Jun 26, 2018

Posted by in EDITORIAL

Mircea A. DIACONU – Titu Maiorescu şi E. Lovinescu. Pagini despre voinţa politicăşi voinţa critică(II)

 

Cît de nedrept este în fond Lovinescu! Constată sec că între 27 iunie 1871, cînd a ţinut primul discurs ca deputat, şi 18 decembrie 1974, cînd a ţinut primul discurs ca ministru, adică în doi ani şi jumătate, Maiorescu a avut doar treisprezece intervenţii la tribună: „puţin în comparaţie cu activitatea tenorilor parlamentarismului epocei (Nicolae Ionescu, Giorgio Brătianu, B. Blaremberg etc.)”. Ce glumă bună! Aceştia sînt tenorii parlamentarismului? Nu face aici Lovinescu o eroare similară cu aceea cînd vedea în Ghe. Brăescu în vreme ce-l ignora pe Caragiale?[1] La drept vorbind, cum vom încerca să demonstrăm, Maiorescu chiar trasează cîteva din direcţiile de conduită ale Parlamentului, din regulile de comportament, ca să zic aşa, ale parlamentarismului, iar una dintre ele se referă tocmai eludarea problemelor personale în dezbaterile din Parlament, care ar trebui să se construiască exclusiv la nivelul principiilor, eventual al dorinţei de a convinge.

Aşadar, Maiorescu ar fi avut „intuiţia adevărului” pe teren lingvistic, estetic, juridic etc., dar ideile susţinute pe teren politic ar fi fost eronate, chiar şi numai pentru faptul că timpul nu le-a validat. Cum ideile lui Maiorescu vor fi prezentate distinct, ne interesează deocamdată felul cum le rezumă, prezintă, analizează Lovinescu. Or, spunînd că „Atitudinea criticei junimiste faţă de procesul de formaţie a statului şi a civilizaţiei noastre nu e, aşadar, eronată în constatările sale şi mai ales în lipsa de aderenţă între fond şi formă, ci în faptul că-şi închipuia că putea fi altfel” (Scrieri 7 – 221), el subordonează activitatea politică a lui Titu Maiorescu teoriei formelor fără fond, aşa cum a fost ea formulată în 1868. E ca şi cum discursurile politice propriu-zise nici n-ar mai fi citite, concluziile părîndu-i-se de la început evidente. Tocmai de aceea lectura lui Lovinescu  simplifică, deformează şi manipulează. Şi dacă există cîteva încercări de apropiere de adevăr, ele sînt mai degrabă formale şi fără rezultate – iar Lovinescu le plasează în surdină şi le abandonează foarte repede.

 

Astfel, într-un loc în care spune că, „punîndu-se strict pe terenul evoluţionismului englez, critica junimistă” ar fi ignorat starea de fapt a societăţii noastre pentru care „procesul de formaţiei a civilizaţiei […] nu putea fi decît revoluţionar”, Lovinescu  precizează: „e drept că numai în parte şi adesea numai teoretic” (vol. 7 – 215). Precizare esenţială! Aşadar, doar „în parte” şi, iată, „numai teoretic” junimiştii ar fi ignorat starea de fapt care obliga la preluarea formelor de civilizaţie modernă. Iar în cazul lui Maiorescu, dacă avem în vedere ideile formulate în discursurile sale politice, teza se nuanţează şi mai mult. Dar precizarea aceasta e ignorată cu totul în interpretările pe care le propune E. Lovinescu. În acelaşi sens, el spune explicit că „atitudinea junimistă era mai mult principială decît faptică” (7 – 223). Şi este elocvent felul în care interpretează în acest context un fragment din finalul Direcţiei noi, din 1872. După ce prezintă în rezumat „eroarea” lui Maiorescu de a încerca să legifereze distrugerea instituţiilor de învăţămînt superior, el îi invocă afirmaţia citată de noi ceva mai devreme: „Tot ce este astăzi formă goală în mişcarea noastră publică trebuie prefăcut într-o realitate simţită şi, fiindcă am introdus un grad prea înalt din viaţa din afară a statelor europene, trebuie să înălţăm poporul nostru din toate puterile pînă la înţelegerea acelui grad şi a unei organizări politice potrivită cu el” (apud 222). „Comentariul” lui Lovinescu se rezumă la cuvintele introductive („Cu cît mai cuminte e fraza aceasta tot a lui Maiorescu” – ibidem) şi el exprimă satisfacţia că Maiorescu ar abdica de la principiile din 1868. De altfel, Lovinescu  continuă cu următoarele observaţii, de bun simţ: „Aşadar, nu mai e vorba de distrugerea formelor, a Academiei, a universităţilor, a conservatoarelor, ci de întărirea lor prin măsuri de consolidare şi selectare; progresul nu iese din distrugerea formelor, ci din creşterea inversă a fondului pentru umplerea fondului, prin acţiunea înceată a timpului şi a oamenilor de guvernămînt” (p. 222-223), iar în continuare, mai invocă un fragment (scris în 1870) relevant pentru schimbarea atitudinii maioresciene: „De altminteri, trebuie să concepi Constituţia şi ca o şcoală de exerciţiu pentru popor. Întrebare: Este ea acum nepotrivită şi pentru noi? Răspuns: Da. Dar altă întrebare: Dar, cu toate astea, sileşte ea, cu timpul, poporul să reflecteze asupra sa însuşi, deoarece, încolo, gîndeşte aşa de puţin – şi îngăduie ea apoi, mai mult decît altă Constituţie, poporul devenit mai matur să se înalţe prin propriile sale puteri? – Eu cred că tot da. Şi, întru atît, e bună” (223). Fragmentule cu atît mai relevante cu cît aparţine Însemnărilor. Caracterul lor intim poate fi o dovadă că Maiorescu chiar aşa gîndea. Iar Lovinescu  – care regretă că aceste note nu sînt publice[2] – ar fi trebuit să verifice dacă în practica propriu-zisă, în viaţa imediată, această mutaţie este vizibilă. De ce nu verifică Lovinescu felul în care practica maioresciană reflectă şi este expresia unei schimbări. Or, Lovinescu continuă să spună că nu e vorba despre nici o schimbare. Mai mult, ca parlamentar, Maiorescu n-ar fi dorit decît să legifereze „«eroarea» teoretică”[3]. De altfel, nota din Însemnări anunţă observaţia din finalul Direcţiei noi, citată ceva mai devreme. Doar că Lovinescu  preferă să treacă peste toate aceste detalii şi să identifice poziţia publică (deci şi politică) a lui Titu Maiorescu exclusiv în afirmaţiile din 1868. Prin urmare, un lucru e cu adevărat surprinzător: dacă Lovinescu constată că Maiorescu îi validează în cîteva locuri, fie ele şi private, teoria, de ce continuă să-l incrimineze? Mai mult, dacă aceste afirmaţii ale lui Maiorescu sînt din 1870 (cea din Însemnări) şi din 1872 (cele din Direcţia nouă), atunci de ce interpretează ideile lui politice referitoare la învăţămînt, din momentul cînd ajunge în Parlament şi apoi, ca ministru, în Guvern, ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat? Mai exact, ca şi cum ar fi expresia criticismului junimist întemeiat pe evoluţionismul englez şi nu expresia unei angajări eficiente şi practice în europenizarea societăţii româneşti? E ca şi cum, inconsecvent (faptul că schimbarea opiniei era formulată în Însemnări, deci nu era publică, e cu atît mai elocvent), Maiorescu ar fi revenit la o poziţie pe care între timp o abandonase. Iată de ce cred că Lovinescu  ignoră cu bună ştiinţă contextele – şi simplifică cu scopul de a se putea lupta cu o imagine, construct mental, care să-i legitimeze şi să-i justifice propria teorie. De fapt, nu Maiorescu conta, cu toată admiraţia reală – ci dorinţa sa de a convinge lumea românească interbelică, spre sfîrşitul ei furtunos, că valorile europene sînt, pentru ea, singurele posibile.

 

E cu atît mai de neînţeles faptul că, deşi ştie cum gîndea Maiorescu (Lovinescu nu ezită să reproducă de două ori fragmentul elocvent din Însemnările lui Titu Maiorescu[4] în care acesta vorbea despre faptul că, inevitabil, Constituţia devine o şcoală de educaţie pentru popor), emite ideea, dragă lui  şi în Istoria civilizaţiei…, că junimiştii, conservatorii în general, în imposibilitatea de a nega Constituţia, ar adera la ea doar din teama de a nu fi obligaţi să accepte o lărgire a libertăţilor pe făgaşul deja deschis[5]. Să imaginezi o astfel de ipoteză ar fi aiuritor şi hazardat (din acolo de faptul că e un proces de intenţie care nu se bazează pe nimic – o simplă speculaţie), dacă n-ar fi pur şi simplu ilogic[6]. În 1870, cînd îşi notează în Însemnări cuvintele anterior citate, Maiorescu nu era implicat în activitatea politică. Ce temeri să fi avut, aşadar? Prin ipoteza aceasta, lui Maiorescu i se atribuie, s-o spunem clar, o conduită  imorală (id est conjuncturală şi meschină). Dar cum să accepţi că în 1872, în Direcţia nouă…, ca şi în Însemnări, în 1870, el recunoaşte/acceptă că formele pot crea fondul[7], şi apoi să afirmi că acceptarea ar fi doar de formă şi că prin reformele propuse în Parlament ar urmări distrugerea lor, devastarea învăţămîntului? Asociind ideea formelor care-şi creează fondul cu principiul fundamental al liberalismului[8], Lovinescu  nu-i dă nici o şansă lui Maiorescu, preferînd să-l îngheţe în formula din 1868. Şi chiar dacă la rădăcina reformei pe care Maiorescu doreşte s-o realizeze (mărturie stau tot însemnările din 1870) se află principiile formei fără fond, aplicarea ei în anii cînd devine deputat şi ministru relevă coordonatele unui sistem a cărui valoare constă tocmai în depăşirea ideilor fantaste ale liberalilor, rămaşi pe terenul frazeologiei, rupţi parcă de realităţile concrete, şi crearea unui cod pragmatic de aplicare a principiilor Constituţiei – care are drept finalitate realizarea unei societăţi moderne. Ca să concluzionăm: Maiorescu nu devine constituţional din teama că libertăţile Constituţiei s-ar putea extinde, ci pentru că el însuşi înţelege, cum o şi spune, că „a da înapoi e cu neputinţă”, iar ceea ce trebuie făcut este să ridice poporul la nivelul formelor deja împrumutate. Bătăliile lui Maiorescu, aşa cum vom încerca să demonstrăm, se înscriu într-o viziune sistemică fundamentată pe ideea că principiile societăţii deschise prezente în Constituţia de la 1866 trebuie şi aplicate, nu doar vehiculate „platonic”, cum o făceau liberalii. Folosim acest cuvînt, platonic, întîlnit des în discursurile politice ale lui Maiorescu, dar şi în monografia lui Lovinescu. Maiorescu se referă la ideile platonice ale colegilor săi din Parlament, Lovinescu se referă tocmai la Titu Maiorescu. În subcapitolul ultim al cap. XXIII, care tratează problema studiului Despre învăţămîntul public, nefinalizat şi publicat de Titu Maiorescu în „Convorbiri Literare” în 1870, Lovinescu  îi reproşează lui Maiorescu „platonismul” ideilor, caracterul lor pur teoretic („Proiectul e o înseilare de dorinţe platonice «să se», fără nici o indicaţie de ordin practic «cum să se». Fraze goale şi tendinţa de centralizare” (270). Or, ajuns în Parlament sau în Guvern, în multe din discursurile sale politice Maiorescu, propunînd soluţii practice, le reproşează tocmai adversarilor politici, liberalilor, platonismul, apelul la idei pur fanteziste, nedublate de soluţii concrete pentru ca formele să creeze cu adevărat fondul. În tot cazul, Lovinescu  asociază reformele lui Maiorescu exclusiv cu principiile teoriei formelor fără fond. Împotriva opiniei formulate cîndva, că aderenţa lui Maiorescu la principiile evoluţionismului erau doar în parte şi teoretic asumate, formulează opinia că tocmai „practica” ar dovedi închiderea lui Maiorescu în formula rigidă a principiilor formelor fără fond.

Acestui Maiorescu, fixat în formula de la 1868, lipsit de ambiţie, om politic împotriva voinţei sale, inconsecvent şi cumva oportunist (cum să defineşti altfel, mai blînd, acceptarea Constituţiei din teama unor noi reforme?), sau numai meschin, Lovinescu  îi mai adaugă o dimensiune: asemenea oamenilor politici din vremea sa, Maiorescu ar fi un simulant, care, invocînd principii, îşi rezolvă problemele personale de la tribuna Parlamentului neputîndu-şi reţine ranchiunele. N-ar importanţă că, în Istoria sa politică, Maiorescu însuşi sancţionează adesea balcanismul concretizat tocmai în trădări, în traseism politic, în inconsistenţă ideologică, în revărsarea intereselor personale peste cele ale ţării. Lovinescu nu invocă aceste fapte; de le-ar fi invocat, Maiorescu ar fi apărut şi ca ipocrit. Prin urmare, acţiunile sale politice s-ar justifica, dacă nu prin încercarea de a aplica teoria formelor fără fond (păcat capital!), atunci prin încercarea de a-şi distruge adversarii din viaţa civilă. N-a avut Maiorescu ambiţii politice, dar le-a avut pe acelea personale. Figura impersonală, plasată deasupra lumii concrete (acesta e Maiorescu pe care Lovinescu ni-l propune în efigie), ne-apare deodată în poziţia meschină a celui care vede în cariera politică o cale de a se răzbuna sau de a-şi rezolva problemele personale. Politica lui Maiorescu, ideile lui majore ar fi dirijate pur şi simplu de ranchiună, de dorinţa răzbunării[9]. Dorinţa lui Maiorescu de a elimina cîteva catedre universitare, alte iniţiative legislative s-ar fi înscris în paradigma epocii. „Situaţii de felul acesta erau, aşadar, normale într-o epocă de mare instabilitate şi de răzbunare politică” (Vol. 7, p. 584), conchide el. Aşadar, nici vorbă de principii (o mască doar), ci interese meschine, răzbunări balcanice, dorinţa de a-şi suprima adversarii. Iată: „Cea dintîi grijă a tînărului deputat fu, în chip natural, strămutarea luptei ieşene dintre «Junimea» şi «fracţiunea liberă şi independentă» pe scena mai răsunătoare a tribunei parlamentare” (280). Şi, totuşi, ipocrizia, duplicitatea lui Titu Maiorescu nu sînt doar ipoteze, căci, ne spune Lovinescu: „nu e mai puţin adevărat că (lupta, n.n.) lua un caracter personal şi se manifesta oblic, prin suprimări bugetare” (282).

Să fi fost vorba şi de principii, de un sistem şi de o gîndire ne-platonică, adică de pragmatism, de soluţii concrete pentru situaţii (mai ales bugetare) concrete? Lovinescu le pune în plan secundar: „Chestiunea era incontestabil principială, dar, în practică, ducea, fără anchete, fără înscenări de procese dezonorante, la acelaşi rezultat: la suprimarea adversarilor prin suprimarea catedrelor, chiar dacă una din catedre ar fi fost cea de literatură română” (281). Şi dacă ipoteza lui Lovinescu se susţine?! În cazul acesta, cum să ne explicăm că, ajuns ministru, Maiorescu îl reîncadrează pe N. Ionescu în învăţămînt? Din cinism? Din masochism?[10] Cum să ne explicăm apoi faptul că militează pentru libertatea presei, tocmai el, despre care presa crease cele mai bizare acuzaţii? Să nu fi fost vorba şi despre principii? Să se fi aflat în spatele acestor intervenţii şi un sistem, altul decît cel care să însemne aplicarea mecanică a ideilor din În contra direcţiei de azi…?  În fond, cît de uşor trece Lovinescu peste chestiunile referitoare la libertatea presei. Le acordă abia o pagină şi jumătate, deşi numai faptul că Maiorescu apără libertatea presei deşi fusese o victimă a ei ar fi putut suscita interesul (v. Scrieri 7, p. 287).

În toată monografia de cîteva sute de pagini, într-un singur loc, atunci cînd discută „Proiectul de lege pentru instrucţiunea publică, ianuarie 1876, în discuţia parlamentului”, Lovinescu invocă ceva ce ar putea semăna a sistem. O face în trecere, corect, deşi simplificator, şi fără a insista pe angrenajul de ansamblu pe care-l viza Maiorescu. E vorba despre un subcapitol, de altfel, un singur paragraf, demn de reprodus: „Adevărata piatră de încercare a întregei concepţii asupra învăţămîntului a lui Maiorescu se condensează în proiectul de lege pentru instrucţiunea publică, prezentat şi apărat în şedinţele Camerei de la 21 şi 22 ianuarie 1876. Elementele lui esenţiale îşi trag în parte fiinţa din ciorna de program din 1870. Puţin de observat în privinţa învăţămîntului primar, decît doar reînfiinţarea şcoalelor normale de învăţători, victime ale diverselor remanieri ministeriale. La învăţămîntul secundar, înlocuirea gimnaziilor vechi cu o învăţătură clasică prin gimnazii reale cu predarea «cunoştinţelor complete trebuincioase» – ca o stavilă împotriva funcţionarismului şi îndreptarea tinerimii spre îndeletniciri practice. Desfiinţarea, fireşte, a internatelor. Obligaţia titlurilor academice pentru toţi profesorii. La Universitate, vechea lui idee a desfiinţării Facultăţii de litere şi filosofie de la Iaşi, sub cuvînt că «ţara nu are destui profesori cu înaltă cultură cerută pentru a ocupa catedrele a două facultăţi de filosofie şi litere organizate într-un mod suficient»; în schimb, extinderea facultăţii de ştiinţe de la Iaşi, spre a putea transforma în Şcoală politehnică şi crearea unei Facultăţi de teologie tot la Iaşi. / Tendinţa generală a proiectului era întoarcerea spre realităţi, spre învăţămîntul practic, între altele şi pentru crearea unui tiers état (comercianţi, fabricanţi, manufacturieri, industriaşi etc.), pentru «a nu face prin instrucţiune un stat incapabil de a putea exista ca proprie activitate economică»” (299-300). Într-adevăr, cîteva din datele sistemului maiorescian sînt prezente aici, dar simplificate enorm. De altfel, e o schematizare fără nici un comentariu, căci orice comentariu ar fi putut să prejudicieze construcţia lovinesciană despre viziunea maioresciană asupra învăţămîntului, pe care Lovinescu o plasează cînd sub  imperiul răzbunărilor personale, cînd sub acela al aplicării gîndirii sale evoluţioniste, restauratoare, sau, cum o numeşte Lovinescu , conservatoare, a fondului care ar trebui construit înaintea formelor.

Dar ne oprim deocamdată aici.

 

 

[1] Cu toate acestea, Lovinescu recunoaşte: „Nu i-a lipsit totuşi voinţa de a legifera; proiectul de lege pentru instrucţiunea publică se inspirase din vechea tendinţă ideologică de a ne întoarce spre realităţi, spre învăţămîntul practic «pentru a nu face prin instrucţiune un strat incapabil de a putea exista cu propria activitate economică». Încercase să înlocuiască gimnaziul clasic cu gimnaziul real […]; încercase să înfiinţeze şcoli normale de învăţători şi, încolo, să desfiinţeze internatele, unele facultăţi sub cuvînt că nu răspundeau realităţilor noastre, şi aşa mai departe. Privit azi, spiritul lui reformator ne apare minim; legea ar fi trecut, dacă pe lîngă ea n-ar fi introdus poate şi alte proiecte de desfiinţări de catedre ale cîtorva profesori ce se întîmplaseră să fie adversari politici; de aici, votul de blam ” (610).

 

[2] „[…] aceste rînduri, din nefericire numai cu caracter intim şi trecător şi nu public şi normativ” spune Lovinescu (p. 223).

[3] „«Eroarea» teoretică împotriva formelor, Maiorescu a încercat de mai multe ori să şi-o legifereze;în ciornele lui de program politic (dar aceste ciorne sînt din vremea cînd nu era încă parlamentar, n.n.),cît şi prin intervenţii parlamentare, ca deputat şi ca ministru, vedem intenţia lui de a desfiinţa o parte din învăţămîntul universitar, cît şi şcolile de bele-arte şi conservatoarele, ba chiar să lovească material şi în Academia română, ca fiind mai presus de realităţile noastre” (7, 222). Aşadar, iniţiativele lui Maiorescu ca deputat şi ministru sînt cauzate, în viziunea lui Lovinescu, de faptul că aceste instituţii, împrumutate din Europa modernă, n-ar fi încă adecvate societăţii româneşti. Eroare gravă, care deformează şi de-contextualizează, căci motivaţiile lui Maiorescu sînt, aşa cum vom vedea, altele.

[4] „Din această epocă găsim reflecţia politică, destul de luminoasă asupra concepţiei lui Maiorescu, pe care, deşi am mai citat-o o dată, o reproducem şi aici: «Dealtminteri trebuie să concepi Constituţia şi ca o şcoală de exerciţiu pentru popor. Întrebare: este ea acum nepotrivită şi rea pentru noi? Răspuns: da. / Dar (altă) întrebare: dar, cu toate astea, sileşte ea, cu timpul poporul să reflecteze asupra sa însuşi, deoarece, încolo gîndeşte aşa de puţin, şi îngăduie ca apoi, mai mult decît o altă constituţie poporului devenit mai matur să se înalţe prin propriile sale puteri? Eu cred că tot da. Şi întru atît, e bună. Şi plebiscitul francez a apărut timp de 18 ani ca un mijloc despotic. Acum, însă, s-a adeverit deodată ca un mijloc de progres. Il y a une force éducatrice dans la masse»” (7, 266).

[5] „Primejdia pentru Junimişti nu mai e, aşadar, o Constituţie, pe care ei o găseau cu mult prea înaintată faţă de realităţile ţării, ci posibilitatea ei de a se lărgi, căci reformele atrag reforme, în sensul mişcării iniţiale. Ei se vor pune de-a curmezişul tuturor încercărilor de revizuire: transformîndu-se apoi într-un partid «constituţional», făcîndu-se, adică, apărătorii unei Constituţii în care nu credeau. Teama de mai rău îi fixa pe o poziţie, pe care ei înşişi o judecau slabă. Teama nu constituie totuşi o ideologie şi nu poate fi un principiu  de guvern sau de program politic. Iată pentru ce Maiorescu n-o mărturiseşte în nota de mai sus şi preferă să se ralieze la un principiu liberal şi chiar revoluţionar al evoluţiei inverse a ridicării fondului la formă, prin exerciţiu şi practică” (267-268). Lovinescu vorbeşte altundeva despre „frica de alte libertăţi şi concesiuni (care) i-a prefăcut pe junimişti în apărătorii ei zeloşi şi chiar colaboratorii intermitenţi ai lui Brătianu” (224).

[6] Ca şi a spune că P. Carp (adică Junimea) „nu băgase de seamă că revoluţia fixase stîlpul nou al regimului: burghezia” (225), căci, dacă Maiorescu se luptă la nivel politic pentru un tip de şcoală, o face tocmai pentru ca ea să favorizeze întemeierea celei de-a treia clase, burghezia.

[7] Spune Lovinescu, conclusiv, după ce citase din Direcţia nouă: „Aşadar, nu mai e vorba de distrugerea formelor, a Academiei, a universităţilor, a conservatoarelor, ci de întărirea lor prin măsuri de consolidare şi selectare; progresul nu iese din distrugerea formelor, ci din creşterea inversă a fondului pentru umplerea formelor, prin acţiunea înceată a timpului şi a oamenilor de guvernămînt” (222-223).

[8] „E însăşi metoda liberală de a anticipa asupra realităţilor sociale prin principii absolute, ideale şi perfecte, care prin însuşi exerciţiul lor constituie o şcoală şi o educaţie politică”, spune Lovinescu (p. 267).

[9] Cum ipoteza e susţinută şi de Z. Ornea, va fi avînd ea un sîmbure de adevăr?

[10] Lovinescu  constată sec: „La intrarea lui în ministerul Lascăr Catargi, la 7 aprilie 1874, T. Maiorescu reintegră pe N. Ionescu la catedră fără a se integra şi pe sine”. Să-l fi integrat doar pentru a-şi satisface ulterior cinismul de a-l demite prin restrîngerea/desfiinţarea catedrei pe care o susţinea?

Revista indexata EBSCO