Jun 26, 2018

Posted by in Poezii

Florentin PALAGHIA

O lume fără aştri 

 

Nu mai scriu de la un timp

şi lumea se descompune cromatica,

sîngerează melci albaştri.

Plouă mărunt şi-n gene apune

o lume fără aştri.

Tu mă lauzi, mi-e dor

de umbra mea de altădată,

geană pe geană, uşor-uşor,

viaţa anterioară se dilată.

Cormoranii s-au împrăştiat în vîltoare,

poeţii, la căpătîiul cuvîntului,

se destramă în boare

pămîntului.

 

Lista e lungă

Viaţa începe să semene din ce în ce mai mult

cu o imagine răsturnată, firavă ca o libelulă.

Mi-e foame, deschid o cutie cu greieri,

nu mai înţeleg nimic din existenţă.

S-au interzis clipele de libertate,

melcii alunecă trufaşi pe trupul tău de marmură,

oamenii aleargă pe străzi lăturalnice.

 

Limba cea de toate zilele nu mai are importanţă,

vorbim prin semne, asistăm cu uimire

la propria noastră execuţie sumară.

Se înşiră îngerii pînă dincolo de viaţa

pe care o lăsăm dezinvolţi pe butucul eşafodului.

Lista e lungă, rămîne moştenire eternităţii…

 

În grădina cu nori fumurii

Dimineaţa ia micul dejun,

se dilată ca soarele şi mă iubeşte,

după amiază dansează şi despletită

în grădină cu nori fumurii,

face copii.

 

Creşte şi descreşte

în funcţie de ce se întîmplă

în lumea sfîntă,

pe scena cu fluturi cîntă

ca o egretă.

 

Noaptea-i frumoasă,

creşte pe-o pleoapă,

cînd vine în vie

se lipeşte de mine

foarte sfioasă.

 

Pămînt de flori

Balansul lumilor din noi

e înainte şi-napoi,

se clatină în chingi de lut

pornind mereu de la-nceput.

Grămezi de oase fumurii,

bătrîni, femei, bărbaţi, copii,

cărînd perpetuum în  vid

cîte o pleoapă, cîte-un rid.

Corvoadă, cosmos şi gunoi,

pămînt de flori pentru eroi,

balansul lumilor din noi…

 

Lipit de Pruncul-Eu.

M-am pomenit fugar

şi fără de hotar

alergînd printre sfinţi

să mă rog de Părinţi.

 

Din lut îi plămădesc

lumină şi ceresc,

în ochi cu Dumnezeu

lipit de Pruncul-Eu.

 

Micul dejun

De ce mă grăbesc

îmbrăcat cu platoşa grea

a timpului trecut,

mai pot oare

să mă joc cu îngerii ?

 

De ce rima s-a chircit

între litere şi mă chinuie

cu sunetul ei nătîng

cînd te aştept

pe marginea unui poem ?

 

De ce cînd m-am trezit

dimineaţa, singur

şi mai liber ca niciodată,

cu ochii la stele,

am pus de două cafele ?

 

Nelinişte letală

Bang iubito,  şi s-a destrămat totul,

grinzile casei s-au surpat şi mi-au luat locul,

timpul s-a furişat în sufletul meu, o pisică,

descopăr imensul destrămării în frică.

 

Calc apăsat pe nimic, lumea rotundă

din ce în ce mai mult în mine se-afundă,

pereţii-aplecaţi în tablouri hidoase

mă apasă dureros pe greşeli, pe oase.

 

Valul negru se scurge şi pe carnea slinoasă

au ieşit din muguri bătrînii la coasă,

goana asta răneşte, caut în van aiurea

ca un cîine stăpînul, să descopăr pădurea.

 

Atmosferă de tranşee

Alerg printre tancuri, mă răpeşte

soldatul nemuritor cu ochi de peşte.

 

Pun masca de gaze să nu mă recunoşti

sălbatic şi primitiv printre atîtea oşti.

 

Aleargă şi ea, crezînd că sînt stea,

se intră  goală în memoria mea.

 

Prin cazemate înglodate, soldaţii-eroi

cu femeile zgribulite, fac copii din noroi.

 

Vodevil

Îngerii coboară

pe pereţii sticloşi

printre slujitori.

E zi de slujbă,

icoanele spăşite

se înghesuie prin mînăstiri.

Am uns roţile

şi caleaşca încărcată

cu luni şi marţi şi miercuri,

duce domnitorii

pe drumul de apoi,

în fireturi…

 

Aici cred că poemul se termină…

Mă aşez pe latura ta invizibilă

şi număr caii care pasc litere.

Pe pagina de gardă a noului volum de versuri

se sprijină cercul meu de prieteni.

Unii mai vechi, alţii-ultimii

şi o trăsură trece scîrţîind ca o umbră cerească.

Lumea din galantare adună de anul nou

ofrande pentru copiii-părinţi.

Cete de peregrini se amăgesc neştiutori cu trecutul istoric

iar cerul a coborît din şură în grajdul  bunicului.

Mi-am dereticat coteţul

în care voi petrece sfîrşitul lumii

şi aşa autorităţile se ascund de frică prin scorburi

şi rănile nu se mai vindecă.

Desigur, voi scrie un poem cu hiene

şi foarte mulţi struguri,

deoarece seceta a fost necruţătoare.

Aici cred că poemul se termină …

 

Destin

Şterg amprentele de pe riduri,

lacrimi de cerneală alunecă pe manuscrise,

ochii nedeprinşi cu punctele cardinale

se amestecă cu cele scrise.

Limba se loveşte de piedici de arme,

plutoanele de execuţie trag fără greşeală,

la congresul povestitorilor de vise

participă curtea regală.

Plumbii seceră mănoasele opere

descoperite în podul istoriei,

mor de plictiseală atîtea capodopere

ajunse în culmea gloriei.

Sîngele se prelinge pe dedicaţii,

spulberă timpul viaţa lor făr-de moarte,

mă strecor singur printre malformaţii

înghesuit într-o ultima carte.

 

Printre spînzurători

O stivă de citate şi butoaie cu pulbere în cetate,

soldaţii mai mult morţi decît vii

te aşteaptă să vii.

Viaţa se aşază în noi cu ieri şi apoi,

destituită din pleoape alunecă nemuritoare pe ape.

Prin pieţe nu-s decît spînzurători,

s-au comis şi erori şi grupuri vesele de ţărani

numără bani.

 

Carii se înfruptă din viaţa noastră abruptă,

apar şi dispar şi rîd,

alături de  gîdele surd

lumea-i pe ducă.

 

Cîinii latră

Cîinii latră,

pîine neagră,

plec în lumea

de afară.

 

Ploaie neagră

trup de ocară,

cîinii latră

şi ne cheamă,

 

cîinii latră

şi în cer.

 

Se unesc robii lui Dumnezeu …

Lumea se scurge anevoioasă,

dincolo de vîrstă minusculii cerberi

se întind languroşi pe podele.

 

Lista e lungă, cerul anunţă datornicii,

o falie de vicisitudini, se destramă

o orînduire mai dreaptă,

desantul incertitudinii

alunecă în letopiseţe.

Mimi mă mîngîie şi goală

mă scoală din patul lui Procust.

Cîntă cucuveaua în raniţă.

Se unesc robii lui Dumnezeu,

Procust şi Mimi, pe viaţă.

 

La periferia privirii

Noaptea asta e dispreţuitoare,

alunecă prin mine ca o mătanie,

se lungeşte pe canapeaua sidefie,

mă  aşteaptă să o iubesc,

să beau în neştire.

O iubesc, trece timpul,

nu-i aşa că noaptea e răpitoare?

Ochiul ei umed păstrează imaginea

destrămată a naturii

şi cîteva bucăţi de soare.

 

Mă prăbuşesc,

mă aşteaptă un înger bătrîn

care urlă la umbra mea de sepie,

la periferia privirii

picioarele bat cadenţat nesfîrşitul.

 

Stare de graţie

Secretara intră speriată

să mă anunţe sfîrşitul lumii.

Lumea desfigurată

îşi arată rănile.

 

Mă tăvălesc în mugurii tăi

firavi şi tineri,

de luni pînă vineri.

 

Sfîrşit de an

La periferie

viaţa de toate zilele :

demoni de argilă,

eroşi sarcastici,

îngeri frivoli

şi flegmatici.

 

31 decembrie :

lumina difuză,

aerul neutru

şi îngerii de cerneală

care spoiesc cu aripi violete

cerul de-afară.

 

Frica are muguri

Cu ochii la Tatăl meu, în numele Lui,

al Sfîntului Duh, rob mie şi trecerii,

rob desfătării, prinţ captiv în celula vidului,

mă închin la existenţa aridului.

 

Beau Bobotează adusă de îngeri,

Marieta mă călătoreşte româneşte

în ţara viselor şi din existenţă

adulmec firul de iarbă,

cu ochii în numele Tatălui

mă strecor în plasmă.

 

Beau, mă rog,

frica are muguri şi aripi şi pori

înainte să mori.

În numele Tatălui,

Sfîntului Duh,Fiului, vidului

şi a celor o mie de erori…

 

Existenţa scrisului

Liniştea e ciudată şi descreşte,

oraşul are formă de şarpe,

regnul iubirii înveleşte

existenţe atît de deşarte.

Albul imaculat al uitării de sine

locuieşte în moarte.

 

Mici monştri pendulează

la marginea paradisului,

limita dintre noi diluează

existenţa însăşi a scrisului.

 

O ultimă aripă

La marginea manuscrisului

timpul se agită, personajele sînt burleşti,

mă rog de gîde să le lase,

să se desfăşoare pe îndelete

şi el mă întreabă rînjind:

cît timp mai ai de gînd

să trăieşti, poete ?

Compun semne diacritice

în spaţiul înţeles doar de mine

şi manuscrisele devin divine.

Rolul meu se termină

cu această infernală corvoadă,

aştept licuricii la noapte

să scriu despre existenţa de-afară.

Mă uit la cer şi cer nesfîrşitului

măcar o ultimă clipă

ca să-mi crească din golul absurd

o aripă.

 

Mă apropii de stele….

Sîngele curge curat ca o lacrimă

şi umple aşternutul

şi pata de lumină

de pe obrazul poetului.

 

Delirează, se întinde acum în grădină,

înfloreşte peste tot, prinde viaţă,

devine fluviu pe care curg inimi albastre

dimineaţă de dimineaţă.

 

Scrie peste tot poeme

şi umple văzduhul cu rime,

mă apropii ca un poet de stele

în braţe cu tine.

 

Pasăre sacră

Pasăre-nimbă, pasăre-cuc,

poem de apă, poem de lut,

grindă de casă, grindă de nuc,

 

pasăre sacră, pasăre mov,

prohod de apă, prohod de Iov,

Iordan de viaţă, moarte de-alcov,

 

pasăre-sacră, pasăre-lut,

limbă de moarte şi început,

unde la noapte o să mă mut ?

 

Botez sacru

Limba se împerechează,

naşte prin cezariană poeme,

se dilată şi botează cu agheazmă

cărţile-stele.

 

Creşte şi încoronează

cu spinii iluziilor

Drumul Crucii

şi al confuziilor.

 

Tărîm iluzoriu

Perpendicular pe starea de graţie a poetului

metafora se zbate şi ia locul epitetului.

Textul amăgitor de pe pagina goală

devine operă genială.

Limba se contorsionează şi chinuită

alături de poet cade-n ispită,

naşte frică de viaţă şi de moarte

şi de teamă se aşază în carte.

Forfota gîndurilor neîmplinite

alunecă în spaţii nemărginite,

hotare şi teritorii ce vom străbate

pe alte tărîmuri deşarte.

Poate o ultimă operă genială

desenată de timpul pierdut

pe o pagină goală.

 

De la etajul patru timpul are altă culoare…

Uneori, atîrnînd pe fotoliu,

mă diluez şi scriu absurd,

lobul urechii se zbate neputincios,

ceasul din perete îmi spulberă gîndurile.

 

Mă apropii să te întreb

despre nimic,

zîmbetul tău amăgeşte primăvara

şi încolţesc iluziile.

 

Cu ochii pierduţi în lentoare

fac pact cu eternitatea,

de la etajul patru timpul are altă culoare,

viaţa îşi urmează cursul neutru.

 

La Saint-Sulpice

Ieri la Saint-Sulpice lăstunii ţopăiau

pe caldarîmul strălucitor,

apa spoia cu reflexe sîngerii curcubeie amăgitoare,

ochii tăi de marmură se lăfăiau în fervoare.

Zăpăciţi în lumina barbară

trecătorii rătăceau printre arcadele sfinte,

trotuarul se lăbărţase dincolo de orizont,

cerul spînzura purpuriu printre icoane.

 

Ieri la Saint-Sulpice vulpi polare

se desfătau frugal cu porumbei libertini

amăgiţi de turişii veseli.

Căzusem pe gînduri

neliniştit de ultima ta scrisoare,

armistiţiul cu mine anunţa deja o pace interioară.

Paşii tăi de sfîntă, ca nesfîrşitul,

mă urmăreau pe limbă de pămînt pierdută

dincolo de colcăiala oraşului.

 

Văzduh tandru

Cu limbă de moarte,

cît mai departe,

chiar cît mai departe

de ultima moarte.

Hopul se îmbibă

şi limba devine agresivă,

ca o pîlnie

prin care în lobul urechii

curg mugurii şi gîzele

şi nevertebratele

neperechii

şi toate umbrele

deşarte ale muzei.

Doamne,

curg din văzduhul nefidel

coarne

şi muguri de carne,

muguri de carne…

 

Starea pîinii

Aşa se cade  prieteni, ca lumina

şi codrul, ditirambul şi sintagma,

să spintece cu cerul Palaghia

şi să-mblînzească negreşit şi magma.

 

Să strîngă-n poală greieri melancolici,

să rîdă şi să plîngă cu nebunii,

să ispăşească moartea cînd lăstunii

în zborul lor nebunii mei alcoolici

 

vor împlini o nouă lume-a pîinii.

Silabele vor ninge printre gene

istorii şi istorii cu romînii

în limba mea cu gene imortele.

 

Osîndă

Rodie blîndă,

poem-osîndă,

rimă plîpîndă.

 

Cruce străbună,

poem din rană,

lume-ancestrală.

 

Spre răsărit

şi spre apus,

cruce de dus…

 

Pe metereze

Cerul, o pată de poezie

care se diluează şi se tot întinde

din cerul gurii pînă în rărunchi, în intestine.

Atît de mult vrea să  debordeze,

pînă dincolo de Comuna de Paris

şi de metereze.

Cîntecul lui se întinde din vatră în pod,

pînă la Rimbaud.

Printre norii lăptoşi mă ameninţă trecutul

şi nefericit de acest episod îmi pun scutul.

Chem cu un strigăt de disperare

pe Hugo, pe Balzac, pe Verlaine

şi totul mi se pare blestem.

Lumea se destramă,

pe balconul alungit ca o lamă

venele supurează tristeţe,

alungit pe o dungă, libertate,

în sfîrşit, cred că-ţi voi da dreptate …

 

Rătăcit sub pămîntul lăptos…

Rătăcit sub pămîntul lăptos

mă transform în os,

caut printre îngeri o osie

ca să-mi petrec veacul cu o sosie.

 

Cutremure mari sau mai mici

mă mută printre furnici

larvă-poem,

scot capul din pămînt şi te chem.

 

Limba s-a împotmolit, e seacă,

cu poemul neliniştit se îneacă,

gîdele calm mă aşteaptă printre ulmi

înainte de a ajunge pe culmi.

 

Surghiun

Cu o raniţă

am ajuns pe graniţă,

port cu mine trecutul şi gena,

părinţii, anii taciturni

şi pe Gena.

 

Mă dor de dor toate

oasele împovărate,

sîngele mi-a rămas brazdă

la ultima gazdă.

 

Sînt grele

poemele mele,

rîncede, săţioase,

făină de oase,

praf de stele…

 

Domnişoară-Primăvară

Printre grauri vine primăvara

călătoare, ca un bob de grîu,

înecînd cu fluturi toată ţara

şi cu flori albastrul în desfrîu.

 

E gătită ca o domnişoară,

îşi arată buclele-n oglinzi,

îţi dă ghes a nu ştiu cîta oară

cu lumina ei să te cuprinzi.

 

Sufletul-copil întinereşte,

proaspete icoanele din noi,

renăscute din al iernii cleşte

strălucesc brodate în zăvoi.

 

Ceru-i un penel ce înfioară

roiuri de albine printre flori,

înflorim de dor a mia oară

ameţiţi de mia de culori..

 

O candelă vie

Sub grinda casei,

amintirile şi mînăstirile.

Aprinsă, o candelă,

bunica duioasă

pe peretele sacru din casă.

 

În spatele casei

locul mitic al coasei,

tîmplăria bunicului,

două sicrie şi roţile dricului.

 

Mai departe,

vorbe deşarte…

 

Tiptil…

Lumina are străluciri duioase,

se-nclină şi apoi intră în oase,

cînd ameţit pe drumul cel din urmă

o să m-aşez cuminte într-o turmă.

 

Calc pe zăpadă mugurii de carne

ce-ncearcă din urcuş să mă întoarne

şi mă aşez ca un copil cuminte

în pasărea ce-am fost mai înainte.

 

Ea dă din aripi, timpul mă-nconjoară.

Mai singur decît fost-am odinioară,

cu ţipăt de lumină săgetată,

intru tiptil în lumea de-altădată.

 

Dimpreună

În Țara străbună

cu har se adună

Poeţii-Cuvinte

în Limba Română.

 

Se-aşază în rime

în sfînta lor carte

şi luptă cu timpul

să fie-n cetate.

 

Vor fi Dimpreună

de-acum înainte

Poeţii-Cuvinte,

în Limba Română.

 

Dada, Tzara şi Eu…

La Tzara,

în Montparnasse,

a venit din Zurich

la taifas, Dada.

Cresc căpşunii,

vibrează morţii şi Brîncuşii

la mormîntul

unde vor veni  Trăenuşii.

Florica geme.

La Cabaretul Voltaire

cu 25 de poeme,

Dada,Tzara şi eu

vom scrie,

decupînd

din paşapoarte

chipuri aproximative,

scrisoarea Manifest,

înainte de culcare…

 

Poetul o să uite …

De teama criticilor

poemele or să se destrame,

vor intra negreşit

în lumea lor fără soare.

Ascunse prin sertare,

vor pleca de frică peste hotare

şi ameţite vor veghea

ultimele noastre clipe-viitoare.

 

Poetul, ameţit de glorie,

o să moară.

Se va naşte, desigur,

a doua oară.

 

Metamorfoză

Kafka vrea să mă citească,

circulaţia e îngreunată,

se complace cu starea mea socială,

suferă de metamorfoză.

Începe procesul, pe îndelete

urcă şi se tîrîie pe un perete.

De acolo lumea se înfiripă

şi Grete îl hrăneşte cu libertate.

Lui Gregor îi creşte o aripă,

se crede patron şi aleargă

din cameră în cameră

în lumea întreagă.

Obosit, se întoarce acasă

să asculte  vioara măiastră

în salonul cu lumină albastră.

Moare părăsit de iluzii

pe faţa de masă.

 

Lumea nu se termină

Nu mă pedepseşte nimeni,

dar sînt zile cînd nu am ce să fac afară :

să număr trecătorii,

să mă împrietenesc cu morţii,

cu timpul care mă omoară ?

Chiar dacă se luminează,

norii nostalgici mă ademenesc

prin parcul amintirilor

să mă lupt cu fiare.

Ai dreptate, iubito,

o să mă apropii de firul de iarbă,

e soare şi chiar dacă a plouat

lumea nu se termină.

Nimeni nu mă pedepseşte,

voi asculta păsările, mugurii,

nu voi muri de singurătate

pînă se vor coace strugurii.

 

Imagine volatilă

Timpul

o lighioană, o capcană,

un cer, o  subterană,

o şenilă care brăzdează

viaţa ce zboară.

 

Materie cenuşie, viperă,

sînge, spaima debilă,

o firidă cu ochi fioroşi,

o reptilă

alunecînd prin grădină.

 

Timpul,

o mireasă

care fuge de-acasă…

 

Montmartre

Pe trepte urcă Sartre,

Renoir, Van Gogh, Lautrec,

Place Tertre şi Montmartre,

la Moulin Rouge petrec.

 

Se cern-agil în vie

ghenghete la cules

şi Sacré-Cœur ne-mbie

să mergem la Abesses.

 

Se pierde-n libertate

pe-aleile de vis

cerînd lumii dreptate,

Comuna din Paris.

 

Cu ochelari albaştri

nerăbdător, Michou,

ne-aşteaptă printre aştri

cu Mireille Mathieu.

 

Fuziune cu timpul

Sinuos timpul,

îl cunosc din păcate,

vrea să mă disculpe,

mă invită în eternitate.

 

Petrecem împreună

zilele, nopţile, orizontul,

dar ne încolţesc reptilele

şi pierdem totul.

 

Una chiar mă răneşte

cu aripa lui solzoasă,

înotînd ca un peşte

prin cerul din casă.

 

Apă, apă şi iar apă…

Apă, apă şi iar apă,

rîuri molcome ne-adapă,

găuri negre ne îngroapă,

apă, apă şi iar apă.

 

Cu oglinzi otrăvitoare,

apă tristă care doare

şi îneacă mii de fiare,

apă, apă şi iar apă.

 

Apă şi Potop de apă

ce acoperă şi sapă

şi ne-neacă şi ne scapă,

apă, apă şi iar apă.

 

Tablou neutru

Pe culoare înguste

ochii mei verzi lăcrimează

ape de bobotează.

Pereţii sticloşi ai bisericii

aduşi din sudul Americii,

au vitralii de  îngeri răsfăţaţi

din Galaţi.

Vîntul bate clopotele,

le aud din Tecuci ropotele.

La Mărăşeşti, prin Mausoleu,

nu-s decît eu.

Pe o plută

în Grădina Icoanei,

doi tineri se sărută.

E tîrziu, Doamne,

atîrnată de cerul tău

lumea doarme!

 

Misiune de pace

Trec paşnici iar soldaţii

pe poarta larg deschisă

să-şi regăsească fraţii

pe o cîmpie ninsă.

 

Din răni li se preling

tratatele de pace

şi sîngele coclit

şi caii singuratici.

 

S-au împăcat cu sfinţii,

au invadat cîmpia

să-şi caute părinţii

şi cerul şi moşia.

 

Pedeapsă capitală

În comuna lui Ion Mireanul

vin inundaţiile, zăpezile, potopul,

oamenii stau la crîşmă cu anul,

casele pleacă la vale cu totul.

 

Zac printre mireni spînzurători

unde zei cu pingele de lut şi noroi

vor fi atîrnaţi nemuritori

să se balanseze pe tarabe goi, în gunoi.

 

Au încremenit pe vecie moşiile

şi livezile acoperite de ape,

trecutul acoperit de toate stihiile

vor lăsa îngerii să se-adape.

 

Piatra mă roagă

Strînge-mă,

mă roagă

piatra,

strînge-mă de copită,

poate mă voi preface

într-o aripă.

Loveşte-mă,

mă voi sparge

şi din mine

vor creşte

ţări de alge.

Alunecă,

alunecă,

poate vom construi

amîndoi

o altă redută …

 

Toate au aripi

Străzile au aripi, chiar şi plopii,

chiar şi scările pe care urc pînă la tine.

Florile care ţi se lipesc de pulpe

şi mugurii privirii

şi chiar cuvîntele toate au aripi

şi pînă dincolo de aripi,

am aripi cu tine.

 

Deschid uşa şi are aripi,

la fel ca tine,

de dincolo de pragul cu aripi

zbor la tine….

 

Unde

Pe o treapta spre Isus

lovesc pragul cel de sus

şi-n icoana din perete

mă grăbesc că-mi este sete.

Verbul plînge

şi mă strînge

în ce lume

voi ajunge ?

 

În tihnă

Se închină

precum soarele,

în tihnă,

luminează

se roagă

iubita mea

îmbrăcată

goală.

 

Iubeşte,

plînge,

se risipeşte

în lumea

de mîine…

 

Incertitudine

O stare de desuetudine

şi un ochi monstru

care măsoară ura

şi mărunta incertitudine

şi carnea dezlipită de osul

care se frînge.

O stare, de stare

fără apărare

şi fără ură de mine,

aproape singur,

aproape

de amintire…

 

Un înger poate

Un înger poate

în libertate,

cerul şi gerul

dorind să-ntoarne

orele-n carne,

să-nvingă-o moarte

şi să mă-ngroape

poate pe-o roată

cu lumea toată,

un înger poate,

o piatră poate,

rostogolită

peste o groapă,

peste o lume

de altădată.

 

Uneori memoriile sînt grele

Sînt un ticălos, vidul are gheare albastre,

limba de toate zilele îmi stîrneşte curiozitatea

şi verbul şi existenţa mă fugăresc,

printre rime oare fug de pagina goală ?

 

Uneori memoriile sînt grele,

le purtăm precum ocnaşii, ani în şir,

chiar şi atunci cînd căutînd sfîrşitul ne întrebăm :

oare cerul mai are şi alte încăperi binevoitoare?

 

Şi iată, dezmeticită cum ne învăluie

în cuvinte tainice şi ne cheamă să ne binecuvînteze,

pe prundul spălat de îngerii cu aripi de volbură

oare e cerul mai aproape, iar eu tot pasăre?

 

Piatra asta

Piatra asta alunecă,

se rostogoleşte peste

îngerii trişti şi temători.

Alunecă scormonind pămîntul

şi cerul de după nori

şi cuvîntul

şi peştii vorbitori.

 

Piatra asta vorbeşte

şi strigă, alunecă,

stă cu noi la masă,

răstoarnă în drumul ei istoria

şi creşte,

piatra asta de piatră

iubeşte …

 

Carnea pămîntului

Din lumea cerului,

pe carnea pămîntului,

voi scrijeli cu irisul

istoria cuvîntului.

 

Aici piatra şi iarba

are forme ovale,

carne din carnea cuvîntului

dumnitale.

 

Revista indexata EBSCO