Jun 26, 2018

Posted by in Istorie literara

Radu ŞERBAN – Centenar – un preot la Marea Unire. Din învăţăturile preotului Moruşcă Matei (1890-1979) către nepotul său

 

Bunicul, preotul Matei Morușca, ne-a povestit prea puţine despre participarea sa, ca delegat, la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. De ce? Poate înţelegînd ce s-a întîmplat cu Iuliu Maniu și alţi participanţi de seamă, n-a vrut să ne umbrească viitorul, într-un mediu ce-și devora valorile. Apoi, îl mai avea pe fratele său, fostul episcop Policarp al Americii, la vremea aceea cu domiciliul forţat la Craiva, iar mai tîrziu, după înveșnicirea sa din 1958, acuzat că ar fi cochetat cu Partidul Naţional Ţărănesc. Așa că bunicul Matei, sau „moșul” cum îl numeam noi, cei 13 nepoţi, evita subiectul.

Eram la Icland, într-o seară liniștită de vară, în vacanţă.

  • Sărut mîna, Moșule Matei, te-aș ruga cînd te-ntorci de la vecernie, să-mi mai spui de la Alba!
  • De cîte ori să-ţi povestesc, măi, „nupoate”?
  • Ba poate, moșule! Poate să te-asculte nepotul, chiar și de-o sută de ori, că tot nu se satură! Tot nu vrei să-mi spui? Dar Mama mi-a spus că știi multe!

  • Ei, m-am întors! Dumnezeu să primească sfintele rugăciuni!
  • Să primească Dumnezeu!
  • Atunci, la Alba, „ne-am împlinit”, nepoate, noi, românii. Cînd se-nalţă din ideal, împlinirea ţi se furișează în suflet, ca fumul smirnei din cădelniţa dreptăţii.

Unul moment înălţător al vieţii mele s-a petrecut atunci, pe 1 Decembrie 1918, cînd Pronia și alegătorii m-au învrednicit să merg la Ierusalimul românilor, să votez Rezoluţiunea, alături de ceilalţi 1227 de delegaţi, să consfinţim pe vecie Unirea noastră cu România. Atunci, Ţara și-a serbat „Majoratul”, nu doar că împliniserăm al 18-lea an al secolului, dar și al 18 secol al mileniului nostru de urmași ai lui Traian..

Cu 12 ani înainte am respirat aerul libertăţii în Regatul de dincolo de Carpaţi, împreună cu părinţii și cei cinci fraţi. Trecînd fruntariile vremelnice, mi-am întărit atunci credinţa, sădită-n glia familiei, că ne tragem din aceeași tulpină cu cei de peste munţi.

Ruga pentru Unire, murmurată de preoţi din moși – strămoși, cu îndelungă răbdare și neclintită credinţă în Atotţiitorul, ne-a adus dreptatea la ceasul cuvenit, ceas ce m-a purtat și pe mine în inima Sărbătorii celei Mari a Neamului.

Bunăvoinţa divină și ruga din Ceruri a străbunilor m-au închinat ca delegat la Marea Adunare de la Alba. Poate moșu’ Matei, preotul al cărui nume îl port, m-a vegheat din Înalturi. Da, tot Matei îl chema și pe bunicul meu, din Cristești, al cărui bunic fusese tot preot. Sau poate sorţii m-au ales la întîmplare dintre toţi vrednicii preoţi și învăţători din împrejurimi. Așa că nu mă întreb de ce tocmai tînărul învăţător-preot fusese ales. Trebuia să mă port la înălţimea demnităţii primite!

Pe 22 noiembrie 1918 am completat și semnat „credenţionalele” pentru cîteva cercuri electorale din împrejurimi, printre care și cel numit „reuniunea învăţătorilor greco-ortodocși din Abrud”. Formularele ne veniseră scrise deja la biroul din Alba, eu doar completam numele, localitatea și cercul electoral, apoi semnam, ca secretar și dădeam spre semnare președintelui. Așa se face că, pe „credenţionalul” meu, vei vedea același scris sus, la nume, ca și la semnătura secretarului.

  • Cum ai ajuns de la Presaca la Alba, bunicule?
  • Cu o zi înainte, în straie de sărbătoare, am plecat cu Mocăniţa, coborînd pe Valea Ampoiului, iar prin gări, la Meteș, Ampoiţa, Șard, Ighiu, oamenii ne întîmpinau cu steaguri tricolore și cîntece patriotice. De o vîrstă cu mine, Mocăniţa ne-a dus cu alai pînă în gara din Bălgrad.
  • Dar acolo, în Sala Unirii, cum a fost, mai spune-mi!
  • La intrare mi-au verificat „credenţionalul”, apoi am ajuns în cazinou, cea mai mare sală din Alba Iulia. Pe peretele din spate trona portretul lui Mihai Viteazu, iar mai jos, tabloul lui Horea, Cloșca și Crișan. Prin bunica ta, Aurelia, născută Nicola, te tragi și tu din neamul lui Horea, cel devenit martir prin crucea de tortură, roata. Îi datorez și lui prezenţa în Sala Unirii, ca și Crăișorului Iancu, cel ce la Presaca a însufleţit românii, la 1848, să-și apere ogorul și să-și verse jalea purtată în suflet de veacuri.

În cazinoul militar, forfota a încetat cînd, sub aplauzele noastre, au intrat demnitarii, Goldiș, Pop de Băsești, Cicio Pop și Maniu, așezîndu-se pe podium, la o masă lungă. Noi, om lîngă om, nu încetam să aplaudăm. La ceasul amiezii, Vasile Goldiș a citit Rezoluţiunea pe care am votat-o, iar Iuliu Maniu a explicat hotărîrea istorică a Unirii. Au urmat alţi oratori, în total opt. După ce am ieșit pe Cîmpul lui Horea, în faţa mulţimii a vorbit și Episcopul Miron Cristea, ce urma să devină primul patriarh al României Unite.

În așteptare, vreme de vreo oră jumate înainte, povestiserăm între noi, cei din sală, cum am ajuns acolo, de ce lumea însufleţită și îngrijorată se întreba de trupele generalului Mackenzen, aflate la doar 10 kilometri, la Oarda. Știam că sîntem apăraţi doar de gărzi, căci armata română abia ajunsese la Tîrgu Mureș. Vorbeam de reuniunea din seara trecută, de la hotelul Hungaria, hotel al cărui nume se schimbase peste noapte în Dacia.

Cu mintea simţurilor am trăit împlinirea Neamului Românesc. De atunci, Carpaţii ne leagă, nu ne mai despart. Vorbe mari, la fapte și mai mari! Sîntem uniţi între noi, cum uniţi sîntem în Hristos prin botez. Venisem acolo nu numai în numele celor ce m-au ales, dar și al bunicului Matei, al tatălui Ioan și al fratelui mai mare, Pompei, ce slujise pe front ca preot ortodox misionar[1]. Pe soţia lui, preoteasa Marioara, sora mitropolitului Bălan, o deportaseră, săraca, împreună cu preoteasa Aurelia, mama poetului Octavian Goga, în satul Ruszt, din comitatul Șopron[2].

La ieșirea din sală, orașul se îmbrăcase în nea ca într-un giulgiu sfînt. Dumnezeu binecuvînta Unirea!

  • Moșule Matei, de ce-l ţii pe Iancu pe perete, ca pe o icoană?
  • La Presaca, unde fusesem învăţător, la fel ca în toată Ţara Moţilor, oamenii îl ţin de sfînt, la fel cum îl ţin și eu de icoană, căci fără jertfa lui nu am fi trăit ceasul Unirii.
  • Moșule, …
  • Hai, lingușește-te, zi-mi și „cocoloșule”, cum mă porecliţi voi, nepoţii!
  • Ba nu, Moșule, numai dumneata crezi așa! Dar, spune-mi, eu sînt dac, sau roman?
  • După lobul urechii lipit, ești pui de roman, dar după năzdrăvănii, tot dac ai rămas!
  • Dar noi de ce ne numim români?
  • Nicio altă ţară, în afară de România, nu poartă în nume cuvîntul „Roma”, căci noi îi moștenim pe romani, cu limba și numele. Noi, moţii, folosim cuvîntul latin „fodină”, în loc de mină, căci munţii noștri bogaţi i-au atras pe romani, să ne aducă vorbele latinești în schimbul aurului. Tatîl meu a avut și el o „fodină”, acolo, pe Dealul Morușcanilor, lîngă Roșia Montană. Noi măsurăm pămîntul în „iugăre”, de la cuvîntul latin „Jugerum”. Fraţii mei poartă și ei nume de romani: Pompei, Silvestru, Aurel, Adrian, și Lucreţia.
  • Dar în Regat, cînd ai fost prima oară?
  • Cu părinţii și fraţii, am mers, la sfîrșitul lui august 1906, cu „Corul Moţilor” din valea Ampoiului[3], alături de preoţi, preotese, învăţători și alţi tineri, la expoziţia din București, la sărbătoarea celor 18 veacuri de la cucerirea Daciei de către romani și a 40 de ani de la înscăunarea Regelui Carol I. După ce am trecut fruntariile cu trenul pe la Turnu Roșu, nu ne-am mirat să auzim lumea vorbind tot românește, la București, Sinaia, Constanţa sau Ploiești, pe unde am poposit. Simţeam că noi, moţii, sîntem de-un neam cu ei, regăţenii.

La statuia lui Ovidiu din Constanţa, unde părinţii au depus o  coroană de flori împreună cu membrii „Corului”, am înţeles de ce mă numesc „român”. Într-un studio ne-am făcut fotografia aceea ce o are și maică-ta, cu toată familia.

Bucuroși că am văzut România, la întoarcere, ne-am închinat cu toţii Bunului Hristos, iar tata ne-a încredinţat că într-o zi, Bucureștiul va fi și capitala noastră. Știam că, mai devreme sau mai tîrziu, așa va fi, că tata nu minţea. În anul 1906, ca adolescent, lucrurile îmi păreau greu de schimbat, însă încrederea în tata mă oţelea. El văzuse de multe ori capitala, Viena, dar ţinuse să mergem, împreună, în adevărata capitală a Regatului, București.

De-ar mai fi trăit tata încă cinci ani, să-și vadă profeţia împlinită! A plecat la Domnul în 1913, lăsîndu-ne moștenire neamul „morușcan”. Numele Morușca vine tot din latină, de la „morus”, adică dud, pomul biblic al lui Zaheu. Frunzele de dud au dat borangicul iilor cu care se înveșmîntaseră femeile din „Corul Moţilor”, cînd am trecut Carpaţii.

            După moartea tatii, înaintea Unirii, cînd durerea în suflet ne crescuse văzînd cum fraţii ne pier pe front, am trăit mereu cu nădejdea că Atotputernicul ne va face dreptate, în cele din urmă. Eram al doilea absolvent de teologie dintre fraţi, după Pompei, purtînd mai departe tradiţia preoţească.

După cum vezi, nepoate, acel al 18-lea an al veacului, hărăzise românilor un număr norocos, 18, ca semn de divină ocrotire, de trecere la „Maturitatea Neamului”. Am fost de faţă la „Majoratul” României. Pînă și romanitatea noastră intrase în al 18-lea veac. Să mai știi, că pe lista delegaţilor la Marea Unire eram al optsprezecelea, așa cum apăruse în Gazeta Oficială[4], dacă îi socotim separat pe primii trei corifei de pe listă: Gheorghe Pop de Băsești, Alexandru Vaida Voevod și Iuliu Maniu.

La vîrsta maturităţii, am devenit un neam „Major”! Așa cum Capitolul 18, versetul 18 al Vechiului Testament ne spune de unde ne tragem noi, creștinii, tot așa anul 1918 ne amintește de unde ne tragem noi, românii.

 

  1. Radu Șerban

[1] Pr. Academician Mircea Păcurariu – „100 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial. Jertfele preoţimii”, Telegraful Român, vineri, 4 noiembrie 2016

[2] Valeriu D. Popovici – Ursu – „O fotografie inedită – Şezătorile organizate de Octavian Goga la Rășinari”, ziarul Naţiunea, 7 octombrie 2011. A se vedea și Gheorghe  Constantin Nistoroiu – „Martirajul romanilor ardeleni sub unguri”, documentar, martie 2010, http://roncea.ro/2010/03/20/martirajul-romanilor-ardeleni-sub-unguri-documentar/

 

[3] Vezi și „Cronica parohiei Pîclișa”, Ioana Rustoiu, Vaida Dănilă, Ed. Altip, 2008, paginile…

[4] Ioan Străjan, Membrii de drept ai Marii Adunării Naţionale de la Alba-Iulia din 1 Decembrie 1918, extras din Gazeta Oficială, nr. 1–12 și 14–15/1918, fond Direcţia Judeţeană Alba a Arhivelor Naţionale, Dacoromania, Nr. 67, 2013

Revista indexata EBSCO