Jun 26, 2018

Posted by in MOZAIC

Traian D. LAZĂR – Iaşi, capitala Marii Uniri

 

Din noiembrie 1916 şi până în noiembrie 1918, Iaşiul a fost capitala României. Unii au ales, pentru a defini această calitate, expresia capitala României sfărâmate, centrul refacerii, al rezistenţei până la capăt, etc. Ziarul Mişcarea din 14 decembrie 1916 intuia că „Iaşul este hărăzit să fie locul unde se va făuri România de mâine”. Din perspectiva devenirii istorice, Iaşul a fost şi rămâne Capitala Marii Uniri. Pentru că, la Iaşi se afla capitala statului, când Sfatul Ţării a decis unirea Basarabiei, iar Consiliul Naţional al Bucovinei a hotărât unirea cu România, la 27 martie/ 9 aprilie 1918, respectiv 15/28 noiembrie 1918. De la Iaşi s-au luat toate măsurile pregătitoare ale unirii Transilvaniei cu România, finalizate la 18 noiembrie/ 1 decembrie 1918.

Proiectul nostru îşi propune să înfăţişeze, folosind vechile dar şi noile surse de informaţii puse la dispoziţia cercetării istorice în ultimii ani, modul în care a fost guvernată ţara în perioada în care Iaşiul a fost capitală a ţării, cum s-a acţionat de aici pentru desăvârşirea unităţii statale a românilor. 

 

RETRAGEREA ÎN MOLDOVA

Evacuarea instituţiilor statului.

Mersul operaţiunilor militare a determinat guvernul să se gândească la evacuarea principalelor servicii ale statului în Moldova. În sursele documentare consultate, această acţiune este desemnată cu termenii: retragere, evacuare, strămutare….

„La 21 septembrie/(4 octombrie), Secţia operaţiilor din Marele Cartier General propune printr-un referat, evacuarea instituţiunilor de stat din Bucureşti”. Propunerea era însoţită de argumente: conducerea politică necesită ca, cei ce o exercită, să trăiască într-o atmosferă de linişte; Bucureştiul este prea aproape de graniţă şi e supus atacurilor aeriene; cluburile şi coteriile politice fac ca starea spiritelor să nu fie liniştită[1].

Încă din septembrie 1916, guvernul a examinat problema evacuării în Moldova, dar regele s-a opus[2]. La 10/23 octombrie 1916,  în prezenţa principelui Carol, o reuniune a miniştrilor de Război, Interne, directorului Căilor Ferate, generalilor Averescu şi Prezan la MCG a examinat măsurile de evacuare din Muntenia în caz de necesitate.

La 9/22 noiembrie 1916, părea încă posibil ca principalele organe ale statului (regele, parlamentul şi guvernul) să-şi desfăşoare activitatea în Bucureşti. Decretul regal nr 3088 din 9/22 noiembrie prevedea: „Adunările Legiuitoare sunt convocate, în sesiunea ordinară a anului 1916-1917, pentru ziua de 15/(28) noiembrie curent”. Semnau, regele Ferdinand şi preşedintele Consiliului de Miniştri, I.I.C. Brătianu[3].

La 10/23 noiembrie 1916, inamicul trecea Dunărea la Zimnicea. Alte forţe inamice au trecut, a doua zi, Oltul. Ambele grupări inamice se îndreptau spre Bucureşti. Grupul de armate Prezan se pregătea să dea bătălia pentru apărarea Capitalei.

„Frontul se apropiase prea mult şi rezultatul bătăliei, cu tot optimismul Marelui cartier şi al Misiunii franceze, prea îndoielnic ca să mai întârziem evacuarea autorităţilor. Am hotărât, aşadar, ca toţi cei ce erau orânduiţi să meargă, în caz de ocupaţie – să plece fără întârziere”[4].

Discutarea în consiliul de miniştri a problemei evacuării a dat la iveală un anume aspect:  „… Ministerele erau transportate la Iaşi, dar la Bucureşti nu rămânea nimeni? În grija cui erau lăsaţi funcţionarii care prin natura atribuţiunilor lor trebuiau să stea pe loc? Cu ţara ocupată sau nu, şcolile nu puteau să fie închise, preoţii nu îşi puteau părăsi bisericile, judecătorii, primarii erau datori să stea neclintiţi la posturile lor.

Fiecare ministru a fost aşadar însărcinat să studieze amănunţit nevoile departamentului său, să ia măsurile cuvenite şi să înceapă să o facă fără întârziere”[5]. În principiu s-a stabilit ca ministerele de Război şi Externe să fie evacuate în întregime. Celelalte ministere trebuiau să lase anumite servicii în teritoriul, ce se prevedea a fi ocupat de inamic, pentru păstrarea ordinii şi protejarea intereselor statului, familiei regale şi a populaţiei în raport cu inamicul. Pentru cele mai importante dintre măsurile guvernului/miniştrilor au fost emise decrete regale, ceea ce atestă implicarea regelui Ferdinand în operaţiunea evacuării în Moldova. Alte măsuri au luat forma deciziilor ministeriale şi nu au avut nevoie de aprobarea regelui.

Evacuarea familiei regale

La 11/24 noiembrie 1916, regina Maria era încă în Bucureşti, preocupată de  spitalele în care erau îngrijiţi răniţii de război.

În ziua de 12/25 noiembrie 1916, înainte de plecarea spre Iaşi, regina Maria s-a dus să-l vadă pe rege (la Scroviştea): „L-am găsit pe Nando calm, are un fel al lui curios de a primi înfrângerile de parcă nici nu-l deranjează, uneori mi se pare că nici n-a înţeles prea bine ce înseamnă…. Totul (în legătură cu plecarea, n.n.) a fost plănuit de Cartierul General, dar el nici măcar nu a întrebat ce cale vor apuca regina şi restul familiei regale, deşi am patru copii cu mine … Sunt obişnuită cu lipsa lui de prevedere”[6].

În discuţia pe care a avut-o cu regele Ferdinand, regina Maria şi-a exprimat dezacordul faţă de faptul că regele îl ţinea pe principele moştenitor Carol pe lângă el (la MCG, Scroviştea). Regina voia ca principele moştenitor să meargă pe front. Cu vehemenţă, ea a reproşat regelui: „Te joci cu viitorul lui, cu dreptul lui la inima poporului”. Adresându-se lui Carol, regina i-a spus: „Trebuie să pleci mâine, dacă nu azi! Iar odată ce pleci de aici, nu te mai întoarce, sau vor pune din nou mâna pe tine, du-te din tabără în tabără, de la general la general, pe orice vreme, pe orice drum, oricare ar fi greutăţile, trăieşte viaţa lor ( a militarilor, n.n.), fii prietenul lor, ajutorul lor, ajută-i să creadă că eşti peste tot, că nici o strădanie nu e prea mare, nici o jertfă prea grea”[7].

În aceeaşi zi, regina Maria şi copii familiei regale (Elisabeta, Mărioara-Mignon, Ileana şi  Nicolae) au plecat de la Buftea, spre Iaşi. În trenul regal, mai erau: „toate doamnele mele şi tot felul de rude de-ale lor, familia Ştirbey (soţia, Nadeja şi fetele, n.n.), Denize[8] şi familia lui, o puzderie de servitori, o mulţime nesfârşită, nesfârşită de bagaje”[9]. La 13/26 noiembrie 1916, pe la prânz, trenul a ajuns în gara Grajduri, unde a staţionat. Întrucât nu se ştia unde va locui familia regală, Baliff a plecat cu o locomotivă la Iaşi, pentru a clarifica acest aspect. A doua zi, cu o locomotivă şi un vagon, regina însoţită de Ballif şi de doamna de onoare Mavrodi călătoreşte până la o haltă în apropiere de Iaşi, unde este întâmpinată de primarul Iaşiului, G. Mârzescu şi soţia acestuia. Reginei i s-a propus să locuiască în Casa Cantacuzino-Paşcanu, unde se afla atunci sediul Corpului IV de Armată. O alternativă era casa Olgăi Sturdza de la Miroslava. Regina a preferat prima variantă.

În 15/28 noiembrie 1916, un al doilea tren regal „cu bagajele noastre şi cu restul servitorilor” a venit de la Bucureşti. Regina a plecat, cu o parte din primul tren, spre Iaşi. A staţionat într-un loc de unde putea să ajungă uşor cu automobilul în oraş. Iar a doua zi, trenul a fost adus şi mai aproape de oraş. Mulţi dintre cei refugiaţi cu trenul regal continuau să locuiască încă în el. De la 17/30 noiembrie până la 22 noiembrie/5 decembrie 1916, regina s-a ocupat de aranjarea noii locuinţe a familiei regale. Totodată, fiind o fire energică, a primit în audienţă diferite persoane, a vizitat spitale, a ajutat la stabilirea misiunilor franceză şi engleză refugiate în Moldova, a plănuit organizarea unui spital propriu împreună cu Maruka Cantacuzino, a vizitat, împreună cu copii, Miroslava şi Cetăţuia.

Miercuri, 23 noiembrie/6 decembrie 1916, familia regală s-a mutat din trenul regal, în Casa Cantacuzino Paşcanu. „Azi după-amiază ne-am mutat din tren în noua noastră locuinţă. E chiar tare plăcută, destul de confortabilă şi bunul nostru colonel (Ernest Ballif, adjutant regal,  n.n.) a reuşit să aducă toate necesităţile materiale care lipseau, căzi de baie, cuptoare, cazane de rufe etc… Camerele mele sunt aproape frumoase, fiindcă le-am aranjat cu multe lucruri, covoare, şi câteva mobile confortabile, pe care le-am adus cu mine. Dintr-un adăpost oribil am făcut o căsuţă în care mă pot refugia fără să mă simt chiar atât de lipsită de orice cămin”[10].

Evacuarea parlamentului.

Prin DR 3101 din 12 noiembrie 1916, adoptat în baza articolului 95 din Constituţie şi a jurnalului nr 2069/1916 al Consiliului de Miniştri se hotăra: „convocarea corpurilor Legiuitoare făcută pentru 15/(28) noiembrie, se prorogă pentru 10 zile. Corpurile Legiuitoare se vor întruni la Iaşi, în ziua de 25 noiembrie/(8 decembrie) 1916”[11].

Deputaţii şi senatorii au fost evacuaţi cu tren special ori pe cont propriu. Referindu-se la plecarea lor spre Iaşi, C. Argetoianu scrie: „În ziua de 11/(24) noiembrie s-a hotărât evacuarea Parlamentului din Bucureşti. În zorii zilei de 13/(26) noiembrie am părăsit Bucureştii , cu două geamantane, luînd drumul spre Iaşi. … Am ajuns la Iaşi a doua zi după-amiază, cu inima strânsă, mi se părea că se sfârşiseră toate …”.[12]  Nicolae Iorga a plecat spre Iaşi cu ajutorul prietenului său Gheorghe Munteanu-Murgoci, care l-a luat în trenul de evacuare al Ministerului Industriei şi Comerţului[13].

Preşedintele Senatului, Mihail Pherekyde  a plecat duminică dimineaţă(14/27 noiembrie),  în automobil, la Iaşi[14].

Unul dintre fruntaşii opoziţiei, „Take Ionescu a plecat la Iaşi cu foarte puţine lucruri, cu automobilul său, în ziua de 19 noiembrie”[15] (2 decembrie, stil nou). Proantantist ardent, el ceruse ca toţi parlamentarii , inclusiv cei cunoscuţi pentru poziţia lor germanofilă, să-l urmeze pe rege în Moldova.

La 14/27 noiembrie 1916, membrii Comitetului Consultativ al Partidului Conservator prezenţi la Bucureşti au examinat problema dacă trebuie sau nu să anunţe că nu vor lua parte „la şedinţele parlamentului la Iaşi, fiindcă art. 121 din Constituţiune spune că sediul guvernului este Bucureşti şi fiindcă Iaşi este ocupat de o armată străină (rusă, n.n.), intrată în România cu violarea Constituţiei”[16].  Era un artificiu juridic menit să justifice acţiunea lor şi care nu a adoptat majoritatea. Participanţii au decis că sunt mai multe inconveniente decât avantaje dacă trimit o asemenea comunicare birourilor parlamentului. Practic, fruntaşii conservatori au rămas la Bucureşti: P.P. Carp, Titu Maiorescu, Al. Marghiloman, etc.

Unii dintre ei au pretins, că au rămas, cu aprobarea explicită a unor membri ai guvernului. Al Marghiloman scrie că Barbu Ştirbei l-a informat că „adesea s-a discutat privitor la refuzul meu de a pleca şi că Brătianu a văzut totdeauna în aceasta o garanţie pentru populaţie.”[17]. Într-adevăr prim-ministrul, în dorinţa de a-şi arăta solidaritatea cu populaţia rămasă în teritoriul ce urma să fie ocupat de inamic şi totodată de a asigura protejarea ei de excesele ocupanţilor, a convins pe unii deputaţi (Procopiu, de ex) să  rămână în Bucureşti[18].

Evacuarea ministerelor

Între momentul când s-a decis evacuarea de către Consiliul de Miniştri  şi momentul când au plecat spre Iaşi, fiecare dintre miniştri, a adoptat decizii specifice pentru evacuare sau/şi pentru continuarea activităţii la Bucureşti.

Ministerul de Justiţie a oferit baza juridică a  principalelor măsuri de evacuare/strămutare.  La 12/25 noiembrie 1916, ministrul Justiţiei, Victor Antonescu înainta regelui un proiect de decret regal susţinut de un raport în care spunea: „în împrejurările prin care trecem, găsim necesar ca reşedinţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, până la noi dispoziţiuni să fie strămutată din oraşul Bucureşti în oraşul Iaşi”. În aceeaşi zi, regele a emis DR nr 3102 prevăzând:” reşedinţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se strămută din oraşul Bucureşti în oraşul Iaşi”[19]. Ministrul de Justiţie era însărcinat cu executarea acestui decret.

În urma altui raport al ministrului de Justiţie, a fost emis Decretul Regal nr 3120 din 17/30 noiembrie 1916, ce hotăra: „Pe 15/(28) noiembrie 1916, sediul central al Băncii Naţionale a României se strămută de la Bucureşti la Iaşi. Acolo va fi sediul consiliului general şi al celui de administraţiune. Toate operaţiunile care după legea şi statutele băncii se făceau la Bucureşti se vor face la Iaşi. La Bucureşti se vor face numai operaţiunile ce va hotărâ administraţia centrală a băncii”[20]. O parte a tezaurului BNR a fost evacuată în Rusia.

Retragerea guvernului.

Ministrul Finanţelor, Emil Costinescu şi cel de Externe, Emanoil Porumbaru au plecat, spre Iaşi, la 16/29 noiembrie, separat de restul guvernului, care a avut la dispoziţie un tren ministerial, a cărui plecare a fost fixată pentru ziua de 19 noiembrie/2 decembrie 1916. În dimineaţa acelei zile, I.I.C.Brătianu şi V.I.C.Brătianu au plecat la Periş, iar seara a venit şi I.G. Duca „ca să vedem ce ştiri mai sunt de la Prezan şi ca să ne sfătuim în privinţa comunicărilor de făcut străinătăţii”[21].

În seara de 19 noiembrie/2 decembrie 1916, aproape de miezul nopţii, au plecat spre Iaşi, cu  trenul  ministerial, membrii guvernului: Alecu Constantinescu, Al.G.Radovici, V.G.Morţun, Victor Antonescu, dr. Angelescu. I.G. Duca s-a urcat în tren din gara Periş. La Buzău, dr Angelescu a coborât, „pentru că avea dispoziţii de luat la proprietăţile lui”.

La 20 noiembrie/3 decembrie 1916, dimineaţa, trenul a oprit şi staţionat în gara Boboc. „La Boboc, în gară, ne-a tras vagoanele lîngă o magazie veche de cereale şi acolo a fost două zile, două zile hotărâtoare şi istorice, reşedinţa Guvernului român. Trei vagoane şi o locomotivă sub continuă presiune”[22].

Bătălia pentru Bucureşti fiind pierdută, MCG s-a mutat la Buzău, iar fraţii Brătianu au venit la Boboc (20 noiembrie/3 decembrie 1916).  La 21 noiembrie/4 decembrie 1917, în trenul ministerial deplasat în gara Buzău, a avut loc o şedinţă a Consiliului de Miniştri în care I.I.C. Brătianu a comunicat colegilor planul de acţiune al  MCG pentru perioada următoare.

După terminarea şedinţei, I.I.C. Brătianu a rămas cu regele şi MCG la Buzău, iar trenul ministerial a dus pe  miniştrii prezenţi  la Iaşi, unde au ajuns pe 22 noiembrie/5 decembrie 1916.

 

[1] MAN, România în războiul mondial 1916-1918, vol. III, partea II, p. 831

[2] I.M. Oprea (coord. şt.), România în primul război mondial, Ed. Militară, Bucureşti, 1979, p. 243

[3]  Monitorul Oficial nr 180 din 10/23 noiembrie 1916

[4] I.G. Duca, Memorii, III, 1, p. 92

[5] I.G. Duca, Memorii, III, 1, p. 81

[6] Maria Regina României, Jurnal de război, 1916-1917, pp. 229, 230

[7] Ibidem, pp. 230, 231

[8] Gaetan Denize, preceptorul prinţului Nicolae şi secretarul reginei.

[9] Maria Regina României, Jurnal de război 1916-1917, p. 234

[10] Regina Maria a României, Jurnal de război 1916-1917, p. 246. Vezi şi paginile 234-246

[11] MO nr 182 bis din 12/25 noiembrie 1916

[12] C. Argetoianu, Pentru cei de mâine…, vol. III, partea a V-a, pp. 63-64

[13] N. Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, Ed. Minerva, Bucureşti, 1984, pp. 347-348

[14] Al Marghiloman, Note politice, Ed. Machiavelli, Bucureşti, 1994, p. 77

[15] Paul D. Popescu, Take Ionescu al nostru, p. 279

[16] Al Marghiloman, Note politice, vol. II, p. 80

[17] Al Marghiloman, op., cit., pp. 84,72

[18] I. Gh. Duca, Memorii, III, 1,p.87

[19] MO nr 183 din 13/26 noiembrie 1916

[20] MO nr 189 din 20 noiembrie/3 decembrie 1916

[21] I.G. Duca, Memorii, III, 1, p.97

[22] I.G. Duca, op.cit., III, 1, p. 99

Revista indexata EBSCO