Jun 26, 2018

Posted by in Interviu

„Noi, românii, existăm şi acesta nu este puţin lucru! Este, însă, nevoie să existăm cu demnitate” – dialog cu Ioan-Aurel POP, Preşedintele Academiei Române

Angela Martin:Domnule profesor, domnule academician, după un mandat şi jumătate de rector – rector magnificus – al Universităţii Babeş-Bolyai, considerată cea mai puternică dintre universităţile noastre, accedeţi acum la cea mai înaltă demnitate pe care şi-o poate dori un om de cultură – un istoric în cazul dumneavoastră – , aceea de preşedinte al Academiei Române. Mulţi dintre colegii dumneavoastră, care vă preţuiesc, se întrebau înainte de alegeri ce ar trebui să facă mai întîi comunitatea academică: să regrete că părăsiţi universitatea clujeană, unde ar fi în continuare atîta nevoie de prestigiul şi de autoritatea dumneavoastră ştiinţifică, sau să se bucure pentru că Academia vă va avea în fruntea ei? Aţi avut şi dumneavoastră o astfel de dilemă înainte de a vă hotărî să candidaţi?

 

Ioan-Aurel Pop: Eu am mai întotdeauna dileme, pentru că, deşi învăţ pe zi ce trece tot mai multe – aplic principiul nulla dies sine linea –, constat că ştiu tot mai puţine. Zic şi eu, adesea, ca anticii: „Ştiu că nu ştiu nimic!”. M-am hotărît greu şi nu fără regrete să candidez la Academie. Aş fi refuzat iarăşi, dar mi se părea necinstit faţă de colegi şi instituţie. Pot să vă mărturisesc acum că mi s-a propus şi în urmă cu patru ani să candidez, iar atunci am avut tăria să motivez totul foarte bine şi să-mi văd de ale mele, la Cluj. Mi se încredinţase de curînd un mandat de rector la cea mai bună universitate din ţară (pentru mine, aşa este UBB şi aşa va rămîne, chiar şi atunci cînd şi dacă nu va fi mereu prima în subiectivele clasamentele interne şi internaţionale) şi consideram că era de datoria mea să nu-i dezamăgesc pe colegii mei şi pe studenţii (ca 1 500 de votanţi) care mă aleseseră. Încă este prematur să vă spun ce va fi, cum va fi exact. Acum mă aflu însă la finele celui de-al doilea mandat (şi ultimul). Din octombrie 2018, ar mai fi un an de exercitare a funcţiei de rector, pentru că în noiembrie 2019 se vor declanşa alegerile obişnuite. Pentru o comunitate precum Alma Mater Napocensis este mai bine să regrete plecarea unui rector decît să se bucure că scapă de „domnia” lui. Şi pentru rectorul în cauză este la fel: mai bine să fie regretat, decît hulit! Lumea ar trebui să fie plină de oameni capabili, care să fie nerăbdători să se pună în serviciul colectivităţii. Numai că la noi, actul conducerii este înţeles greşit de către cei mai mulţi. Conducerea nu semnifică vreun avantaj personal, ci, dimpotrivă, privarea de unele drepturi în favoarea asumării mai multor obligaţii.

 

A.M.: V-aţi simţit vreodată depăşit de circumstanţe şi slăbiciuni personale?

 

I.-A.P.: Da, de destule ori! Dar am învăţat – de unde?, nu ştiu exact – să fiu răzbătător, să insist, să stărui, dar şi să renunţ cînd este de renunţat. Poate de la neamul meu de ţărani şi preoţi din Ardeal, umiliţi mereu, obidiţi şi asudaţi de muncă tăcută şi nerăsplătită. M-am lovit la maturitate de o manieră de a judeca oamenii pe care nu am aprobat-o şi nu am înţeles-o niciodată: efortul insidios de a căuta mereu şi tot mai adînc motivări sau mobiluri multe şi ciudate pentru faptele noastre bune. De regulă aceste cauze – „descoperite” de unii – nu sînt aproape niciodată grevate de bune intenţii, pentru că premisa de la care se pleacă este răul, reaua credinţă. Unii cred sau vor să ne facă să credem că „orice faptă bună nu scapă nepedepsită”. Octavian Goga scria la finele vieţii, într-o poezie intitulată „Cîntă moartea”, două versuri care fac cît un tratat de filosofie: „Nu cîte-au fost îmi vin în minte,/ Ci cîte-ar fi putut să fie”. Iar contemporanul său, istoricul Silviu Dragomir, secretar al „Măritei Adunări Naţionale” de la Alba Iulia şi chinuit apoi, ca răsplată, în închisorile comuniste, spunea, în testamentul său: „Am făcut ceea ce am putut, să facă urmaşii mai bine!”. Şi adăuga, într-o formă pe care o redau aproximativ, că oamenii nu trebuie judecaţi numai după faptele lor, ci şi după curăţenia sufletească care i-a animat atunci. Această „curăţenie sufletească” ne-am cam pierdut-o noi, epigonii, pentru că pornim de la principiul răului şi pentru că acuzăm pe oricine în chip trufaş, cu semeţie, ca şi cum am deţine monopolul adevărului. Or, judecata omenească a fost mereu şi este una mărginită şi relativă, pe de o parte, iar pe de alta, premisa bunelor intenţii are cel puţin la fel de mult dreptul de a exista în Cetate ca şi principiul răului. Am, ca orice om, slăbiciuni personale, de la frică şi laşitate pînă la mîndrie şi prejudecată (ca să ne amintim şi de Jane Austen). Sînt însă conştient de ele şi mă autocenzurez de cîte ori pot. Fără această frînă morală, ne-am înfunda în mocirlă şi am părăsi condiţia umană …

 

A.M.: Cred că nu există altă satisfacţie mai mare pentru un profesor, şi cu atît mai mult pentru un rector, decît aceea de a vedea intrînd în universitate, an de an, un val de adolescenţi şi ieşind de pe porţile ei, tot an de an, o promoţie de oameni bine instruiţi, bine pregătiţi profesional. De acest climat de transparenţă, dar şi de onestitate intelectuală prielnic aspiraţiilor celor mai frumoase, de acest spectacol al construcţiei de sine încărcat de energie tinerească şi speranţă vă veţi despărţi venind la Academie, unde drumul desăvîrşirii este mai scurt, şi oarecum încheiat, valorile fiind consacrate. Dar există, fără îndoială, alte compensaţii. Care consideraţi că sînt acelea?

 

I.-A.P.: Vreau să vă spun că nu mă voi despărţi de tot! Nici nu aş putea! Mai întîi, pentru că mai am încă dreptul să fiu profesor (în sensul că nu am atins vîrsta pensionării), în al doilea rînd, pentru că nu există nicio incompatibilitate între cele două ocupaţii (funcţii), iar în al treilea rînd, deoarece nu pot trăi fără să modelez minţile tinere. Vechii greci obişnuiau să spună că zeii i-au făcut profesori pe aceia pe care au vrut să-i pedepsească (în Antichitate, pedagogii sau profesorii erau, de regulă, sclavi). Dar este vorba despre o pedeapsă blîndă şi nu despre o muncă de Sisif. Profesorii buni nu fac o meserie, ci îndeplinesc o misiune – cum spunea unul dintre profesorii mei, acad. Camil Mureşanu –, adică oficiază de la catedră, transmit mesaje de bine, reiterează experienţa de cunoaştere a omenirii şi o fac inteligibilă pentru discipoli.

La Academie este altceva, deşi, de o vreme, Academia Română are propria sa şcoală doctorală, de fapt un adevărat institut de studii doctorale, iar doctorantura este acum o parte a studenţiei. Prin urmare, şi Academia Română este un fel de universitate, este şi ea dedicată litteris et virtuti, adică „studiilor şi educaţiei”. Dar Academia este mai întîi un empireu al personalităţilor savante şi a trăi printre aceşti învăţaţi de elită este un mare privilegiu, pe care soarta nu-l oferă oricui. Fireşte, şi academicienii sînt tot oameni, dar au acea aură a desăvîrşirii în specialităţile lor, iar unii sînt chiar depozitari ai înţelepciunii, vorbesc în maxime şi deschid orizonturi noi de gîndire şi de cunoaştere. Academia Română organizează congrese, colocvii, sesiuni ştiinţifice, conferinţe, ceremonii cu cei mai luminaţi oameni din ţară şi de peste hotare, încît aceia care pot participa la ele sînt fericiţi să spună, precum anticii: Et in Arcadia ego! (adică: „Am fost şi acolo, în preajma «nemuritorilor» şi m-am împărtăşit din experienţa lor”).  

 

A.M.: Academia Română a mai avut pe parcursul istoriei sale preşedinţi ardeleni, de la August Treboniu Laurian şi George Bariţiu (ambii, membri fondatori), de la Ioan Bianu pînă la cel mai recent, reputatul chimist Ionel Haiduc. Ca să nu mai vorbim de alţi membri care le-au adus atîta prestigiu Academiei şi culturii noastre, cum ar fi, bunăoară, Liviu Rebreanu, Octavian Goga, Sextil Puşcariu. Vedeţi un avantaj pentru Academia Română în faptul că sînteţi ardelean şi pe deasupra istoric?

 

I.-A.P.: Nu cred că provenienţa mea geografică poate avea vreo importanţă. Între ardelenii pe care i-aţi evocat, ar putea sta şi Alexandru Lapedatu, născut la Săcele, lîngă Braşov şi profesor apoi la Universitatea din Cluj, preşedinte al Academiei Române între 1935 şi 1938. Eu sînt primul istoric ajuns  preşedinte al instituţiei după marele profesor menţionat, director de institut şi fondator de şcoală istorică la Cluj. Dar aceasta este numai o constatare şi nu o judecată de valoare. Ardelenii au adus „o pată de culoare” de alt fel decît academicienii din Vechiul Regat ori din alte provincii istorice. Erau proverbiali pentru lentoarea lor, pentru vorba rară şi chibzuită, presărată cu latinisme şi ardelenisme, pentru maniera de „a pertracta” la nesfîrşit, pentru deciziile luate greu etc. Nu au fost întotdeauna cei mai comozi colegi şi nici cei mai aplecaţi spre dialog şi comunicare. Aduceau cu sine o anumită înverşunare, un cult al „muncii tăcute” (David Prodan) şi fără folos, un sentiment de supuşi ridicaţi la demnitate prin unirea cu Ţara, o teamă de orgoliu nemăsurat şi o teamă de autoritatea de stat (care le fusese atîtea secole potrivnică). Haideţi să ne gîndim la Emil Cioran, obsedat pînă şi în Franţa de spăimosul jandarm ungur cu pană de cocoş, care trecea ţanţos prin Răşinari. Pe scurt, ardelenii şi istoricii sînt şi ei oameni cu defecte şi calităţi şi „nimic din ceea ce este omenesc nu le este străin”. Iar ca preşedinţi pot fi exact ca toţi ceilalţi, cu bune şi cu rele. Înaltul for contează, preşedintele fiind doar un om trecător printre oameni trecători.

 

A.M.: Aristotel numea predispoziţia pentru proiectele colective „virtute civică” şi este în afara oricărei îndoieli că Academia Română şi-a manifestat-o din plin spre binele naţiunii în trecut, şi continuă să şi-o manifeste şi în prezent. De ce credeţi că acţiuni de bună-credinţă, precum Apelul academicienilor Către poporul român, din februarie 2017 sau, mai recent, Protocolul de înfiinţare a Senatului Culturii, prin care Academia urmează a fi consultată în privinţa politicilor culturale, sînt văzute de o parte a societăţii culturale cu ochi răi? Sau cu dispreţ? Ceea ce, în fond, este totuna…

 

I.-A.P.: „Încurcate sînt căile Domnului…”, dar, aş adăuga, şi felul de a fi al oamenilor. Sînt încă mulţi intelectuali români, prezenţi copios în spaţiul public, care nu cunosc exact menirea Academiei Române sau, dacă o cunosc, nu vor s-o accepte, deşi aceasta este trecută în lege, în statut şi în tradiţie. Academia noastră nu s-a creat ca o societate savantă, în care seniorii cunoaşterii să discute doar despre acribie şi erudiţie, închişi între patru ziduri. Academia Română s-a născut ca o instituţie esenţială a edificiului nostru naţional, menită să construiască – în maniera specifică ei şi cu mijloacele ştiinţei şi culturii – România, s-o perpetueze şi s-o eternizeze. Prin urmare, Academia este o „învăţătoare a vieţii” comunitare, cam în felul în care Cicero considera că historia magistra vitae (est). Ce semnifică asta? Că Academia este un for de acţiune, de fapte în folosul societăţii, că nu poate rămîne în afara problemelor puse de contemporaneitate. Să ne înţelegem bine: Academia nu decide în locul instituţiilor statului, dar este parte a procesului de documentare şi de decizie pe care îl realizează aceste instituţii. Publicul românesc nu este însă obişnuit cu intervenţiile Academiei Române în problemele fundamentale ale societăţii, pe de o parte, iar pe de alta, nici instituţia noastră nu a făcut destul ca să creeze această habitudine, să pătrundă în conştiinţa publică prin adevărata sa menire. Poate că unele dintre aceste luări de poziţie ale Academiei nu au fost perfect gestionate, nu au fost asumate întotdeauna de Adunarea Generală şi nici nu au fost difuzate la momente oportune, dar menirea Academiei de instituţie implicată în societate rămîne. Această menire trebuie mereu întărită, perfecţionată şi asumată deschis.

 

 

A.M.: Cum explicaţi faptul că, în ultimii ani, de pildă, la adresa Academiei s-au exprimat din afară tot mai multe nemulţumiri, s-au formulat chiar acuze, iar în jurul ei s-au iscat neîncetat animozităţi?

 

I.-A.P.: Academia Română nu este specializată în comunicarea cu mass-media şi nici în gestionarea, conform exigenţelor secolului al XXI-lea, a dialogului cu lumea dinamică, cinică şi digitalizată de astăzi. Pe de altă parte, Academia Română, spoliată de către regimul comunist de cea mai mare parte a bunurilor sale imobiliare, se află antrenată, de decenii întregi, în multe procese de recuperare a proprietăţilor. Or, unele dintre aceste proprietăţi au încăput, după 1989, pe căi cel mai adesea ilicite, pe mîinile unor firme, companii, trusturi multinaţionale etc. extrem de puternice şi de influente, care au tot interesul să compromită instituţia. Academicienii nu sînt oameni de afaceri şi pornesc întotdeauna, în demersurile lor, de la principiul onestităţii, al bunei cuviinţe şi al fair-play-ului, or, lumea afacerilor imobiliare este plină de rechini, gata să profite de aceste slăbiciuni. Pentru că adevărul şi dreptatea au ajuns, în unele cazuri, în societatea noastră, să fie considerate „slăbiciuni”. Academia Română face parte dintre instituţiile de temelie ale statului român modern, între care se află şi şcoala, biserica, sănătatea, armata etc. Niciuna dintre acestea nu a scăpat de tirul detractorilor!

 

A.M.: Societatea are obligaţia de a-şi educa în mod adecvat fiii – viitorii cetăţeni ai României. Şi nu numai pentru a le respecta în felul acesta un drept consfinţit prin Constituţie, ci şi pentru a se achita ea însăşi de o datorie morală pe care o are faţă de urmaşi. Cu toate acestea, ştim bine că educaţia, şcoala sînt, la ora actuală, incapabile de a forma cetăţeni cu conştiinţă civică şi naţională, ataşaţi de cultura şi istoria ţării lor. Cum vor fi remediate, practic, aceste deficienţe grave, deja mai mult decît îngrijorătoare, astăzi, şi care, perpetuate, ar putea avea în viitor consecinţe funeste asupra destinului nostru ca naţiune?

 

I.-A.P.: Nu cred că vreunul dintre responsabilii din domeniul învăţămîntului românesc ştie cum se pot remedia aceste „deficienţe grave”, cum spuneţi, în condiţiile în care miniştrii şi secretarii de stat de la MEN se schimbă la cîteva luni, în care legea educaţiei suferă modificări în fiecare an, în care cercetarea este ba la Educaţie, ba minister separat, în care cercetarea universitară este ignorată etc. Au fost, fireşte, şi miniştri bine pregătiţi şi responsabili, dar nu au fost lăsaţi să desăvîrşească aproape nimic. Omul de rînd nu poate să perceapă din toate acestea decît că şcoala românească se află în derivă, la cheremul politicului, că este subfinanţată constant, că este dispreţuită ca o „Cenuşăreasă”. Şcoala românească este azi gestionată prin ordonanţe de urgenţă menite să repare aberaţiile pe care le provoacă anumite măsuri legislative, precum cele legate de plata asigurărilor sociale, de „măririle de salarii” care se dovedesc, în parte, micşorări, de interzicerea bonurilor de masă şi înlocuirea lor cu vouchere de vacanţă, de reducerea numărului de locuri bugetate la marile universităţi performante etc. Se vede cu ochiul liber că atunci cînd se pune problema alcătuirii bugetelor anuale, cei care împart banii şi care sînt oameni politici, economişti, ingineri etc. – cu diplome luate la şcoli fără frecvenţă şi la universităţi fără carte de vizită – se căznesc să pună şcoala pe ultimul loc şi sînt deranjaţi de cei care insistă pentru o cotă parte onorabilă la învăţămînt. Se creează astfel impresia că şcoala este de prisos, că banii daţi învăţămîntului sînt bani irosiţi, că profesorii sînt inutili, că clădirile şcolare consumă fonduri degeaba etc. Relaţia profesor-elev nu mai există nemediată, aşa cum s-ar cuveni să fie. În această relaţie intervin acum nepermis de mult părinţii, autorităţile (de la primării pînă la inspectoratele judeţene), politicienii, ONG-urile etc. Profesorul este „învăţat” acum de ne-profesori cum să predea, cum să-şi facă planificările anuale, cum să abordeze materia etc. Planurile de învăţămînt şi programele sînt făcute de fel de fel de outsideri, se inventează materii noi, născute peste noapte etc. Profesorul nu mai are cuvînt să lucreze în tihnă cu elevul, să-i fie model, să-l inspire în viaţă. Toate acestea au multe cauze, pe care decidenţii nu le examinează, dar una dintre aceste cauze este, fără îndoială, scăderea sumelor investite în sistemul de învăţămînt. Chiar dacă unii finanţişti şi şefi de pe la Curtea de Conturi ne-ar putea „demonstra” că sumele au crescut în cifre absolute, creşterea este iluzorie. Prin urmare, accentul pe educaţie, invocat cîteodată la alegeri şi în discursuri politice ca să dea bine, lipseşte astăzi în Ţara Românească.

Fireşte, situaţia nu este fără ieşire. Există şi alte remedii, practice, cunoscute şi aplicate bine în ţări cu mari succese în educaţie, cum sînt ţările nordice şi, mai ales, Finlanda, cum sînt unele ţări asiatice şi, mai ales, Japonia, Singapore, Coreea de Sud etc. În plus, mai este şi tradiţia noastră sănătoasă, afirmată de la Cuza încoace, trecînd prin faimosul ministeriat al lui Spiru Haret, prin anumite experimente interbelice reuşite şi chiar prin statornicia unor metode din anii de deschidere ai regimului comunist (circa 1965-1980). Mai întîi, este nevoie de reinstaurarea respectului pentru instituţiile de învăţămînt, pentru dascăli, elevi şi studenţi. Nu se pot demoniza mereu dascălii pentru ceea ce fac şi pentru ceea ce nu fac şi nu se poate amesteca oricine în treaba lor. Concret însă, ar trebui început cu realfabetizarea tuturor românilor, fie şi prin măsuri coercitive. Cei care nu-şi dau copiii la şcoală ar trebui pedepsiţi, iar cei care nu pot să-şi dea copiii la şcoală ar trebui ajutaţi s-o facă. În al doilea rînd, trebuie finanţată bine educaţia. Daca finanţăm bine sănătatea şi lăsăm învăţămîntul la coadă, este ca şi cum am planifica să avem oameni sănătoşi fizic, însă infirmi intelectual. Tot concret, analfabetismul funcţional nu se poate micşora decît prin schimbarea paradigmei educaţiei: elevii trebuie determinaţi să meargă cu plăcere la şcoală, cu drag de învăţătură, cu admiraţie pentru dascăli, cu sete de lectură …

 

A.M.: Politica şi-a pierdut demult – şi nu numai la noi – însuşirea etică, pe care i-o pretindea concepţia clasică. Şi-a perfecţionat, însă, tacticile de a-şi exercita puterea, de a şi-o impune, păstrînd cu ipocrizie aparenţele democraţiei. Ca atare, ea nu mai acţionează în numele unor idealuri şi nu mai ţine seama de principii, ci urmăreşte scopuri bine determinate care pierd tot mai mult legătura cu ideea binelui comun. Academia Română are doar două mijloace de persuasiune – propria valoare şi semnificaţia simbolică pe care o reprezintă. Aşa fiind, credeţi că în momentul de faţă, şi în situaţia în care sîntem, de dezbinare – o dezbinare indusă politic –, va avea ea suficientă putere pentru a-i călăuzi pe politicienii noştri spre o gîndire coezivă, benefică pentru ţară?

 

I.-A.P.:Academia Română, în ciuda încercărilor repetate şi insistente de spoliere a sa, de compromitere a unora dintre membrii săi, de ironizare a vîrstei academicienilor şi de bagatelizare a expertizei lor, a rămas, ca instituţie, un reper moral în societatea românească. Cred că Academia mai are forţa intelectuală şi autoritatea necesare spre a influenţa în bine politica românească, cu respectarea cîtorva condiţii: să nu facă politică activă de partid şi nici pledoarii pro domo; să respecte echidistanţa şi să rămînă un model de integritate din toate punctele de vedere; să se bucure de autonomia necesară bunei sale funcţionări, fără imixtiuni ale politicului, ale puterii în general; să continue să reunească în secţiile sale pe cei mai buni specialişti din toate domeniile. Academia nu este în societate un instrument al nimănui, ci este cea mai înaltă instanţă ştiinţifică şi culturală din România. Dacă Academia asigură perpetuarea şi conservarea unităţii noastre naţionale, atunci nimic din valorile pentru care instituţia a fost creată şi nimic din ceea ce a consacrat-o ulterior nu este pierdut. Academia s-a creat pentru ştiinţă şi cultură, dar nu numai pentru laturile lor abstracte, generale, ci pentru cultura şi ştiinţa din România şi puse în serviciul României. De aceea, se şi numeşte „Română”!

 

A.M.: A trecut un veac de la făurirea Statului Naţional Unitar Român, un veac în care lumea însăşi a traversat o istorie poate mai încărcată ca oricînd de conflicte generalizate şi de evenimente dramatice, cu consecinţe profund transformatoare. Ca istoric, cum speraţi că va arăta România în viitorul mai mult sau mai puţin îndepărtat al lumii globalizate ?

 

 

I.-A.P.:Din păcate, nu pot decît să încerc, deşi tare aş fi aş fi ispitit să vă spun lucruri certe! De sperat, sper sincer în binele României şi al românilor, deşi, uneori, optimismul este greu de păstrat. Dar trebuie să fiu onest: nici istoricii nu pot prevedea viitorul! Numai Dumnezeu ştie ce va fi, în vreme ce noi, oamenii, bîjbîim în continuare. Istoricii buni pot, eventual, folosindu-se de experienţa vieţii de odinioară, să gestioneze mai bine prezentul. Greşim profund atunci cînd socotim trecutul mort, atunci cînd receptăm viaţa oamenilor care au trăit în trecut drept istorie. Or, viaţa de atunci a fost pentru oamenii de atunci vie, palpabilă, pulsîndă, plină de sevă, cu iubiri şi cu uri, cu înverşunări şi cedări, cu laşităţi şi avînturi curajoase, cu rîs şi cu plîns, cu botezuri şi cununii şi, invariabil, cu prohodiri. Prin urmare, a iubi trecutul este ca şi cum ai iubi viaţa, iar viaţa fiecăruia dintre noi, ca şi viaţa popoarelor, devine pas cu pas trecut. Se spune că demult, cînd Grigore Moisil a fost propus pentru postul de profesor universitar, Ştefan Procopiu s-a opus pe motiv că matematicianul era prea tînăr; Moisil ar fi spus că acela era un defect de care se corecta în fiecare zi …

Totuşi, experienţa cunoaşterii trecutului îmi dă oarecare cuvînt să trec la un zbor al gîndului. Românii au fost, în cea mai mare parte din istoria lor, un popor risipit în diferite ţări, contestat de toţi şi declarat chiar „popor fără istorie”, precum amărîţii care există, dar nu-şi cunosc arborele genealogic şi care, prin urmare, nu fac parte din „mari familii”. Am avut două „libertăţi româneşti” – Ţara Românească şi Moldova – supuse şi ele Ungariei, Poloniei, Imperiului Otoman, dar rămase cu putere politică românească. Ele păreau două braţe întinse spre Transilvania, spre trunchiul carpatic înstrăinat. Apoi, s-au tot smuls bucăţi de pămînt şi de ţară, ba de către turci, ba de către austrieci, ba de către ruşi, ba de către unguri, ba de către ruşi din nou… Totuşi, frînţi mereu şi umiliţi, ne-am ridicat în epoca modernă şi ne-am făcut o ţară de aproape 300 000 de km pătraţi, cît Italia, de unde ne plecaseră limba şi numele. Azi, ţara nu mai este chiar aşa, dar are, totuşi, aproape suprafaţa Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord! Un coleg ungur din Ungaria – trecut acum în altă lume – mi-a deschis odată ochii şi mi-a spus: „Voi nu aveţi de ce să vă plîngeţi! Noi am fost un mare regat în Evul Mediu, cu regi importanţi, cu ieşire la două mări (aproape!), cu suprafaţă de 350 000 de km pătraţi, iar apoi, împreună cu austriecii, am făcut un imperiu; azi am ajuns la 90 000 de km pătraţi, cu o singură „mare”, internă şi aceea, lacul Balaton; voi aţi fost două mici principate valahe supuse tuturor, inclusiv regilor unguri, apoi turcilor, Transilvania a fost la noi, Bucovina la austrieci, Basarabia la ruşi etc., dar v-aţi adunat toate energiile şi aţi reuşit să faceţi România, azi cel mai mare stat din sud-estul Europei!”. Prin urmare, şi alţii au frustrările lor, nostalgiile lor, regretele şi invidiile lor.

Limba nu cred că ne-o vom pierde într-un timp previzibil. Anton Bonfini, cronicarul italian al regelui Matia Corvin (acela care a făcut falsa genealogie a suveranului şi i-a „descoperit” strămoşi romani tocmai pentru că fiul lui Iancu de Hunedoara era de origine română, iar românii se trag din romani), zice pe la 1480-1490 că românii au supravieţuit tuturor „valurilor de barbari” care i-au călcat, pentru că îşi apără mai mult limba decît viaţa, pentru că îşi iubesc mai mult limba decît viaţa. Ce elogiu mai frumos poate fi adus unui popor şi ce atestat de eternitate mai sigur poate avea un popor? Patria a fost definită prin limbă de către cîţiva români celebri, de la Kogălniceanu pînă la Nichita Stănescu. Prin urmare, cîtă vreme avem limba română, adică acest mijloc fenomenal de fi împreună, avem şi patrie comună. Iar limba noastră este deprinsă cu relele: cu cît este mai periclitată, mai asaltată de neologisme, mai pocită de semidocţi, mai ocolită de cosmopoliţi, mai hulită de nemernici, cu atît devine mai viguroasă, mai puternică, mai vie. Sînt sigur că aţi băgat de seamă cum se feresc unele limbi de neologisme şi cum inventează cuvinte neaoşe de genul „gîtlegău”. Acestea sînt limbi complexate. Or, neologismele se plimbă la noi, în româneşte, ca vodă prin lobodă şi – deşi ne tulbură şi ne amărăsc, pe unii dintre noi, o vreme – sfîrşesc prin a se româniza, prin a se naturaliza, prin a părea vechi de cînd lumea. Eu exagerez un pic aici, dar esenţa rămîne şi nu am destule cuvinte ca să preamăresc acest „foc ce arde” etern, cum zicea Alexe Mateevici, limba română. Ajuns aici, nu pot să nu amintesc că sîntem singurul popor din lume care, prin ramura noastră de la est de Prut, avem un imn naţional închinat limbii. Iar asta ne dă speranţă şi pentru românii basarabeni, care sînt neam din neamul nostru, mlădiţă frîntă, dar revenită spre matcă. Că nu ne-am reunit încă este rău! Germanii au ştiut să nu discute prea mult şi să facă unirea. Nici nu le-a trecut prin minte altceva! Noi ne-am tot corconit, ne-am sfătuit şi bîlbîit, ne-am bănuit unii pe alţii şi ne-am cam împotmolit. Vina cea mare nu este a lor, a celor frînţi, rusificaţi, răstigniţi, deportaţi, rătăciţi, ci a noastră, a trunchiului rămas cu numele de români şi de România. Dar, iarăşi vin şi zic: nimic nu este încă pierdut, pentru că nimic nu este clintit „dintre flori şi dintre stele” (Alexandru Macedonski). Noi, românii, existăm şi acesta nu este puţin lucru! Este, însă, nevoie să existăm cu demnitate, iar dacă vom reuşi să facem asta, atunci vom ajunge şi noi, ca Poetul, „să auzim cum bat în geamuri razele de lună”.

 

A.M.: Programul naţional dedicat Centenarului însumează, probabil, mii de serbări şi de comemorări desfăşurate simultan în Capitală şi în ţară, deşi nu s-ar spune că sîntem tocmai pregătiţi. Mie, de exemplu, mi se pare regretabil că renovarea Muzeului Naţional de Istorie a României – o instituţie reprezentativă a statului român, nu a putut fi grăbită în anii care au trecut, în perspectiva lui 2018, Domnule preşedinte, în opinia dumneavoastră, marcarea acestui Centenar va avea vreo şansă să devină pilduitoare? În toate sensurile, vreau să spun: istoric, moral, cultural?

 

 

I.-A.P.: Pentru că aţi vorbit despre Muzeul Naţional de Istorie, vreau să vă spun că sînt mai multe muzee naţionale şi judeţene de istorie închise sau parţial închise, în anul Centenarului, la Cluj, la Timişoara, la Oradea şi chiar la Iaşi (unde s-a redeschis Palatul Culturii admirabil restaurat, dar nu şi toate muzeele adăpostite de acesta). Ca să pregăteşti cum se cade o sărbătoare publică, trebuie să ai inoculat în mentalitatea publică simţul ceremoniei. Cultura universală de vîrf s-a născut din ceremonii şi ceremonialuri de trecere, de iniţiere, de geneză, de nuntire etc., transpuse în chip literar şi transmise mai departe. Noi, de cînd nu mai facem şcoală ca lumea, am pierdut simţul de ceremonie. Centenarul Marii Uniri ar fi fost să fie celebrat ca o ceremonie echilibrată – fără ostentaţie orgolioasă şi fără discreţie exagerată – exact aşa cum s-a făcut Unirea. Cine să gîndească la asta dintre guvernanţi? Noi ne trecem vremea în mărunte certuri dintre grupurile de putere, ne preocupăm să facem legi pentru lîna oilor noastre, desfiinţăm taxe vechi ca să putem pune altele noi, lovim în dascăli, elevi şi studenţi cu o seninătate dezarmantă, despărţim tot mai mult provinciile istorice între ele etc. Pentru sărbătoarea Marii Uniri este nevoie de înţelepciune, de educaţie şi de cunoaştere, de bună cuviinţă, pe care noi nu le mai avem …

Eu nu am văzut un program naţional al Centenarului, care să stabilească momentele fundamentale ale sărbătorii, la nivelul României şi să traseze anumite repere pentru manifestările de la nivel judeţean (din reşedinţele tuturor judeţelor), municipal etc. M-ar fi interesat, mai ales, cum vom marca anul 2018 în lume, în capitalele ţărilor, în universităţi, muzee, institute, organisme europene etc. Nu este atît de important să facem asta în ambasade şi institute culturale (nici acestea nu trebuie ocolite), ci în mediile străine, cu mari personalităţi care ştiu să apere valorile democratice, cu specialişti străini care au prestigiu, ale căror voci sînt ascultate. Programul Academiei Române – admirabil articulat – nu este integrat în programul general, care, din cîte văd, nici nu există. De altminteri, factorul politic de la noi, de ani buni, sapă şi la temeliile Academiei Române, căci cum altfel aş putea numi puzderia de „academii” paralele create, cu membri plătiţi de la bugetul de stat sau subminarea prestigiului instituţiei, diminuarea surselor de finanţare ale instituţiei, dispreţul exprimat de persoane agramate, aflate la putere, faţă de Academia Română etc.?

Este foarte greu de dat o reţetă a speranţei! Unirea noastră trebuie să fie în sufletele românilor mereu, de la venirea fiecăruia pe lume, de la primii ani de viaţă, de la părinţi şi bunici, de la şcoală. Dacă nu este, orice efort ajunge să fie zadarnic. Dacă ne copleşesc ignoranţa, prostia şi banul, dacă ne afundăm în superficialitate, dacă ne lipsim de credinţă şi de valori morale, nu putem să mai fim nici români decît cu numele. Pentru acei români, însă, care ar vrea să fie de folos Ţării şi nu ştiu încă s-o facă, nu sînt decişi pe de-a-întregul, nu ştiu de unde să pornească, vocea istoriei – reînviată prin acest Centenar – poate să fie o călăuză, o pavăză, un îndemn. Cu învăţători buni, sinceri şi inimoşi, care să poată deschide înaintea românilor Cartea Cunoaşterii alături de Cartea Neamului, aceştia vor putea găsi calea, se vor putea întoarce din rătăcire, vor putea spera în mai bine. Asta nu se face însă prin lamentări, ci prin acţiune, prin muncă, prin efort. Efortul colectiv românesc presupune însă ca omul să nu fie faţă de alt om lup (Homo homini lupus), ci omul să fie faţă alt om lucru sfînt (Homo res sacra homini), după învăţătura luminată a lui Seneca.

 

5-19 aprilie 2018

Revista indexata EBSCO