dacă mă cunosc aşa cum sînt

şi am descoperit că fiecare mă vede altfel

şi nimeni nu mă vede cum mă ştiu eu,

ba destul de mulţi trec pe lîngă mine

fără să dea vreun semn că m-ar cunoaşte.

Mi-am zis atunci că doar copiii mei

şi nevastă-mea ar putea să mă convingă

că eu nu pot fi altul decît eu.

Dar am observat că pentru ea în locul meu

poate fi o altă iubire, reală ori visată,

iar în viaţa lor eu sînt o imagine din trecut,

ştearsă, fără contururi clare,

aflată departe în spatele unor figuri tinere

şi  a unor copii

ce ocupă tot cîmpul atenţiei lor.

De fapt examinîndu-mă cu atenţie,

mi-am dat seama că nici eu nu mă mai cunosc.

Nu învinuiesc oglinda că arată chipul unui alt om

decît cel care fusesem întotdeauna,

dar scotocindu-mi mintea,

găsii acolo o altă înţelegere a lucrurilor,

zgîndării inima şi de acolo îmi răspunse

o lume pe care nu am mai văzut-o.

Pe scurt, nimic din mine nu-mi aparţine

şi cel care credeam că sînt eu,

acolo nu se află.

Deci credinţa că sînt este o himeră

despre care nu ştiu nimic,

tot aşa cum nu pot înţelege

de unde s-a luat şi pe ce se fondează ideea

identităţii mele.

 

Stea de veghe

 

Într-o zi spre seară,

pe cînd aceasta de oboseală avea obrajii de ceară,

am fost oprit de cineva din paşnicul meu mers

pentru a-mi da ghes

cu întrebări agasante şi plictisitoare –

de pildă, ce e oare

credinţa mea şi cine sînt zeii la care mă închin.

Nu-i răspunsei, aşa, din senin,

că la drept vorbind nici eu nu ştiam

ce credinţă aveam

şi dacă chiar aveam vreuna mai acătării

potrivită purtării

unuia ca mine, fără nume, fără casă şi fără ţară,

întîlnit întîmplător de cineva în fapt de seară.

De zei nu ştiam nici pe atît –

auzisem de la alţii de unul răstignit

pentru că vruse să-i facă de-a pururi fericiţi

pe cei mai umiliţi.

Frumos şi incredibil ca nesfîrşite cohorte de sărmani

s-ajungă ’n ceruri după un noian de ani

de caznă şi de trudă,

săvîrşite cu multă resemnare şi fără de murmur,

ca un destin atît de dur

să poată fi schimbat deodată şi chiar din căpătîi

astfel ca cei din urmă s-ajungă cei dintîi.

Poveste prea frumoasă pentru a avea substanţă

că nu-i nici o instanţă

să-i dea dreptate.

În ce mă priveşte, din lecţiile şi din chinurile toate

am făcut un fel de credinţă –

din potincneli şi-urcuşuri, din dor şi umilinţă,

din simple lucruri sfinte,

cum sînt părinţii, casa, satul şi-aducerile aminte,

prietenii ca fraţii, iubirile curate

şi clipele nemăsurate

de bucurii, speranţe, munci îndrăgite şi-atîtea

împliniri

ca sălăşluiri

pentru o stea care mă ştie şi mă priveghe –

e steaua mea de veghe.

 

 

Revista indexata EBSCO