Jun 26, 2018

Posted by in EDITORIAL

Alexandru ZUB – Asachi și durata istorică

 

Nu demult, mai precis la 1 martie a.c., s-au împlinit 230 de ani de la naşterea eminentului cărturar şi om al cetăţii Gheorghe Asachi. Momentul a rămas nefructificat mediatic, lucru ce nu mai surprinde azi pe cei sensibili la asemenea evenimente. Fără iluzia unei „reparaţii”, modestă şi tardivă, îmi îngădui a repune acum în circulaţie un eseu mai vechi, Asachi şi durata istorică, scris cu trei decenii în urmă, la un prilej analog.

Cine străbate astăzi opera lui Asachi rămîne surprins de multitudinea problemelor la care cărturarul a căutat să răspundă, activ şi zelos în întreprinderile sale timp de peste o jumătate de veac. Trăind într-o epocă de mari convulsii, asistînd la evenimente ce au schimbat din temelii situaţia ţării sale, el era oarecum silit de epocă să ia atitudine nu numai faţă de un prezent derutant, dar şi în raport cu durata întreagă. Neavînd un spirit speculativ, nu trebuie să aşteptăm de la Asachi reflecţii sistematice asupra duratei. Reflecţiile ocazionale sînt însă destul de bogate pentru a îndritui un popas. Formaţia sa în acelaşi timp „exactă” şi umanistică încuraja meditaţii, sub o formă sau alta, asupra duratei. Nu-şi modificase aceasta ritmul, coloratura, accentele sub ochii săi? „Alura timpului s-a schimbat”, observa unul dintre marii săi contemporani, J. Michelet, făcînd o constatare la îndemîna oricui.

În adevăr, atîtea se schimbaseră în lume şi în propria lui ţară, încît Asachi nu putea rămîne indiferent la problematica schimbării. Fără a fi un istoric în sensul strict al cuvîntului, el fusese totuşi îndrumat spre această disciplină de tatăl său, cărturarul teolog de frumoasă cultură care a fost Leon Lazăr Asachi. Aşa a ajuns să descopere vechi acte româneşti în spaţiul polon, să cerceteze urme ale etnogenezei noastre în „urbea eternă”, să discute la Viena cu istorici ca Hammer şi Vodniamsky, să caute la Petersburg ştiri de istorie românească, să fie mereu atent la elementele de integrare a noastră în lume. Interesant e că Asachi nu s-a lăsat copleşit peste măsură de ideea romanităţii, atunci obsedantă, şi n-a ajuns să profeseze romanomania ca alţi contemporani, ci a înţeles să pună în valoare şi mai vechea componentă autohtonă. Lui i se datorează, după Călinescu, mitul etnogenezei noastre. Preocupat de mituri, el s-a folosit de materia cronicilor pentru a crea o mitologie naţională, pornind chiar de la ideea simbiozei daco-române (Opere, II, 54) şi valorificînd apoi diverse momente şi figuri din veacul de mijloc. Amintirea Romei l-a obsedat însă mereu. A şi scris o schiţă istorică pe această temă, schiţă al cărei text a ars, la 1827, împreună cu alte manuscrise. Acolo, în cetatea colinelor fără moarte, i-a fost dat să afle, în versiunea engleză, Istoria Imperiului Otoman de Cantemir, personaj ce avea să-l intereseze pînă la a-i întocmi o biografie (ibidem, p. 401).

Studiul arheologiei i-a impus lecturi capabile să-i deschidă un orizont de istorie universală pentru ţara sa, iar anumite legături l-au pus în si­tuaţia de a spera că după invazia lui Napoleon în Rusia vechea Dacie va fi restabilită în sinteza diplomaţiei euro­pene. O mare decepţie îl aştepta însă. În plin fanariotism, Moldova lui era în­că atît de departe de ceea ce visase printre ruinele romane. S-a decis să o servească din toate puterile şi a făcut-o ca profesor, ca inginer, ca diplomat o vreme, ca referendar al şcolilor, ca ar­hivist al statului, ca gazetar, ca scriitor şi nu mai puţin ca participant la ela­borarea acelor regulamente organice ca­re aveau să-şi pună amprenta asupra unei întregi perioade. O acomodare trep­tată, încă continuă, cu problemele ce puteau prezenta interes în societatea noastră a căutat să realizeze mai ales prin Albina românească şi numeroasele-i suplimente.

Istoria, una în for­ma cea mai accesibilă, fiindcă era hărăzi­tă să circule în medii diverse, se afla de la început în atenţia lui Asachi. Îl preocupa îndeosebi istoria naţională şi ar fi voit chiar să scrie o sinteză. Angajat în prea multe direcţii, într-o vre­me cînd atîtea goluri se cereau umplu­te urgent, el n-a mai ajuns să o scrie, mai ales că situaţia izvoarelor şi a literaturii preparatorii era atît de precară. A scris însă destul de mult în perspec­tiva acelei istorii, iar influenţa reală a textelor în cauză a fost mai mare decît se poate bănui azi. Noua serie de istorici, deşi mai bine echipată, nu i s-a putut substitui, căci pare a fi avut un alt „auditoriu”. Fapt e că reflecţii „asachiene” se vor întîlni şi în noile scri­eri. Iată una care aminteşte atît de fra­pant, cu trei ani mai înainte, de intro­ducerea lui Kogălniceanu la Histoire de la Valachie: „Moldova, a căria istorie, deprinderi şi producături sînt mai pu­ţin cunoscute Europii decît a multor ţări celor mai depărtate şi carea ţinteş­te astăzi a lumii luare-aminte numai prin a ei poziţie în mijlocul a trii im­perii, această mică ţară au avut în veacurile trecute o epohă mănoasă de in­teresante întîmplări, atît pentru a lor haractir, cît şi pentru înrîurirea ce ele au avut asupra stării politice a Evropii răsăritene, întîmplări pe care numai ne­fiinţa unui bun scriitor pămîntean le-au lipsit de cinste a fi întrulocate între faptele clasice a istorii noi” (ibidem, p. 449).

Un atare scriitor pămîntean a dorit să fie Asachi însuşi, iar aprecierile formu­late într-un text sau altul merită aten­ţie, fiindcă aveau să capete o nouă viaţă în reformulările altor istorici. Iată-l, de pildă, vorbind de protectoratul ţarist ca de „sistema unei ocîrmuiri de maştihă” care „au înnoit răul supt alte forme”, contribuind la „stricarea bune­lor năravuri” şi la „demoralizaţie”, întunecînd pînă şi „istoria naţiei” (ibidem, p. 329). Expresiile, chiar, evocă formulări devenite clasice sub alte nume: „O aseminea istorie, carea este cea întîi carte a unei naţii, numai atunce se va pute urzi, cînd se vor aduna materiile din documenturile înstreinate şi mistuite prin Ardeal, Polonia, Rusia şi la Constantinopole şi după ce să vor cerceta monumenturile atîrnătoare de întîmplările noastre, de carile multe am văzut în Ardeal, în bibliotecile de la Alba Ce­tate şi Maros Vaşarhei” (ibidem, p. 330). În Galiţia, la Liov şi la Jolkov, alte docu­mente româneşti se anunţau demne de interes. Arhiva dusă în Polonia de Dosoftei se cuvenea, mai ales, cercetată, alături de actele de la Cracovia şi din alte oraşe. În ele stă închisă „o adevă­rată urzeală a istoriei Moldovei, de un­de să va revărsa cea mai mare lumină istorică”, nota mai departe Asachi, la 1830, convins că urme notabile mai erau de recuperat la Viena şi în Germania, unele chiar sub formă de monumente, ca acel „rediu moldovenesc” de lîngă metropola habsburgică, rămas din vre­mea asediului de la 1683. „În petrece­rea mea la Viena, notează Asachi, ade­seori cercetam acest loc istoric” (ibidem, p. 332).

Interesant e că meditînd asupra duratei noastre, el se exprima în termenii unei istorii ciclice, poate sub in­fluenţa lui Cantemir, amintind de „în­ceputul, sporiul şi scăzămîntul puterii româneşti” (ibidem, p. 329). Asemenea idei îi veneau în minte şi la traducerea sin­tezei lui T. Kaidanov de Istoria imperii rosiene (1832), sinteză a cărei Înainte-cuvîntare, scrisă de Asachi, relevă între altele rostul pragmatic al disciplinei în cauză. Dacă vechile „istorii mi­tologice” impresionau încă, se cuvenea cu atît mai mult ca istoria cea adevă­rată, modernă, să stea la îndemîna ori­cui, ca depozit de învăţături folositoa­re. Vorbind de Petru I, nu uita să aducă aminte şi de românii care l-au sprijinit. Istoria aceasta mai prezenta un interes aparte prin aceea că oferea date pentru etnogeneza noastră, întrucît populaţia daco-romană a fost în legătu­ră, ba chiar „amestecată” un timp, cu „neamuri ruso-sclavone”. Tot astfel, în vremea din urmă, războaiele ruso-turce au făcut ca pămîntul nostru să fie ade­sea loc de înfruntare, ceea ce îi conferă un interes în plus pentru istoria universală. Cu atît mai mult se simţea îndem­nat Asachi a pomeni rolul acelei puteri în timpul din urmă, cînd ar fi produs „o totală reformă în a noastră fiinţă politicească şi în deprinderile naţionale” (ibidem, p. 788). Traducerea sintezei respecti­ve voia să fie şi un exerciţiu de metodă, întrucît Kaidanov se întemeiase pe ope­ra lui Karamzin, admirabilă, iar un atare exerciţiu îi putea servi la urmă sin­teza, Asachi a pregătit-o pentru alţii prin abordări fragmentare şi prin reflecţii asupra soartei poporului român, convins că acesta avea acum căi noi, „favoriza­toare”. Într-un text despre Mihai Vitea­zul, el aprecia că „moldoromânii au plinit multe fapte demne de a fi cu tot amă­nuntul cunoscute şi apreţuite de com­patrioţi şi de străini” (ibidem, p. 282). Unele au şi fost consemnate ca atare. De aceea a şi prefaţat Asachi cartea lui Edgar Quinet despre Românii Principatelor Du­nărene (ibidem, p. 793) şi a comentat elogios un articol din La Presse despre originea presupus românească a poetului Ronsard. Cîteva note istorice (Aprozii români în Francia, 1858) aveau menirea să circum­scrie datele. În termeni generali, însă destul de precişi, Asachi amintea de vechea Galie, de monarhia franceză, de timpul cruciadelor, apoi de războiul de o sută de ani, la începutul căruia, înfrîntă la Crecy, Franţa a văzut, bucu­roasă, uimită, venind de la est un pîlc de călăreţi, în frunte cu „banul Marocini” (viitorul Ronsard), care voia să-i stea în ajutor contra invaziei străine, înainte deci ca Alecsandri să publice poemul Banul Mărăcine (1853), spre a evoca aceeaşi legendă, Asachi a populari­zat-o (ibidem, p. 883) cu alte mijloace printre români, ca un motiv de mîndrie naţio­nală, dar şi ca dovadă a simpatiei noas­tre pentru „sora latină”, într-un mo­ment cînd se aştepta de la aceasta un sprijin salutar. Dunărea, evocată în Ga­zeta de Moldavia (1855), devenea un pretext de amplă incursiune istorică şi geopolitică în plină criză orientală. Ma­rele fluviu, străbătînd atîtea ţări, mar­cînd atîtea destine, avea desigur multe de spus unui istoric. „Pe luciul Dună­rei zburdînd, vapoarile ni-au apropiat de popoarele civilizate, iar în zilele noas­tre toată Europa în arme s-au rădicat spre a proclama ţările danubiene nea­tinse, asigurîndu-le sub a ei garanţie o fiinţă politică şi o reformă mîntuitoare” (ibidem, p. 404). Ce nu povesteau căruntele-i unde? Ce mărturii grozave nu evocau ţărmurile lui? De-a lungul Dunării scri­itorul întîlnise vestigii ce aminteau în­tîmplări istorice, între care podul de la Drobeta îl emoţionase cel mai mult (ibidem, p. 412). Dar, în genere, observa în altă parte Asachi, „nici istoria, nici politica Apusului nu se prea ocupau cu ţările dunărene, urmînd unei păreri îndătina­te că marginele politice a(le) Europei se încheiau cu muntele Carpat” (ibidem, p. 281).

Era firesc ca istoricii români să caute a umple această lacună păgubitoare. Asachi însuşi a depus sforţări menite a-i recomanda ţara dincolo de fruntarii. În Almanah (1861), el a evocat din nou marile evenimente din timpul tinereţii sale. Era pe vremea cînd Napoleon por­nise cu „marea armată” spre răsărit şi Asachi spera că sfîrşitul războiului ar putea aduce schimbări fericite şi în soar­ta românilor. Cu această speranţă s-a şi întors repede acasă, dar lucrurile au avut, se ştie, cu totul alt curs (ibidem, p. 426). Decepţia lui Asachi se poate imagina. Totuşi, el n-a dezarmat, ci s-a străduit să pregătească terenul în zona culturii, dedicîndu-se şcolii, apoi presei, literaturii, istoriei. Numai schimbările încete, progresive, îi păreau a fi realiste, ceea ce înseamnă că trebuia să lumineze mai întîi poporul, să-l aducă în situaţia de a-şi folosi cît mai bine resursele. Istoria avea de jucat, în acest scenariu regenerativ, un rol de seamă. „Toate naţiuni­le, ca şi familiile, observa Asachi, am­biţionează a da începutului lor un uric strălucit şi minunat, învălit deseori în negura mitologiei sau a alegoriei” (ibidem, p. 24). Este ceea ce a căutat să facă el în­suşi, construind anume un mit al etno­genezei, evocînd Columna lui Traian („Iată, o privesc şi cugetez!”; ibidem, p. 379) sau părăsirea Daciei (ibidem, p. 329). Cîteva dom­nii ilustrate prin gradul de afir­mare a individualităţii noastre apar în scrisul său ca preocupări mai insistente. De­sigur însă că îl interesa durata întreagă, în orizontul căreia se şi cade a-i re­citi astăzi opera. Altfel, timpul curge impasibil şi o reflecţie a lui H. Zsohokke îl ajuta să-şi limpezească propriul gînd: „Un atom de pulbere au căzut preste muntele cel înalt, o picătură de apă în ocheanul cel nemărginit, un an au tre­cut în noianul veciniciei şi s-au mistu­it; unde, unde-l voi putea afla astăzi?” (ibidem, p. 548). Melancolie pasageră, fiind­că în mod obişnuit Asachi se manifestă ca un spirit pozitiv şi mereu în acţiune, greu de sustras de la rosturile lui prac­tice prin reflecţii ca aceasta.

 

Apud Vatra, XVIII, 3(204), martie 1988, p. A.

Revista indexata EBSCO