Jun 26, 2018

Posted by in Poezii

Sterian VICOL

COROANA LOR
– Sonet dedicat poeţilor moldoveni plecaţi în nemurire –
Ioanid Romanescu
Mihai Ursachi
Cezar Ivănescu
Dan Laurenţiu
Adi Cusin

Păi cine-aude stejarul  de-acasă,
Şi-a cui e crucea verbului ce-nscrie
Vrerea poeţilor rod din pustie,
Ori fruct oprit, ori rană nou culeasă?

Dar frunza de stejar, lance în glie,
Le-nalţă spre cer, clipa-ntîi rămasă
Tinerilor miri, în grai şi mireasă,
La nunta lor de sfîntă poezie!…

Ei, care-au scris cu ascuţiş de coasă,
(Azi, Doamne, ce scribi o mai bat şi-o lasă?),
Îi poartă zborul, cu-azur, sub cîmpie!

O, cu lux de amănunte, cine ştie
Unde-i floarea cărţii lor ce adie
Stejarul viu din coroană-aleasă!

20 martie 2018

CATRINELE ŞI CATRENELE LUI TERIAN/
MEMORIA LUI FEMIOS IV

CAMAŞA mea de mire mai alba decît mama
Ce mi-a-mpletit-o din firul cel de tort,
E-n trandafiri de-atunci şi unduie ca flama
Lămpii pe sub care umbrele-i mai port

SAMANTA e un orb ce-şi capătă vederea
Legată dinăuntru-n afară, cum un odgon străin
De-un vas plutind, pe care valul în declin
Îl rupe deodată şi-ncepe, lin, căderea!

Şi umple pe cîmpie – un veşnic peregrin,
Mi-e sete de un deal cu zumzet primitiv;
Pămîntul ştie graiuri, pămîntului mă-nchin,
În fiecare fir, ce Mag  fi captiv?

Şi vin la noi PĂRINŢII şi bucuroşi ei vin,
Cu palmele crăpate la margine de ziuă,
Aducem vechi pahare şi-n vinul cel senin
Noi auzim şi greieri, şi boabele din piuă

PĂMÎNTUL lor cel negru, uscîndu-se prin gări,
Sub felinare cade pe pietre şi pe linii,
Pămîntul care intră ca o floare-n nări
Cînd şi polenul arde pîntecul albinii

Şi iarăşi printre trenuri, părinţii noştri strigă,
Le dăm în uşa gării ceva tot pe ascuns,
Şi mîna-ntind de putredă ferigă
Şi ne-auzim pe NOI, în roua-n care n-am ajuns!

Cu gura orbită într-un secol difuz,
COPILUL strigă căzînd prin clepsidră
Şi moartea ca un păianjen doarme-n auz
Ţesîndu-şi pînza pe fiecare fibră

Cerul e-acelaşi cu stelele perechi
Are arcu-ntins şi casa îmi veghează,
Pereţii lunecă şi-s galbeni, şi străvechi,
Peste-un PRAG de apă la amiază

Vocea cui se-aude de sub var subţire,
Cum la nunţi în iarnă, mirele-n extaz?
CEI PLECAŢI cu anii în neştire,
Umplu noaptea lămpile cu gaz

Mai presimt eu moartea ca o rouă lină
Irizînd pe floare pulberea mătasei?
VĂMILE DIN FRUCTE cresc peste grădină
Şi aprind cu miere toţi pereţii casei

O, rămîne lemnul de CORĂBII, şi rămîne
Să-l însemn marea cu cerneli albastre,
Peste care flăcări dănţuiesc şi zîne
Cînd se întretaie stele în dezastre

La miezul nopţii, crengi fragede se rup
Să vindece tăcerea ce fumegă a moarte
Şi greierii, deodată, se-ntrerup
Cînd femeii-i cade capul pe o parte

Mi-e frică să scriu ACEST POEM
Căci au plecat prea mulţi poeţi sub glie,
De-aceea lirele sînt rădăcini şi-avem
Arbori care nasc în veşnicie

Un lanţ prelung de-notători
Dezleagă rîul la amiază,
Umbrele lor îngemănează
PIETRELE bolnave de culori

TINERII, prea tineri dansînd,
Cu mireasa apei la piept,
I-aşteaptă gloria şi-i aştept
Şi parcă nu-s tot aşteptînd

Pe-această colină prea blîndă,
Muşc sămînţa de grîu pîn-la miez,
SATUL se cutremură la pîndă
Tot aşteptînd ca eu să-l salvez

RANA ce-o port mi-aparţine numai mie,
E ca o pleoapă pe sub care îngeri în somn
Pipăie mormîntul celui mai tînăr domn
În care şi-a zidit cuibar o ciocîrlie

Ea doare fiindcă demult nu mai doare,
Rana-i lumina unui ŢĂRM ce-l mai am,
Cînd alerg prin zăpezi şi coridoare
Străine, ca o lanternă mă-mparte pe-un geam

Rana ce-o port mi-e dată numai mie,
Coboară uneori în cuvînt ca frunza-n pămînt
Nu pot s-o-mprumut, ar fi o erezie,
Ea este semnul că ard şi mai SÎNT

BĂTRÎNUL poet doarme lîngă-o apă,
Cu respiraţia lui abureşte oglinzi
Pe care păsările nopţii le dezgroapă
În altă parte a lumii, de-unde le vinzi

Revista indexata EBSCO