Jun 26, 2018

Posted by in EDITORIAL

Gheorghe GRIGURCU – „Politician actual, semidoct şi hulpav”

 

Pînă şi lucrurile de căpetenie se simplifică progresiv, pe măsură ce ai nevoie de ele în mai mică măsură. Elanurile erotice, prieteniile, marile proiecte cad într-o torpoare a fiinţei devenite „rezonabile”, resignate. Numai angoasele rămîn de veghe ca nişte cote ale adîncului marin.

*

Modele de care lumea nu are nevoie, modele care nu au nevoie de lume.

*

Uită ceea ce-şi amintesc alţii. Aminteşte-ţi doar ceea ce au uitat alţii.

*

Politician actual, semidoct şi hulpav. Invers faţă de acele caricaturi la modă în secolul al XIX-lea, înfăţişînd indivizi cu un cap uriaş pe un trup pitic, d-sa pare a purta un cap cît o nucă pe un trup enorm.

*

Noiembrie 2013. Halucinant. Un coşmar ce-ar trebui să zguduie întreg mapamondul. În Coreea de Nord, întrupare a ferocităţii comunismului „bătrîn”, 80 de oameni au fost împuşcaţi pentru că au ascultat radioul Coreei de Sud. Dar şi-n comunismul mai „luminat” al Chinei se petrec lucruri mai mult decît stranii. Un cunoscut regizor a fost condamnat la o amendă uriaşă, de 1,2 milioane de dolari, pentru că are… trei copii. Ani de zile nefericitul s-a străduit a-şi ascunde paternitatea, pînă acolo încît, ieşind cu ei pe stradă, se făcea că nu-i cunoaşte.

*

„Reţelele de socializare dau drept la cuvînt unor legiuni de imbecili care înainte vorbeau numai la bar după un pahar de vin, fără să lezeze colectivitatea. Erau reduşi de îndată la tăcere, în timp ce acum au acelaşi drept la cuvînt ca un premiant Nobel. Este invazia imbecililor” (Umberto Eco).

*

  1. E.: „Nu e chiar o glumă vorba flegmatică «mă doare-n cot». Întrucît medicina are un concept, epicondilita, care înseamnă chiar durerea de cot!”.

*

„Ce să-i faci? Provincie. (…) Îmi spun: -A, dumneavoastră aţi fost la Paris! Eu, absent: -Un oraş ca oricare altul, ca Tandil, case, străzi, o cafenea la cîte un colţ, toate oraşele sunt la fel. Asta le-a plăcut, faptul că nu m-am înălţat pe mine cu Parisul, ci l-am coborît, i-a făcut să vadă în mine un parizian. Observ că pe Cortes l-am dat gata, femeile par interesate, deşi încă neîncrezătoare. Şi totuşi, e în ei o lipsă de atenţie, un soi de a fi distraţi, preocupaţi parcă de altceva, şi brusc pricep că dacă însuşi Camus însoţit de Sartre ar fi venit aici la Tandil, n-ar fi reuşit să învingă încăpăţînatul lor mod de a gîndi la altceva, ceva local, ceva tandilian” (Witold Gombrowicz).

*

Exerciţiu. Adîncirea, ramificarea unei clipe. A unei clipe care poate astfel deveni labirintică, inepuizabil enigmatică. Un surogat de eternitate.

*

Caut o metaforă la fel de intens evocatoare precum griul spălăcit al apelor acestui rîu pe care-l privesc acum.

*                                                                      Sufletul ţi-e încă uneori atît de fierbinte, încît ai nevoie de un oarecare

timp spre  a-l răci, precum o mîncare pe care o iei de pe foc spre a o face comestibilă.

*

„Poetului american Michael Derrick Hudson i-a fost refuzată opera de 40 de ori, pînă cînd şi-a semnat poemele cu pseudonimul chinezesc Yi-Fen Chou, iar acestea au fost publicate şi antologate. Omul este acum acuzat de «apropriere culturală», dar, pînă una-alta, demonstrînd triumful culorii asupra talentului, subterfugiul lui Michael Derrick Hudson arată că în spaţiul literar american e mai profitabil să ai un nume etnic decît poeme bune” (Dilema veche, 2015).

*

Student la Cluj fiind, un coleg m-a bucurat dăruindu-mi o carte de Blaga, Nebănuitele trepte. Pe prima pagină, cineva scrisese cu cerneală: „Lucian Blaga a făurit/ Un vers frumos dar cam tîmpit”. Chiar aşa!

*

Omul între două vîrste. O distinctă ipostază a umanului, caracterizată prin incuriozitate. De unde stăpînirea de sine, calmul imperturbabil al celui în cauză, care are aerul a fi acumulat suficientă „experienţă” spre le îndreptăţi. Dorinţa de cunoaştere e apanajul altor vîrste. În primul rînd, ale copilăriei şi tinereţii care sorb cu aviditate imaginea lumii, puţin atente la propria fiinţă pe care o raportează frenetic la ceea ce o înconjoară. Apoi al senectuţii a cărei frustrare favorizează introspecţia şi nu o dată  desprinderea de cele lumeşti ca o slujire salvatoare a sinelui. Or, omul între două vîrste se mişcă între cele două extreme, impasibil, într-un echilibru automatizat. Aidoma unui ins care ştie să meargă lejer pe bicicletă. Îndeobşte nu-l interesează prea mult nici „mersul lumii”, nici eul. Suficienţa sa are un substrat biologic. E liniştea unui exponent al speciei care şi-a asigurat hrana, adăpostul, progenitura. Ca şi, nu o dată, autoritarismul unui mascul alfa. Ins predominant pragmatic, de-o serenitate uscată. Nici un puternic filon moral nu-i aparţine. Există desigur şi excepţii. Indivizi care-şi reconsideră mereu vîrstele incipiente ori trăiesc prematur anxietăţile bătrîneţii. Marii inadaptabili, incurabilii interiorizaţi, de-o candoare stîngace şi de-o acuitate pe care „maturii” nu o dată le suspectează şi le persiflează. Aşa cum păţeşte baudelairianul Albatros…

*

„Trebuie să întîlnim iubirea înainte de a fi întîlnit morala. Altminteri, sfîşierea” (Camus).

*

Intensa seducţie exercitată de lucrurile care cad. Indiferenţa celor ce rămîn.

*

„Viaţa lui este mai palpitantă ca un film! Marcos Rodriguez Pantoja, 72 de ani, a fost găsit de autorităţi cînd avea 19 ani, în munţii Sierra Morena din Spania, şi adus înapoi în civilizaţie. Pînă atunci familia lui era o haită de lupi. (…) Timp de 12 ani a locuit într-o grotă şi a vînat împreună cu lupii. (…) Nu ştia să vorbească, în schimb urla ca lupii la lună. «Mi-a fost frică la început de lupoaică, dar după ce mi-a adus o bucată de carne şi mi-a împins-o cu nasul mi-am dat seama că m-a adoptat în haită. Lupii sunt mai sinceri ca oamenii: nu fac politică, nu joacă fotbal şi nu mint. M-am săturat de viaţă în lumea civilizată. Vreau să mă întorc la familia mea din sălbăticie», a declarat recent bărbatul pentru BBC” (Click, 2018).

*

E încă foarte tînără, dar are o privire fermă, un con grav al căutăturii în care i s-a concentrat întreaga maturitate ce va să vie.

*

Am revăzut la Sighet un lucru neverosimil, pe care l-am mai notat în jurnal. Cei doi pantofi feminini atîrnaţi pe sîrmă, într-un colţ de parc, la o înălţime la care nu s-ar putea ajunge decît cu o macara. Între timp a apărut alături de ei un al treilea pantof, pesemne pentru a le ţine companie. Delicateţea societăţii obiectelor…

*

„Încetul cu încetul, şi din ce în ce mai bine am observat că toţi cei pe care Dumnezeu i-a iubit cu adevărat, modelele etc., au trebuit să sufere cu toţii în lumea aceasta. Mai mult, că doctrina creştină e aşa: să fii iubit de Dumnezeu şi să iubeşti pe Dumnezeu înseamnă a suferi. Creştinismul este un mesaj existenţial care face din existenţă ceva mai paradoxal şi mai greu decît a fost vreodată înainte şi va mai putea fi vreodată în afara creştinismului. Creştinismul există pentru că există o ură între Dumnezeu şi oameni. Să fii creştin înseamnă să fii chinuit în fel şi chip. Cel mai bun lucru este să fii în stare de a născoci nesfîrşite moduri de a te chinui tu însuţi; dacă însă nu eşti destul de tare, poţi oricum nădăjdui că lui Dumnezeu i se va face milă de tine şi te va ajuta să ajungi la starea de suferinţă” (Kierkegaard).

*

Puţinul poate sluji supravieţuirea în mai mare măsură decît multul, întrucît dispune de o tensiune metafizică a neîmplinirii.

*

Atît de lovit de soartă, încît speranţa însăşi i se pare la un moment dat imorală.

*

N-am fost niciodată „bun” la „cuvinte încrucişate”. Unele sunt prea facile, altele în schimb… Dar mai bine să dau cuvîntul unui citat din revista Rebus (2018): „Orizontal: 1) Bizara şansă de a muri în umbra unei stele. 2) Orgă de lux la scenă deschisă – Amăgiri insidioase într-o tentativă de ambuscadă. 3) Pedestraş înrolat sub stindardul zeiţei Caissa – Motiv de răsfăţ pentru plozii altora (reg.). 4) Hamal ce trage la lopată pe terenuri inundate – Mimoză întreţinută pe bani frumuşei de un grădinar cu fustă. 5) Cheie de pătruns în magazia de litere – Devieri scrutate sub lupa behavioriştilor. 6) Copcie de încheiat un veston cuirasat – Postura orbului poposit la Brăila”.

*

20 decembrie ar fi Ziua bărbatului. Zi inaugurată în Tobago, azi avînd trecere în 60 de ţări. A. E.: „Mi se pare cam frivolă, nu altceva decît un fel de replică la Ziua femeii, cu o nuanţă homoerotică”.

*

Dintr-un film: „Ambiţia e gheaţa acoperind emoţiile pe care aluneci”.

*

Colecţionar de amintiri aidoma unui filatelist ori numismat pasionat de piese rare.

*

„Chiar şi cel mai mic şef, în sfera sa de activitate, devine charismatic, paternalist, patronal şi, pînă la urmă, tiran (preot, rege şi profet). Poate mişca munţii, întoarce apele, răsuci, cu un singur cuvînt al său, toate conştiinţele. Dar, latini fiind, într-o baltă slavonă, ne doare în cot de viitor. Ştim că mîine nu e decît un azi cîrpit sau ciopîrţit” (Ion D. Sîrbu).

*

Obiectivitatea supremă e atributul lui Dumnezeu. Dar şi subiectivitatea supremă care e iubirea.

*

O apreciere a religiei, la Okakura Kakuzo: „În religie viitorul e îndărătul nostru”.

*

„Eliberarea poporului, constituţia, feluritele libertăţi, măreţia statului, patriotismul, cea mai bună rînduială socială toate sunt numai poleieli sub care se ascund invidia, iubirea de putere, ambiţia, orgoliul, trîndăvia, disperarea. Urmările acestor intenţii bune sunt lupta împotriva tuturor, ura în locul iubirii şi o decădere tot mai mare a moravurilor” (Tolstoi).

*

În biblioteca mea ultraaglomerată, cărţile dorm aidoma unor păsări de noapte. Dar, vai, multe nu se vor mai trezi niciodată.

*

Se poate vorbi despre o neîmplinire nobilă, aidoma unei înfrîngeri în urma unei lupte eroice cu adversarul, şi despre o împlinire ignobilă, asemenea unui compromis cu adversarul.

*

În Anglia se înregistrează cea mai nesănătoasă masă de Crăciun: 7000 de calorii, 45 % grăsimi, 30 % zaharuri. La polul opus pare a sta Franţa, cu foarte puţină carne procesată. Alte ţări cu o masă de sărbători nesănătoasă: Germania, Irlanda.

*

„Din Noaptea furtunoasă şi din noua sa comedie, O scrisoare pierdută, nu e poliţai, prefect, proprietăraş ambiţios şi naiv pe care să nu ţi-l prezinte cu dibăcia unui comedian consumat în arta sa. Şi, cu toate acestea, nu cunosc un autor mai obiectiv, mai deosebit de creaţiunile sale. Nu vezi în tipurile sale nici gusturile autorului, nici credinţele, nici înclinaţiile lui fireşti. Şi el are mîhnirile sale intime, şi el e atins de acea melancolie şi scepticism al omului superior din veacul nostru, şi el are ambiţiunea sa, dar în tot ce scrie nu vezi nimic din aceste dureri şi preocupări intime” (Delavrancea).

*

Bruma: lacrima îngheţată a soarelui.

*

„Ariditate. – Aşadar, dacă inima mea e seacă şi grea ca o piatră, ruga ei va fi frumoasă, va fi o minune, exact cum ar fi rugăciunea unei pietre” (Monseniorul Ghika).

*

Prima datorie a poetului nu e cea de-a produce poezie, ci de-a înţelege poezia. Mi-am dat seama, treptat, că cel dintîi act nu-l include obligatoriu pe cel de-al doilea, aşa cum am fi înclinaţi  a o socoti. Căci există autori de versuri semianalfabeţi ai lirismului. (A. E.: „acum se zice analfabeţi funcţionali”). În perdantă paralelă cu iubitorii rafinaţi de poezie care nu scriu. Deşi a percepe textul liric cu senzoriul special care sigur îi poate palpa esenţa, dibui adîncimile, misterioasele cotloane ale conotaţiilor cu interminabile ecouri mă tem că e o vocaţie ce nu s-ar putea dezlega lesne de impulsul creaţiei proprii, fie şi unul potenţial. E mai uşor totuşi să nu înţelegi poezia, dar să crezi că o poţi produce orbeşte, decît s-o înţelegi şi să n-o scrii. Deficienţa e dispusă a mima calitatea, aceasta sfiindu-se uneori de sine, inhibîndu-se pînă la un punct. Triumful inconştienţei, complexul conştiinţei ca de-atîtea ori în lume.

*

În primele două zile de viaţă, omida mănîncă o cantitate de aproximativ 86 de ori mai mare decît greutatea propriului corp.

*

Teroarea originalităţii: „Un site pentru femei ne anunţă ultima modă în materie de manichiură – unghii cu modele «de ziar», adică cu fonturi, litere, cerneală de tipar, frînturi de titluri de ştiri. Mă gîndesc că, dacă tot dispare presa pe hîrtie, măcar să supravieţuiască pe unghiile fetelor. Şi uite-aşa, clasicul ziar e deja vintage” (Dilema veche, 2015).

*

A intra în mit, adică a intra într-un eveniment fără capăt.

*

Răni consolatoare datorită duratei lor, uneori pe viaţă. Bunăoară solitudinea.

*

„Destinul este să uiţi de tine şi să trăieşti din plin, lucru care se dovedeşte apoi a fi coerent şi constructiv. Destin este ceea ce faci fără să ştii, să uiţi de tine. Într-un anume sens totul e destin: nu ştii niciodată ceea ce faci. Există o mică şi raţională conştiinţă care muşcă în mod superficial şi noi avem datoria de a o pătrunde cît mai mult cu putinţă. Ceea ce rămîne incognoscibil (îl vor înţelege cei ce ne urmează – în sensul acesta nu e iraţionalism) este destinul” (Cesare Pavese).

*

Există iubiri de care îţi dai seama doar atunci cînd obiectul lor dispare. Fenomen similar tiraniei discrete a obişnuinţelor zilnice, la un moment întrerupte. Rămîne un loc gol care doare, aşa cum unii oameni percep durerea fantomatică a unui membru amputat. Şi această iubire-durere nu constituie oare partea esenţială a iubirii? Iubire care se face una cu sacrificiul său.

Revista indexata EBSCO