Jun 26, 2018

Posted by in EDITORIAL

Ioan HOLBAN – Cartea Facerii

 

Permafrost (Editura Polirom, 2018) încheie, în chip magistral, ciclul epic început de Eugen Uricaru în anul 2006, cu Supunerea; prozatorul, am spus-o şi altădată, scrie fiecare roman al vastului său proiect narativ într-un anume grad de autonomie, astfel încît, cititorul totdeauna grăbit de azi să nu se lase „descurajat” de cele circa două mii de pagini tipărite ale în­tregului, de lipsa cărţilor din librării şi, poate, de sincopele din bibliotecile publice, cu posibila absenţă de acolo a celorlalte cărţi, Supunerea, Cît ar cîntări un înger, Plan de rezervă şi Benia­min. Permafrost nu face excepţie, deşi încheie proiectul şi ar fi să pună punct evoluţiei unor personaje, să epuizeze teme, să sfîr­şească o lume în chiar năruirea ei. De la lagărul sovietic Dell’ stroi din Siberia, Peta, lîngă Timişoara, pînă la Bucureşti şi Suruleşti, Eugen Uricaru scrie istoria secolului XX, îşi pune personaje­le să conducă „bolidul” acesteia, pare a lăsa loc unei firave speranţe prin Cezar, „Christul” perioadei bolşevice din Supunerea ori prin Beniamin, tînărul crucificat într-o lume a diavolului comunist şi acum,în urmă, printr-un inginer fără păcate, victimă inocentă, Valer Negrea-Negrescu, trimis de Sistem, într-un soi de domiciliu forţat, undeva, în Munţii Vrancei. Toate romanele lui Eugen Uricaru au un foarte subtil articulat plan al simbolurilor şi parabolelor; mai întîi, locuri şi nume precum Cezar, „micul Christ”, Beniamin, „fiul norocului” din Vechiul Testament, iar, în Permafrost, Suruleşti, o lume a lui Hades, stăpînul de pe tărîmul umbrelor, din mitologia greacă. Satul din Munţii Vrancei e un loc secret, netrecut pe harta fizică, nici pe aceea administrati­vă, despărţit de lume de un rîu care se numeşte Letea, iar singurul care are voie să-l traverseze, în camionul său e Haron Luntraşu; acolo e capătul lumii, simbolurile sînt transparente: Letea, rîul care desparte Suruleşti de lume e Lethe, rîul uitării din credinţele vechilor greci, iar singurul care îl traversează e Haron Luntraşu, adică, tot de acolo, Charon şi luntrea sa.

Suruleşti, unde Valer Negrea-Negrescu este trimis din Bucureşti cu domiciliu forţat, la sfîrşitul anilor ’80 este o închisoare în care deţinuţii, oamenii locului, lucrători în mină şi paznicii, comisarii sovietici care supraveghează exploata­rea uraniului de acolo, trăiesc împreună, în aceeaşi izolare, într-o altă lume, într-o puşcărie, în fond, condamnaţi definitiv şi pe via­ţă: „Trăiau împreună în aceeaşi puşcărie, poate nici nu conta prea mult că unii îi păzeau pe ceilalţi pentru că păziţii, ceilalţi, îi obligau pe cei care îi păzeau să trăiască între aceleaşi ziduri. Sunt aceeaşi lume, laolaltă alcătuiau această lume, a lor. Şi nici nu mai era sigur dacă ar mai fi putut trăi despărţiţi. Oricare dintre ei, fie el deţinut sau gardian, oriunde ar fi plecat, îşi lua puşcăria în spinare, cum îşi ia melcul casa, şi ar fi dus-o oriunde ar fi ajuns, chiar şi în aşa-zisa libertate, adică dincolo de zidurile în­chisorii”. Mina de la Suruleşti este locul unui îngheţ permanent, permafrost, îi spun geologii, o lume a morţilor vii, cum precizează Iakov Bedelia, un caucazian sovietic, şef peste Instituţia lor, KGB, mai mare în grad şi funcţie decît Neculai Crăciun, şef al Informaţiilor noastre: „Există o denumire pentru lumea despre care ţi-am vorbit, despre lumea morţilor vii. Se cheamă permafrost, înţelegi, ceva îngheţat permanent. Cea mai mare parte a lumii se găseşte în această stare, de permafrost. Poate te gîndeşti că îngheţul e un lucru rău. E rău. Dar dezgheţul? Dezgheţul e o mocirlă, o mlaştină, totul se amestecă, se scufundă, nu mai există nici binele, nici răul. Pe pămînt îngheţat poţi ridica, la minimum, o baracă. La maximum, un oraş. Cu tot ce trebuie. Asta e un fel de a spune pentru că, pînă la urmă totul e jalnic. Dar există. Dacă vine dezgheţul, totul se afundă în mîl”. Iar Haron Luntraşu, omul lăsat să păzească rînduiala lor de sovieticii care s-au retras din România la sfîrşitul deceniului şase, detaliază în­că; proprietarii îngheţului permanent sînt bolşevicii, imaginînd un platou îngheţat din miezul Siberiei, care „străbate pămîntul şi ajunge tocmai aici, la Suruleşti”: o lume a morţilor vii, pe care o stăpînesc sovieticii, din ţinuturile gheţurilor asiatice pînă în Munţii Vrancei: acolo este, iată, aici întrucît condiţia umană e aceea a unei fiinţe fără speranţe şi fără alternativă: „Dacă frigul se va retrage, poate nu de tot, poate într-o oarecare măsură, poate în cea mai mare parte, dar nu de tot, atunci ştii ce se va alege din lumea înconjurătoare? Se va duce la fund. Pentru că va deveni o mlaştină, pămîntul îngheţat dacă este încălzit nu mai este pămînt pe care să ridici o casă, să faci un drum, să tragi o conductă, nu, pămîntul va deveni o mlaştină în care totul se afundă, se pierde fără urmă. Asta e soarta tuturor pămînturilor şi neamurilor care se află în preajma frigului. Ori acceptă îngheţul, ori dispar. Nimeni, niciodată, n-a construit pe mlaştină ori pe nisipuri mişcătoare”: în lumea îngheţului permanent sau în mlaştină – aceasta e soarta oamenilor pe care „noi am pus gheara”, spune acelaşi misterios Iakov Bedelia, iar „omologul” său, subordonat, însă, Neculai Crăciun, în oglindă, crede că, oricum, „cel mai bun model de societate este chiar închisoarea”, din care nimeni nu vrea să iasă „pentru că nu are unde să iasă”. De altfel, darul pe care îl lasă comisarii sovietici în retragere, ca un avertisment şi ca un legămînt este o buca­tă de minereu pe care Valer Negrea-Negrescu a găsit-o, la revoluţie, în dulapul directorului minei: este o pehblendă, „trofeul” otrăvit al inginerului, despre care dicţionarul, pe care nu-1 consultă, în­să, scrie că e „oxid de uraniu, cristalizat în sistemul cubic, negru ca smoala, cu luciu gras”.

Ultimul roman din ciclul epic al lui Eugen Uricaru este o carte a facerii revoluţiei din 1989 al că­rei profil este fixat în desfăşurarea evenimentelor de la Suruleşti, în spaţiul ficţiunii romaneşti, cu reconstituirea de o limpezime cristalină, însă, a ceea ce va fi fost însăşi revoluţia din decembrie; aici este nu doar „un ecou” al întîmplărilor de la Bucureşti, pe care oamenii din satul pierdut de pe hartă le urmăresc la televizor, inspirîndu-se, construind structuri „locale” după modelul celor „centrale”, dar pe singura stradă şi la restaurantul „Letea” se scrie, în fapt,

istoria primului an, cu proiecţia marilor speranţe ivite atunci şi, deopotrivă, eşecul, năruirea definitivă a unei lumi construite pe permafrost, pe pămîntul îngheţat, sfîrşind în mlaştină, după ce acesta va fi fost încălzit de iluziile mulţimilor şi de gloanţele teroriştilor. Revoluţia de la Suruleşti, copie şi, totodată, model pen­tru toată ţara e abordată de prozator în cheia unei ironii amare; to­tul este, în fapt, anticipat pentru că salariile şi pensiile care se dau, de obicei, la „22 a fiecărei luni”, au fost plătite, în chip bizar, „odată cu lichidarea din noiembrie”, pe 22 decembrie, lumea decrepită din Suruleşti se agită, se uită la televizor, devastează sediul administraţiei minei, fluturînd steaguri tricolore cu stema decupată, de unde fiecare ia cîte ceva, apoi, întîlnirea e la restaurantul „Letea”, unde „se dă” o bere din partea Frontului Salvării şi, odată ce sînt revoluţionari, „aposto­lii libertăţii din Suruleşti”, se inventează şi doi terorişti, ingi­nerul Valer Negrea-Negrescu şi Nora, iubita care îl vizitează la do­miciliul său forţat.

Această abordare a revoluţiei din decembrie ’89, cu totul originală, creează ceea ce aş numi efectul de distanţă. Ce se vede de aici? Marea schimbare nu e decît o înlo­cuire, „maşinăria merge pe acelaşi drum, se schimbă doar echipajul”, totul e o imensă manipulare prin televiziune, un spectacol crud, „o punere în scenă”, un joc al morţilor, regizat de cei peste 30.000 de turişti sovietici care împînzeau drumurile şi instituţiile sub comanda vechiului Iakov Bedelia: „Toate instituţiile previzibile – distribuţia apei, a electricităţii, a gazului metan. Studiourile de radio din teritoriu, poşta, telegra­ful, telexul şi depozitele strategice de petrol şi alimente, toate se aflau pe planurile de călătorie ale turiştilor sovietici”. În fapt, regimul comunist nu a explodat, ci a făcut o implozie, astfel încît ruinele „să-şi păstreze poziţia, statutul, importanţa”. Mai mult încă, efectul de distanţă permite prozatorului surprinzătoare conexiuni între locuri şi evenimente ce par fără legătură între ele astfel încît, prezenţa sovieticilor, de la instalarea în deceniul cinci, pînă la evacuarea lor din România, ca din Suruleşti, din halta Putna Mică, în 1959, a produs o schimbare profundă, definitivă, în sufletul celor ocupaţi: sovieticii nu spun „adio”, ci la revedere, peste treizeci de ani, lăsînd în urmă oameni precum Haron Luntraşu ori Neculai Crăciun, şcolit de comisarul Iakov Bedelia, ca să aibă cine să-i primească înapoi; „reţeta”, în istorie, o identifică Valer Ne­grea-Negrescu în lecturile pe care le face în baraca sa din vecină­tatea minei de uraniu părăsite: „Niciodată mongolii lui Ginghis Han n-au renunţat la un teritoriu cucerit. Imperiul s-a retras doar din două motive – primul, ca să aibă unde se întoarce. Al doilea, atun­ci cînd reuşeau ca din căpeteniile locale să facă stăpîni mai cruzi şi mai lacomi decît erau ei”. Sînt, apoi, conexiunile cu epoca Anei Pauker, a lui Dej, dar şi cu aceea a lui Ceauşescu, cînd, prin frică, „umbra care însoţeşte omul”, teroare, suspiciune („Dacă n-ai te­lefon, e bine. Dacă ai, nu-l folosi, iar cînd ai musafiri, bagă-l în baie şi dă drumul la apa rece de la chiuvetă”, spune Neculai Cră­ciun de la Instituţie), distrugerea ţăranului, „specimenul autonom” şi păcălirea intelectualilor în 1968, care „s-au aşezat la coadă să intre în Partid”, s-a instalat mecanismul societăţii totalitare, unde fiecare caută o cale de supravieţuire.

Sistemul permitea, încuraja, chiar, constituirea, în anii ’80, a unor grupuri precum cel de la restau­rantul bucureştean „Acvaris”, supravegheat, însă, strict de însuşi Neculai Crăciun – „opoziţia la Ceauşescu” –, pentru a testa eşalo­nul doi, protagoniştii „planului de rezervă” dintr-un roman prece­dent, care vor garanta supravieţuirea „multora din sistem”, între ruinele acestuia, pentru o „nouă geografie”: personajele din eli­copter pleacă spre locul execuţiei, în Piaţă şi la televizor apar cei pregătiţi de Neculai Crăciun, noul şef al Informaţiilor, să le înlocuiască: „Dinozaurii au pierit pentru că erau prea mari. De scăpat, scapă animalele mici, care par neînsemnate şi exact din acest motiv scapă. Că a avut dreptate s-a văzut imediat – toţi

«oamenii săi», pe care îi crescuse cu atenţie, îi protejase şi le fă­cuse cît de cît o imagine publică au reuşit să ocupe posturi impor­tante în fragilele şi schimbătoarele organe şi organisme care au preluat puterea. Paulică Becheru, ginerele dinozaurului ce părea nemuritor, Bibi Ianculescu, cel care reuşise performanţa ca din apropiat al Anei Pauker să ajungă ultimul om de încredere al Şefului, Paulică Becheru ajunsese atît de sus şi tare, încît a reuşit să-i asigure un birou şi o funcţie chiar în Sediul C.C.-ului. O funcţie grozavă – şef al Informaţiilor. E drept că nimeni în afară de  Paulică nu-1 în­treba nimic. Nu era rău. Informaţiile veneau pe diferite căi, mai era şi el atent la ce spuneau nebunii din Studioul 4 al TVR, ches­tii de ţi se făcea părul măciucă, regimente de tancuri care veneau chitite spre Bucureşti, brigăzi de paraşutişti care făceau prăpăd ba la Sibiu, ba la Braşov, apa otrăvită, Centrul de hematologie aruncat în aer. Telefoanele funcţionau normal, trenurile la fel, tramvaiele circulau, lumea se înghesuia în autobuze, doar că ici – acolo, cineva era împuşcat în mijlocul străzii”. Vechiul sistem se susţinea prin minciună („ei minţeau de jos în sus, iar de la Bucu­reşti se minţea de sus în jos”), stăpînind un teritoriu în surpare şi oameni năruiţi – iar oglinda e în Suruleşti, la mina de uraniu, un sat fără copii pentru că toţi s-au dus în „cimitirul copiilor”, unde oamenii, cîţi au rămas, bolnavi de silicoză sînt bătrîni, nu maturi, cultivînd, făcînd vin din struguri decoloraţi „de o radia­ţie” –, în vreme ce noul sistem se construieşte pe ruinele celuilalt sub deviza „în lumea asta, nimic nu este ceea ce pare”. În sfîrşit, în anii ’80, „disidenţa” ridicolă, comică, se făcea la restaurantul „Acvaris” de pe un bulevard bucureştean; revoluţia din decembrie ’89 se face la restaurantul „Letea” din Suruleş­ti; ca în toată istoria revoluţiilor şi răscoalelor de la noi, clipeşte complice prozatorul spre cititor, revoltele se pun la cale şi se con­sumă la cîrciumă…

Eugen Uricaru excelează nu doar în ştiinţa construcţiei romaneşti, a intrigii, arhitecturii planurilor narative, în profunzimea ideilor şi meditaţiei asupra istoriei, ci şi în arta portretului, identificînd, în trăsăturile acestuia, tipologiile epocii; se reţin, pentru că sînt antologice, personaje precum „tovarăşul Roibu”, omul de la cooperaţie promovat şef de ca­dre, Rafael Cîrlan, profesor de socialism ştiinţific, un cabotin, ajuns ideologul noului-vechi sistem, Paul Becheru din noua protipen­dadă, Nora, un personaj de legătură cu îndepărtatul teritoriu al Vladiei din primul ciclu epic al prozatorului, eternul Neculai Cră­ciun, eminenţa cenuşie a Instituţiei care a condus sistemul şi acum supraveghează ruinele pentru un viitor luminos, Iakov Bedelia, autoritatea de totdeauna, stăpînul frigului şi proprietarul permafrostului, Nelu Părăluţă, proletarul naiv, internat la balamuc, în sfîrşit, Valer Negrea-Negrescu, intelectualul, victima de ieri şi de azi a Sistemului.

Romanul lui Eugen Uricaru e cartea unei lu­mi care trăieşte, fără să ştie, pe un platou îngheţat, cu singura alternativă ca, după încălzirea acestuia, să se transfere în mlaş­tină pentru că, iată, din visul libertăţii rămîne darul sovietic – pehblenda, bolovanul de uraniu ucigaş – şi un peisaj de identificare a viitorului trecut de azi: „Într-adevăr se făcuse frig dintr-odată în toată ţara, nu mai era de mers în cămaşă ori în haină. Apa a început să îngheţe, pojghiţa crăpînd sub tălpile rarilor trecători. În curînd totul va înţepeni de frig”. În Supunerea, Cît ar cîntări un înger, Plan de rezervă, Beniamin şi Permafrost, Eugen Uricaru scrie romanul secolului XX, (de)săvîrşind fresca unei lumi înşelate mereu şi mereu, cu spectacolul grotesc al manipulării şi condiţia umană regăsindu-se într-o veşnică supunere şi fără un plan de rezervă.

Revista indexata EBSCO