Jun 26, 2018

Posted by in EDITORIAL

Cassian Maria SPIRIDON – Iacob Negruzzi la Convorbiri literare (III)

 

În octombrie 1884 marele „inamic” B.P. Hasdeu este prezent în Convorbiri literare, colaborare care va continua, iar în iulie 1885 avem şi o precizare asupra publicării Marelui Dicţionar Etimologic: „Îi deschidem cu plăcere coloanele revistei noastre, păstrînd, după dorinţa autorului, ortografia întocmai”. Putem fi siguri că geniul cordial (cum îl aprecia Lovinescu) al lui Iacob Negruzzi a făcut posibilă această apropiere.

Şi alţii dintre cei atacaţi în Convorbiri, precum G. Sion, Al. Macedonski sau V.A. Urechia vor fi publicaţi cu toată deferenţa.

În ianuarie 1886, Veronica Micle publica poezia Lui X, de altfel nu singura cu trimitere la Eminescu şi la relaţia ei cu poetul: „Vîrful-nalt al piramidei, ochiul meu abia-l atinge…/ Lîngă acest colos de piatră vezi tu cît de mică sînt/ Astfel tu-n a cărui minte universul se răsfrînge/ Al tău geniu peste veacuri rămînea-va pe pămînt”.  Poeta este între primii care vor remarca geniul lui Eminescu şi totodată este între primii poeţi care scria sub influenţa directă a poetului.

În Notiţe literare, publicate în numărul pe noiembrie 1886, Iacob Negruzzi elogiază volumul lui N. Gane, Nuvele şi poezii.

În 1881, cu numărul pe aprilie începe colaborarea lui Al. Vlahuţă. Merită citat un fragment dintr-o scrisoare a poetului, din 7 iulie 1885, către: Stimabile Domnule Negruzzi, unde îşi exprimă regretul că nu va putea oferi mai des colaborări, cu precizarea: „Niciodată nu voi înceta de a preţui revista D-voastră. Cu ea mi-am făcut, în mare parte, puţina mea educaţie literară. Ş’aş fi un ingrat, dac’aş uita simpatica încurajare, ce mi-aţi dat’o într’un timp, în care meritam şi mai puţin decît astăzi, preţioasa D-voastră atenţie. Aş fi foarte fericit să-mi dau tot ce am mai bun „Convorbirilor Literare”. Dar fiindcă nevoile mă tîrăsc aiurea, mă voi mulţămi numai din cînd în cînd cu cinstea de a’mi vedea în­cercările publicate într’o revistă, care, ori ce s’ar face şi s’ar zice de cei mititei, îşi va păstra, sînt sigur, şi de aci înainte rangul de cea mai bună şi mai serioasă revistă literară la noi”.

După mutarea la Bucureşti, în 1874, a lui T. Maiorescu, în casa criticului se vor desfăşura întîlnirile Junimii, în paralel cu cele de la Iaşi.

Iacob Negruzzi, după mutarea sa în Bucureşti, se arată nemulţumit de întîlnirile Junimii desfăşurate acasă la Maiorescu, fapt relatat în scrisoarea adresată lui Anton Naum pe 3 nov. 1885: „Ieri seara a avut loc întîia întrunire a Junimii, Ia mine, nu la Maiorescu, pentru ca să cercăm a introduce un alt spirit în adu­nările aceste ce degenerase Ia Maiorescu cu totul. Acolo ajunsese treaba a fi mai mult o amestecătură de jurnalişti, doritori de veşti, oameni ai politicii etc. decît a unor membri dintr’o societate lite­rară. Eram următorii: Th. Rosetti, Maiorescu, Mandrea, eu, Haşdeu, I.P. Cerchez, Nica, Chibici, George Lahovari, A. Balş tînărul, Zizin Cantacuzin.

Cumnatul meu Dim. Rosetti n’a vrut să vie din delicateţă, fiind colaborator la Românul, iar Caragiale fuge de noi în mod osten­tativ – se vede că după sfaturile lui N. Xenopol etc., făgăduindu-i-se un post.

N’am nevoie să-ţi spun ce bine am petrecut şi ce veseli am fost. Pentru Sîmbăta viitoare la Maiorescu s’a hotărit, din dife­rite motive, a se chema şi Urechia et voilà tout.

– Între altele s’a cetit Elegia ta şi, după cum mă aşteptam a plăcut foarte mult la toţi şi voesc să o public în n-rul din 1 Decembrie”.

Pe 27 ianuarie 1886, la Teatrul Dacia se joacă în premieră piesa Nazat! Revistă politică şi umoristică a anului 1885, în patru tablouri scrise de Iacob Negruzzi în colaborare cu D.R. Rosetti.

O scrisoare din 26 ianuarie 1887 a lui Ştefan G. Vârgolici către Negruzzi  este o chemare întru salvarea financiară a marelui poet: „Eminescu care e la Neamţ e cu totul bine, dar dacă ar veni în Iaşi, n-ar avea cu ce trăi. Nu s-ar putea face ceva pentru dînsul? Vr’o rentă viageră, vr’o recompensă naţională? s’au vr’o pensiune de la vr’un bogătaş de pe acolo? E o adevărată ruşine pentru ţară ca un aseminea om să nu aibă cu ce trăi în viaţă cînd numele lui va trăi cît veacurile”.

În decembrie 1887 este publicat necrologul lui Petre Ispirescu, scris de directorul foii.

În 1888, Iacob Negruzzi, parlamentar la acea vreme, iniţiază în Cameră şi apoi în Senat se aprobă o pensie lui Eminescu. Formalităţile vor dura din 2 martie 1888  cînd s-a aprobat în Senat pînă la 23 noiembrie acelaşi an. La cîteva luni după, Eminescu moare şi nu se ştie dacă a avut sau nu parte de această pensie.

În anul 1889 vor muri pe rînd Eminescu. Veronica Micle şi Creangă. În iulie acelaşi an Iacob Negruzzi publică în deschiderea revistei – o premieră pentru astfel de situaţie – un necrolog Eminescu, în fapt un studiu extins pe 6 pagini, cu evocări şi aprecieri înalte la adresa poetului: „Cu Eminescu s-a stins un mare poet naţional, original în toate felurile, noi pierdem un amic iubit şi un conlucrător dintr-aceia al căror geniu au aruncat o lumină vie asupra publicaţiunii noastre (s.n.) iar ca om dispare o figură extraordinară, din’cele mai interesante…”.

Următorul necrolog îl dedică Veronicăi Micle (decedată pe 6 august 1889) în numărul pe septembrie 1889, iar în noiembrie citim studiul lui Maiorescu: Eminescu şi poeziile sale.

Necrologul lui Creangă, decedat la sfîrşitul lui decembrie 1889, Negruzzi îl publică în ianuarie 1890. Pe aproape trei pagini ni se propune în fapt un articol ce pune în lumină un portret moral realizat cu multă empatie: „Era vioi, vesel, tolerant pentru toţi, ca unul ce crescuse în şcoala grea a adversităţii şi lipsei, în societate era un izvor nesfîrşit de observaţii inteligente, de anecdote şi istorisiri hazlii… Duşman al nimănui în lume, prieten al tuturor oamenilor buni şi veseli, el era mai cu seamă în legături strînse cu Emi­nescu. E printre cei întîi scriitori populari ce au avut românii vreodată”.

Vara lui 1890, lunile iulie-august îl vor marca profund pe Iacob Negruzzi: „Alecsandri a murit în 22 august 1890 o lună şi o săptămînă după iubitul meu frate Leon şi în aceeaşi zi cu fratele meu mai mic Gheorghe.

Astfel acea vară a făcut o întreită şi adîncă rană la inima mea” (Amintiri din „Junimea”).

De interes este scrisoarea din 20 decembrie 1889 a lui Ştefan G. Vârgolici, către Negruzzi, în care îl recomandă pe Nicolae Iorga ca un tînăr strălucit: „Odată cu scrisoarea mea pleacă la minister o petiţie a tînărului Neculai lorga, care cere o suplinire la liceul din Focşani, cursul superior, de limba română sau latină, suplinite actual de aceeaşi persoană.

Acest tînăr lorga a trecut ieri licenţa în litere, secţia istorico-literară, cu un succes extraordinar de strălucit, după ce a urmat fiind elev al şcoalii normale de aici, numai un an cursurile facultăţii noastre de litere. La Iunie trecut el a dat toate examenele anului I, numai cu bile albe, şi acum, la începutul anului curent, căpătînd dela consiliul facultăţii dispensa de inscripţiuni a dat restul examenelor de doi ani, şi în sfîrşit examenul general de licenţă, fiind admis magna cum laude. Este un băeat cu desăvîrşire distins, cum n’am avut şi probabil mult timp nu vom avea în facultatea noastră, un adevărat fenomen, şi ca memorie, şi ca putere de judecată, şi are numai 18 ani. Este însă de o sanatate delicată şi ar vrea o suplinire (căci e sarac), în aşteptarea unui concurs, sau a unei burse pentru străinătate. Ar fi chiar păcat să nu meargă în străinătate, mai ales că e vacantă o bursă din fondul Nicolescu, pentru limba greacă, tocmai partea în care el s’a specializat. Ştie foarte bine limbile clasice, cunoaşte fran­ceza, spaniola şi italiana, mai puţin germana, cu care însă se ocupă. El a făcut admiraţia noastră a tuturor şi ar merita să se creieze o bursă anume pentru dînsul. Solicitez recomandarea şi ajutorul tău pentru acest tînăr”.

La scurt timp, pe 29 decembrie Vârgolici îl recomandă spre publicare pe viitorul istoric: „Odată cu aceasta îţi trimit un pachet conţinînd un studiu asupra Veronicăi Micle de tînărul nostru licenţiat N. Iorga, despre care ţi-am vorbit în scrisoarea trecută. Cred că-l vei publica în Convor­biri, deşi vei găsi în el unele neajunsuri, datorite neexperienţei, dar are şi părţi foarte bune, după părerea mea. Mi-a promis în cu­rînd un studiu lung asupra satirei la cei vechi şi la moderni, pe care ţi-l voi da la vreme. Scrie cu o nepomenită uşurinţă, deşi cu o slovă foarte neciteaţă. Tu însă care ai experienţa multor scrisori, sînt sigur că’l vei ceti fără multă muncă.

El a dat un studiu asupra Iubirei în Literatură, la o revistă din Iaşi, şi n’ar fi rău să apară întîi în Convorbiri studiul ce-ţi trimit acum!”.

Totodată cere în continuare sprijin pentru acordarea unei burse pentru un studiu în străinătate. Vârgolici, pe 12 martie 1890, se arată îngrijorat că nu a fost încă publicat articolul despre Veronica Micle: „Iorga aşteaptă totdeauna cu nerăbdare sosirea Convorbirilor ca să vadă de nu e publicat vreunul din articolele sale. Asta e am­biţia sa. După biletul tău din 15 Februar, în care-mi spui că articolele nu plac acolo, aş înţelege că ele nu vor fi publicate deloc. În acest caz m’aş pune, faţă cu dînsul, sau mai bine, te-aş pune pe tine, într’o poziţie ciudată. Eu i-am cetit lui pasajul din scrisoarea ta din 27 Ianuarie, în care ziceai, relativ la dînsul: «Pentru publicarea artico­lelor tînărului lorga, trebue aşteptat cîteva numere. Le găsesc bine scrise dar cam abstracte pentru publicul român. Pe ici pe colo îmi voi lua voe să fac cîteva mici suprimări sau modificări».

Cum rămîne acum lucrul, de nu se publică? El şi ieri m’a întrebut la universitate, unde a ţinut o conferinţă asupra moralităţei în artă, cam abstractă (acesta-i păcătui lui, de care cu timpul se va desbăra), dar plină de fapte şi interesantă. Eu i-am spus că nu le-a venit încă rîndul, că este materie foarte multă (?), dar că să aibă rabdare”.

Pe 16 aprilie 1890 Vârgolici, în scrisoarea adresată lui Negruzzi se arată încîntat de publicarea articolului şi prevede un viitor strălucit tînărului Iorga: „Mi-a părut bine că ai publicat în Convorbiri studiul lui Iorga asupra Veronicăi Micle. Cred că vei publica şi pe cel asupra lui Creangă. Desigur că tînărul n’are încă experienţa condeiului, dar nu se poate contesta că are un fond de idei foarte bogat şi foarte original. Ori mă înşel eu, ori acest tînăr e menit cu timpul a ocupa un loc însemnat în mişcarea literară dela noi”. Cînd profesorul îi prevedea un loc însemnat, tînărul Iorga nu împlinise 19 ani.

Cele 13 pagini despre Veronica Micle apar în numărul pe aprilie 1890, iar în ianuarie N. Iorga publică: „Încercări de critică ştiinţifică”: Ion Creangă (15 pagini). Este un studiu amplu, o primă sinteză asupra operei lui Creangă, apreciat la superlativ de cronicar, care îl consideră cel mai original şi mai românesc între prozatorii noştri… Scutit de orice influenţă străină, el a păstrat neatinsă limba şi gîndirea românească şi de aceea nici o altă figură mai originală în simplicitatea ei viguroasă nu se întîlneşte în literatura noastră modernă.

În aprilie 1891, la intrarea revistei în al 25-lea an de la prima apariţie, Negruzzi publică o Înştiinţare, unde citim, ca argument al păstrării direcţiei şi a continuităţii de structură: „…Ca şi în trecut, Convorbirile literare vor cuprinde scrieri din toate materiile ce intră în cadrul literelor şi ştiinţelor şi pot interesa publicul întreg. Romanuri, novele, naraţiuni, poezii, literatură dra­matică, istorie, literatură populară, critică, tot ce nu se adresează numai la specialişti, ci la întreaga pă­tură cultă a publicului român, din toate părţile, a intrat de la început şi intră şi astăzi în cadrul re­vistei noastre…”

Pe 1 martie 1892 Convorbirile literare dedică un număr festiv la marcarea a 25 de ani de existenţă. Revista se deschide cu articolul Înfiinţarea Societăţii „Junimea”. Cap. I din volumul inedit „Amintiri din Junimea” semnat de Iacob Negruzzi cu specificarea: Trifeşti 1889.

Pe prima pagină avem portretele întemeietorilor, cu Titu Maiorescu la mijloc, înconjurat de Iacob Negruzzi, P.P. Carp, Th. Rosetti, V. Pogor. Sumarul este foarte variat şi semnează peste 60 de autori, practic aproape toţi colaboratorii revistei în lungul celor 25 de ani. Pe lîngă directorul revistei, semnează în continuare T. Rosetti, V. Pogor, T. Maiorescu (Asupra persona­lităţii şi impersonalităţii poetului), P. P. Carp, C. Ne­gruzzi, V. Alecsandri (Scrisoare din 1871 către Ia­cob Negruzzi), G. Creţeanu, M. Eminescu (Scrisoare către Iacob Negruzzi, Poezii populare culese de Emi­nescu), Veronica Micle, N. G. Pruncu, Ion Ghica (Fragment dintr-o scrisoare inedită către V. Alec­sandri), S. Bodnărescu, G.I. Lahovari, V.A. Urechia, T. Şerbănescu, loan Slavici (Norocul), B. P. Hasdeu (Traducerea Elegiei a 10-a din Tristele lui Ovidiu), G. Bengescu, A. Naum, T.C. Văcărescu, M.K. Poni, A.D. Xenopol (Constantin Hangerliu şi Muntenia), M. Gregoriade-Bonachi, N. Volenti, A.C. Cuza, A. Philippide (Idealuri, articol anti-Gherea), Horaţiu (tradus de C.D. Ollănescu), Duiliu Zamfirescu, Al, Vlahuţă (Nu ştiu e melancolia… de­venită ulterior Unde ni sînt visătorii? – apare întîia dată acum), N. Petraşcu, Şt.G. Vârgolici, I. Cerchez, I. Scipione-Bădescu, M.D. Korne, Ciru Economu, Ioan Neniţescu, Petru Th. Missir, I.N. Roman, Şt. Velovan, Ranetti Roman, T. Ştefanelli, A. Bîrseanu, N. Iorga (Gitsemani, poezie) D.G. Iamandi, I.T. Mera, Artur Stavri, I. Creangă (două scrisori către T. Maiorescu), A.G. Suţu, A. Lambrior, T.T. Burada, I. Brătescu, Theohar Alexi, Smara, V. Forescu, Th. D. Speranţia, A. Conta, I. Urban-Jarnik, Al. Obedenaru, Z. Miron, Dim. Alexandrescu, I. Boniface-Herat, N.Gr. Racoviţă, N. Gane.

Duiliu Zamfirescu este prezent încă din aprilie 1886 în Convorbiri literare. Întreţine totodată o bogată corespondenţă cu directorul revistei. Totuşi nu la fel de intensă precum cu Maiorescu.

Aflat la Roma, ca diplomat, pe 28 iulie 1888 îi face un portret lui Iubite coane Jacques cu îndemn de a nu părăsi pana: „Ştiu că eşti om, care cînd zice vorba îi merge românului Ia inimă, şi’mi închipuesc că cu chipul acesta a trebuit să adimeneşti mulţi creştini. E drept însă că eu mă găsesc în împrejurări nu prea obicinuite, şi o scrisoare mai cu seamă binevoitoare, e pentru mine un lucru de mare preţ. Dar chiar dacă n’ar fi aşa, a dumitale tot mi-ar face plăcere, fie chiar numai pentru cele cîteva linii în cari ţi-ai muiat condeiul în lumină şi ai aruncat cîteva stropituri răco­roase şi vii pe răbdătorul şi tristul cîmp al hîrtiei. Ce păcat că nu vrei să mai scrii, şi mai cu samă că ţi-a intrat în suflet con­vingerea că nu mai ai inspiraţie! Parcă noi, oamenii de azi, mai credem în aşa comedii. Dacă eşti temperament de artist şi lumea te impresionează altfel decît pe ceilalţi muritori, impresia acumu­lată şi oare-cum exaltată, devine izvor de poezie sau de cugetare proprie, de îndată ce o cauză oarecare adesea fără însemnătate, te face să te răsfrîngi în lăuntrul firei tale însu’ţi, Inspiraţia este nimicul trecător care sparge coaja indiferenţei zilnice şi face Ioc izvorului adevăratei simţiri, puternicei concentrări de mai ’nainte. Şi au n’ai d-ta acuma destule pretexte de aşa zisă inspiraţie? Eşti într’o ţară blagoslovită de Dumnezeu; d-na Negruzzi e cu d-ta; copii n’ai acasă ca să le duci grija; Brătianu, care îţi chinuia atîta mintea, a căzut, – aşa încît firea artistică trebuie să se urce la suprafaţă şi s’o videm şi noi”.

Pe marginea sfertului de veac convorbirist, tot de la Roma pe 14 martie 1891 se adresează către Iubite domnule Negruzzi: „Faptul că în mijlocul tribulaţiilor electorale, vă veţi strînge la Iaşi să sărbătoriţi un aniversar literar, dovedeşte aceasta mai bine decît toate frazele. Eu la Convorbiri sînt, relativ, un om nou. Cu toate acestea aş lăsa toate întrunirile politice pentru cea literară. Trebuie să fie foarte curios de a vedea ce rasă de capete se dobîn­deşte după o selecţiune literară de 25 de ani. Credinţa mea este că venirea Convorbirilor la Bucureşti a semnalat un moment de în­toarcere a purului sînge către speţa vulgară. Îmi aduc aminte de primele timpuri ale întrunirilor Junimei dela Bucureşti în care eu, fricos, cu un cult ascuns pentru oracolii templului, veneam să ascult, să sorb vorbele lor, aducînd cu mine imaginea atît de plastică a statuei albe din criticele d-lui Maiorescu.

Eu eram crescut de copil în citania Convorbirilor. Şi regulat eşeam cu o tristeţe ascunsă în suflet, fiindcă mi se părea că ce n’est pas ça. În adevăr, pe acele vremuri «convorbelnicii» de la Bucureşti erau grozav de împestriţaţi. Se întîlneau la un loc d-nii Ureche, Hîjdeu, Pecus, Macedonski, B. Ştefănescu, Vlahuţă, Baican; autori cu articol indefinit ca d-nii Antonescu-Lupul şi Găvănescul, fratele Scipione Bădescu; Scrob; un biet nenorocit (Ansănescu sau aşa ceva) cu o pacoste de poemă, fără număr de cînturi, despre care răposatul Alecsandri zicea că «e o lucrare de talent»; etc. etc…, – toţi aceşti domni, persoane foarte onorabile, şi, unii, oameni cu dar, dar făcuţi de fire ca să nu se înţeleagă niciodată cu Convor­birile. Cînd mai venea şi epoca Academiei, apoi dă doamne bine: Marieneşti, Burieneşti, Vulcani şi alte cataclisme, schimbau cu desăvîrşire caracterul vechilor Convorbiri. Toate aceste naturi ete­rogene au avut o înrîurire secretă asupra literaturei Junimei, fie prin strecurarea a cîte un articol în Revistă, fie prin grai şi de­făimare; astfel încît, revenind la selecţiune, s’a făcut o nouă în­crucişare între rasa porumbilor darwiniani, Ies culbutants, cum s’ar zice porumbii jucători, cu porumbii guţani (Ies Bisets) şi isprava a fost că purul sînge junimist a rămas cîtva timp în loc. Prin urmare cum puteţi D-vstră vorbi de «onorabilă retragere»?

Sînteţi dator să rămîneţi la hulubărie, ca să nu se mai în­tîmple împărecheri cu rase sălbatece. Porumbul junimist (fie zis fără aluziune) este din firea lui foarte prolific. Încă un număr de ani, şi rasa se îndreptează.

Concluziune:

Trebuie să rămîneţi la Convorbiri”.

Un îndemn care pînă la urmă nu va fi urmat.

De la Sorrento, pe 3 iunie 1891 pleacă o altă epistolă către directorul foii; provocat de scrisoarea acestuia, unde notează: „…În mijlocul haimanalelor ăstora de napolitani, m’a coprins o admirare sinceră pentru viaţa D-stre de Cap al Convorbirilor, în timp de 25 de ani. Cîţi oameni, cîte stele aprinse şi înnoptate, cîţi rătăciţi, cîte amintiri trebue să rechieme în mintea D-vstră discuţiile astea! Cu mine nu veţi avea nimic de strîns de scurt, fiindcă nu mă lupt pentru cuvinte. Unde îmi pare că nu merge o vorbă, mă rog să n’o puneţi, cu sfînta dreptate de autor în buzunar. Iar, dacă nici asta n’are preţ, fiindcă Dvs sînteţi cu şi mai sfîntă dreptate de Director, atunci ne-am înţeles cu desăvîrşire”.

Ca pe 14/26 octombrie 1892, de la Bruxelles să se arate, către acelaşi, îngrijorat de soarta revistei: „Cum stau Convorbirile? Cînd am plecat din Bu­cureşti eraţi cam descurajat, şi înţeleg: după 26 de ani de muncă să fii redus a inventa scriitori ca să poţi alimenta Revista mai de­parte! e trist”.

E o interogaţie la care din păcate nu avem şi răspunsul lui Iacob Negruzzi. În seria de Studii şi documente literare a lui I.E. Torouţiu nu există reprodusă nici o epistolă a directorului de la Convorbiri către autorul Vieţii la Ţară.

Duiliu Zamfirescu mulţumeşte de la Bruxelles, pe 15/27 martie 1893, lui Iacob Negruzzi: „Domnul Maiorescu îmi scrie că, împreună cu D-ta, m’aţi pro­pus membru corespondent la Academie. Daţi’mi voie să mă gră­besc a vă mulţumi de încrederea ce aveţi în viitorul meu literar, căci trecutul numai judecat cu prietenie ar putea fi luat în con­siderare.

Am văzut că Ollănescu şi Naum au fost deja aleşi mem­bri efectivi, iar Vlahuţă membru corespondent. Iar bine că de astă dată Academia nu s’a dus pe la Oradea Mare să desgroape fosile latinistice”.

Citim în Însemnările zilnice ale lui Titu Maiorescu, din 20 martie 1893, despre Convorbirile literare: „Mult ocupat şi interesat de cîteva săptămîni prin întrunirile literare de sîmbătă, cînd la mine, cînd la Jak Negruzzi, la care iau parte foştii mei studenţi (acum licenţiaţi în litere şi în funcţii) din Bucureşti: Mihail Dragomirescu, A. Brătescu, A. Rădulescu (Pogoneanu, n.n.), P. P. Negu­lescu, N. Basilescu, Robin, Floru, din cînd în cînd N. Săveanu şi Stavri Predescu. Atît. E vorba sa treacă de la 1 mai 1893 (al 27-lea an), Convorbirile sub direcţia lor, deocamdată rămînînd pe un an di­rector încă J. Negruzzi, din tradiţie, dar acum prea prins de alte interese, pentru a mai fi bun de literatură”.

În numărul pe aprilie 1893, Iacob Negruzzi publică în revistă un cuvînt Către cetitori, în al 27-lea an de la apariţia foii, unde iniţiatorul era redactor responsabil, iar din 1885 pe frontispiciu apare ca director. În articol motivează necesitatea asocierii la conducerea foii a celor din tînăra generaţie: „….Autorii de valoare din orice ţară ori provincie locuită de români au colaborat la această revistă începînd cu bărbaţii care făceau parte din generaţia de la 1834 şi mai ales din aceea de la 1848, bărbaţi care au contribuit puternic la regenerarea noastră naţională.

Pe toţi aceştia i-am văzut stingîndu-se, unul cîte unul, şi partea cea mare a lucrării noastre a fost făcută de generaţia de la 1866, care, mai ales, contribuie în zilele noastre la organizarea şi consolida­rea statului, precum şi la conducerea mişcării inte­lectuale a poporului. Astăzi, în sfîrşit, o generaţie nouă este menită să ducă lucrarea noastră mai de­parte, poate cu mai puţin entuziasm, dar, desigur, cu mai multă ştiinţă şi o mai serioasă aprofundare decît în trecut.

În deosebite epoci, Convorbirile literare au re­produs partea cea mai bună din ceea ce se lucra pe cîmpul literar şi ştiinţific, şi a venit momentul ca să întrunească mai ales pe acei care cu talent încep astăzi şi cu autoritate vor urma a fi principalii reprezentanţi ai vieţii intelectuale la români.

Cîţiva dintre aceşti juni autori au şi făcut în timpurile din urmă apariţia lor în revista noastră şi se cuvine ca ei să ia locul la care îi îndreptăţeşte activitatea şi talentul lor. De aceea, cu începerea anului XXVII al Convorbirilor literare mi-am aso­ciat la direcţiunea şi redacţiunea revistei un număr de autori din generaţia tînără, despre care cred că au şi focul sacru, şi statornicia, şi dragostea pentru adevăr şi frumos. Am încredinţarea că prin o lu­crare comună, ei se vor pregăti şi deprinde să con­ducă cu succes în viitor, ceea ce am făcut noi un timp îndelungat în trecut.

În lumea ideilor ca şi în aceea a faptelor totul se mişcă şi se preface, şi este bine şi pentru tinerii care vin să lege în mod armonic activitatea lor de ceea ce au avut alţii înainte de ei, şi pentru bătrîni să se deprindă cu ceea ce se arată din nou pe cîmpul lucrărilor intelectuale în cursul neoprit al timpurilor”.

Pe 13/25 mai 1893 D. Zamfirescu îl laudă şi-i laudă recentul număr al revistei: „E adevărat că numărul acesta din Convorbiri e mai isteţ decît multe numere din urmă. Aceasta este impresia mea generală. Mai tînăr şi mai sburdalnic, el are vioiciunea vîrstei sale, precum şi micile ei neorîndueli. Dar are vioiciune”.

Iosif Vulcan scria către Stimabile domn Negruzzi în 1891, apropiind cele două reviste: „Anul trecut Familia, anul acesta Convorbirile Literare. Îşi serbează jubileul. Sora mai bătrînă, născută şi crescută în condiţiuni de existenţă mult mai grele, salută cu bucurie pe sora ei mai tînără şi mai viguroasă, şi o felicită din suflet la nunta ei de argint. Din cîţi nuntaşi se vor fi adunînd la această serbătoare, dară nimeni nu va simţi mai adînc însemnătatea momentului, ca sora mai bătrînă, căci nimeni afară de ea n’a avut prilejul să cunoască atîta vreme: ani de zile şi decenii lungi, multele şi grelele stavile de tot felul, care se ivesc la noi în calea de prosperitate a unui organ li­terar. Şi tocmai, de aceea, nimene nu ştie aşa de bine ca «Familia», că dacă «Convorbirile Literare» au avut o înrîurire atît de mare asupra direcţiei noastre culturale literare, nu este numai meritul pleiadei de talente care s’au grupat în giurul lor, şi în deosebi şi mai cu seamă al directorului revistei; al dv. d-le Negruzzi, care cu o perseverenţă neobcinuită pîn’acum în România, luptînd cu mii de pedici, desconsiderînd interesele materiale, v’aţi pus munca unei vieţi în serviciul întreprinderi ce aţi fondat. De aceea vă felicitez eu în fruntea «Convorbirilor Literare» în special pe dv.”.

Context în care solicită un semn de dragoste de la  sora mai bogată şi mai renumită, şi anume, alegerea în Academie, unde era în discuţie alegerea unui membru de peste Carpaţi. Şi ca prim argument este publicarea în timp de 27 de ani a revistei Familia. La final face şi o promisiune: „Şi fiindcă Academia a făcut dureroasa experienţă, că membrii de dincoace de Carpaţi, nu se prea pot duce la sesiunile generale, eu – fiind independent – în cazul de a fi ales, iau angajamentul solemn, că voi participa la toate sesiunile generale regulat din în­ceput şi pînă’n sfîrşit.

Iosif Vulcan este ales membru al Academiei Române la 30 martie 1891.

Titu Maiorescu nota în Însemnări zilnice despre Convorbiri literare: „Vineri, 28 dec. 1894. Sara. La mine acasă pre­zenţi Iacob Negruzzi, C. Rădulescu-Motru, F. Robin, D. Evolceanu, Floru, Dragomirescu, I. A.- Rădulescu, Nic. Basilescu. Hotărît (după ce vorbisem cu tipo­graful Jobl şi librarul Müller) Că de la 17 ianuarie 1895 Negruzzi îşi ia ziua bună de la redacţia Con­vorbirilor, care trece în redacţia celor 7 citaţi mai sus, se editează de librarul Müller, fiul lui Müller-Pieptănarul, care l-a angajat pe un an de încercare şi dă în pasaj şi o odaie la dispoziţia administraţiei şi redacţiei. Astfel Convorbirile, după 28 de ani trecuse la generaţia nouă”.

Astfel se pune capăt rolului îndeplinit strălucit de Iacob Negruzzi la cîrma Convorbirilor literare. Pentru Pompiliu Marcea, în cartea sa: „Convorbiri literare” şi spiritul critic, reeditată în 1995, Iacob Negruzzi se cuvine încadrat în galeria marilor personalităţi ale istoriei noastre culturale.

La Junimea, rolul lui e cunoscut, spune Lovinescu: era un animator nu în genul lui T. Maiorescu, spiritual, ci al întreţinerii atmosferei, interesului.

Nu era un cap teoretic, precum corifeul Junimii, dar avea geniu organizatoric, nu mai puţin infailibila intuiţie socială, calităţi însoţite de o energie impresionantă. Odată părăsită corabia Convorbirilor, l-a părăsit şi inspiraţia, îşi pierduse cu totul încrederea în propriul talent literar; va urma aproape o jumătate de veac de relativă tăcere.

  1. Panu, în primul volum din Amintiri de la „Junimea”, apărut în 1908, face cîteva aprecieri asupra lui Iacob Negruzzi, pe care iniţial nu-l simpatiza, dar după ce-l cunoaşte îşi schimbă atitudinea. Spicuim din cartea acestuia cîteva însemnări asupra lui Iacob Negruzzi: „Pot zice că fără dl. Maiorescu n-ar fi fost Con­vorbiri, n-ar fi fost „Junime”, fără dl. Maiorescu şi fără dl. Iacob Negruzzi…

Convorbirile nu erau proprii ale societăţei „Ju­nimea, ci mai mult ale d-lui Negruzzi, care le dirija şi se ocupa cu ele. De multe ori se publicau în Convorbiri lucrări care nu se citiseră la Ju­nimea sau care, citite, se găsiră mediocre sau proaste.

La reproşurile care i se făceau d-lui Negruzzi, în această privinţă, d-sa răspundea cu drept cuvînt:

– Revista trebuie să iasă regulat în atîtea coli. Dacă ar trebui să public numai lucrurile bune, atunci Convorbirile ar trebui să iasă cel mult o dată la trei luni…

Dl. Negruzzi, pe lîngă directorul Convorbirilor mai era şi factotum al societăţei Junimea. Ni­mic nu se făcea fără d-sa. În toate chestiile, d-sa lua iniţiativa. Iubea Convorbirile, iubea societatea şi era activ şi întreprinzător. De aceea, pentru banchetul aniversărei, tot d-sa lua iniţiativa: ale­gea localul banchetului, stabilea preţul, încasa co­tizaţiile etc.

Cînd cineva avea ceva, care se raporta la Ju­nimea, tot la dl. Negruzzi se adresa. Dl. Pogor cu indolenţa sa cunoscută, nici nu voia să audă de asemenea lucruri. Şi, ceea ce e mai nostim, este că tot el învinuia – în glumă bineînţeles – pe dl. Negruzzi, că se amestecă în toate.

  • Al dracului ţiganul ista, zicea, se amestecă în toate.

La care dl. Negruzzi răspundea:

  • Apoi dacă ar rămînea treaba ca Pogor să facă ceva la „Junimea”, de sigur că noi n-am avea nici şedinţă, nici gazetă, nici prelegeri populare, nici banchet…

Căci trebuie să spun că unul din cei care avea spirit umoristic la Junimea şi ale căruia bucăţi satirice aveau mai mult succes era dl. Iacob Negruzzi…

Între cei întîi care veneau la Junimea era dl. Negruzzi.

Cum intra începea a istorisi tot ce auzise, văzuse, cetise în timpul saptămînei, şi acestea le spunea cu haz, cu spirit, exagerîndu-le astfel, încît mai nu le cunoşteai dacă le ştiai şi tu. Începea cu cele ce se petrecuseră în Iaşi, în politică, la Tribunal, pe stradă, în gazetele ieşene. De acolo trecea la anecdotele aflate la Bucureşti, precum şi la cele ce i se mai spusese de prin diferite părţi. Nimic nu găsea graţie înaintea vervei lui; spunea, cle­vetea, ridiculiza aproape totul. Noi ascultam cu mare plăcere şi făceam mare haz.

Se întîmpla cîteodată, foarte rar, ca dl. Iacob Negruzzi să vină mai tîrziu; atunci, pînă la des­chiderea şedinţei nu era nici o animaţie. Deodată se deschidea uşa şi dl. Negruzzi apărea.

Dl. Pogor striga:

– Iacă a venit şi carul cu minciunile hai descarcă-le că sîntem grăbiţi!..

…Rar am cunoscut un om căruia cînd îi intră în cap o idee sau îl interesează un lucru, să dezvolte mai multă activitate…

Un om de o producţie prodigioasă era dl. Iacob Negruzzi. Nu era număr din Convorbiri pe care să nu fie o poezie de a d-sale; de altminteri d-sa a abordat toate genurile literare: poezii, poeme, nuvele, romane etc.”

  1. Lovinescu în Titu Maiorescu şi contemporanii săi, vol. II, vorbind despre Gh. Panu, subliniază diferenţa de abordare a acestuia faţă de Negruzzi, care în Amintiri din Junimea îl denigra.

Necrologul publicat în numărul pe decembrie 1910 al Convorbirilor în care subliniază marile calităţi şi talentul cu care a fost înzestrat Gh. Panu, regretînd totodată irosirea acestuia în politică, dezmint opinia şefului de la Sburătorul.

În volumul V din Studii şi documente literare, I.E. Torouţiu nota în Introducere: „Dintr’o exactă cunoaştere a materialului informativ şi apoi şi dintr’o inerentă intuiţie accentuam chiar în pri­mele pagini ale acestei colecţii covîrşitoarea influenţă ce a avut-o Iacob C. Negruzzi în desvoltarea socie­tăţii Junimea. Dacă Titu Maiorescu s’a menţinut mai mult pe planul ridicat al valorificărilor estetice, I. C. Ne­gruzzi timp de 3 decenii, aproape fără întrerupere a fost regisorul acţiunii şi paznicul credincios, pentru ca un în­ceput de program schiţat numai vag la finea anului 1863 să trăiască, să se întărească prin adesiunea talentelor şi să se primenească mereu, nu numai ţinînd pas cu spiritul timpului, ci uneori anticipînd şi proorocind mari întîm­plări istorice. Rolul său între ani 1863-1890 este atît de important, pe cît de mare se vede nedreptatea ce i se face în istoria literaturii şi culturii noastre. Abia dacă i se acordă cîteva fraze, şi acelea mai mult bio-bibliografice. Trebue să se recunoască însă că fără continua sa veghiere, intuiţie în descoperirea autenticelor valori şi deosebitul său tact de a le atrage şi reţine în societate, fără de inima sa caldă, sinceră şi spiritul lui pătrunzător, din care por­neau îndemnuri şi adevărate lecţii, ca de la o catedră de învăţarea limbii româneşti, pentru Românii din Transil­vania şi Bucovina, fără Iacob C. Negruzzi întreaga miş­care ar fi fost lipsită de acea putere magnetică atractivă, care s’a dovedit existentă şi absolut necesară în toate pre­facerile sociale. Şi poate că fără dînsul polarizarea pulberii de aur inoxidabil şi de fier greu, – glorioasă co­moară din generaţia trecută –, nu s’ar fi făcut şi astăzi nici nu s’ar fi putut vorbi de o epocă a Junimii, în literatură. Talente cum au fost Creangă, Eminescu, Slavici, au avut nevoe de sprijin material şi moral, de îndemn să stărue în a da tot ce era în stare să dea puterea lor de imaginaţie, cugetare şi simţire, cu atît mai mult cu cît mintea poetului genial avea să se întunece la vîrsta de abia 34 ani”.

Şi în primul volum (1932) este elogiată de către I.E. Torouţiu activitatea lui Negruzzi, proaspăt sărbători într-o şedinţă solemnă a Academiei Române, cu participarea M.S. Regele Carol, în pragul celor 90 de ani: „Literatura şi cultura românească datoresc lui Iacob C. Negruzzi cel mai puternic centru de adunare a creatorilor ei în a IX-a doua jumătate a secolului trecut: Junimea şi Convorbirile Literare

Boier îngăduitor şi blînd din vremuri patriarhale, pentru cei de acasă ospitalier în spiritul proverbialei ospitalităţi româneşti, pentru cei din străinătate Iacob C. Negruzzi devine elementul de legătură cu ţara, cu autorităţile şi guvernele. Serviabil pînă la sacrificiu, aproape nici un scriitor de seamă n’a tre­cut pe la Junimea, pe la Convorbiri, fără să-i pronunţe cuvintele: …Te rog… Şi nimeni sau poate că numai puţini nu trebuiau să revină în scurt timp cu mulţumiri. Ba, unii îi datoresc chiar viaţa, cum este I. Slavici, alţii redobîndirea sănătăţii zdruncinate, ca A.D. Xenopol”.

Primit în Academia Română în 1881, va fi ales vicepreşedinte şi preşedinte al înaltului for între 1893-1894, 25 mai 1910-25 mai 1913; 6 iunie 1923-12 iunie 1926 şi perpetuu secretar general între 28 mai 1915 şi 6 iunie 1925.

Mihai Negruzzi, fiul lui Leon Negruzzi, în volumul său de Evocări, apărut în 1955, publică textul Nicolae Iorga (Fenomenul Iorga) preluat de Dacia literară (nr. 32, nov.1999). Cei doi s-au cunoscut în 1885, pe cînd erau în liceu. Sînt numeroase întîmplări evocate despre  întîlnirile dintre cei doi. Savuroasă e supărarea lui Iorga pe Negruzzi. Misterul supărării este dezlegat lui Mihai Negruzzi de Moş Jak: „Fiind în acea zi la dejun la Moş Jac, i-am povestit acest curios caz. El mi-a răspuns că aflase şi el de acea conferinţă şi că nu-l mira Iorga, fiind supărat pe el pentru motivul că, promovîndu-şi candi­datura la Preşedinţia Academiei, academicienii, nu ştiu din care motive, în majoritate, nu-l agreează ca Preşedinte şi atunci, fără să-l întrebe pe el, i-au opus can­didatura lui Moş Jac care nici nu o mai rîvnea; avea 85 de  ani, se simţea obosit, fusese de două ori preşedinte…  Fără nici un efori, Moş Jac a fost ales Preşedinte din nou şi Iorga s-a supărat foarte mult şi nu a mai venit la Academie, de unde chiar îşi dăduse demisia şi nu mai participa la şedinţe şi lucrări. Academia a pus demisia la dosar şi Iorga continua să fie furios pe Moş Jac (Bietul bătrîn!). Din fericire supărarea nu a ţinut timp prea îndelungat ca şi supărarea lui pe Preşedinte (totuşi a avut timp să ţie conferinţa la Paris) şi a prins a veni şi a lua parte la şedinţe şi lucrări, spre mulţumirea tuturora, fiind un membru foarte activ şi necesar acestei înalte instituţii”.

În numărul din ianuarie 1895 Iacob Negruzzi semnează o notă Către cititori din care cităm: „La 1 aprilie 1893, am anunţat, într-un aviz adre­sat cititorilor revistei noastre că mi-am asociat la direcţiunea şi redacţia Convorbirilor literare un nu­măr de autori din generaţia tînără, despre care cre­dem că au şi focul sacru şi statornicia muncii, şi dragostea pentru adevăr şi frumos. Rol conducător în comitet: Rădulescu-Pogoneanu.

După doi ani de împreună lucrare, am dobîndit încredinţarea că acei tineri vor şti să ducă înainte, cu succes, opera începută de generaţia precedentă şi vin astăzi să trec asupra lor sarcina purtată de mine cu atîta dragoste timp de 28 de ani”.

Se va despărţi relativ detaşat de revista se care a adus-o în fruntea publicisticii culturale româneşti şi de care a grijit cu atîta dragoste timp de 28 de ani.

În 16 mai 1896, ruda sa apropiată N. Gane (mama lui Iacob Negruzzi, Maria C. Negruzzi, era născută Gane) îi mărturiseşte încărcat de nostalgii: „Îţi scriu ca să-ţi mulţumesc pentru răspunsul tău prietenesc. Nici că mă aşteptam la mai puţin de la tine care mi-ai fost ca un frate. Sîngele apă nu se face, şi ori încotro pîrdalnica de politică a putut să îndrepte paşii noştri neexperimentaţi şi vecinic încurcaţi de păcătoşiile vieţii, totuşi n’a izbutit să despartă două inimi legate prin înrudirea de sînge, prin identitatea de simţiri şi prin o colegialitate literară de un sfert de secol. Acum la bătrîneţe nu era doar să ne sfădim şi să căutăm prieteni noi, care nu se mai găsesc. Parcă ieri erau acele timpuri cînd plini de sănătate şi entuziasm, răsturnam Iaşul noi doi şi numai noi doi, şi lucram pe întrecute la susţinerea drapelului nostru literar, Convorbirile. Această lucrare senină şi neinteresată, chiar dacă nu a produs mari rezultate pentru posteritate, căci precum vedem şcoala nouă ne contestă orice merit, dar a avut pentru noi bunul de a ne lega împreună şi a ne procura oarece mulţumire su­fletească care nu se uită. Ei! Dacă Dumnezeu ne-ar reda sănătatea şi vechia energie, cu ce drag aşi reîncepe lucrarea întreruptă a tinereţelor mele, singura care mi-a plăcut între toate!…”

Mulţi dintre junimişti şi convorbirişti erau rude apropiate sau rude prin alianţă, cum şi mărturiseşte Negruzzi într-o scrisoare din 25 noiembrie 1924 adresată lui Ion Petrovici: „Am fost nu numai înrudit cu T. Maiorescu şi Carp (cumnat cu cel dintîi, văr ceva mai depărtat cu al doilea) dar mai ales amic intim aproape 60 de ani. Tot aşa de prieten am fost cu Teodor Şerbăneseu şi cu Duiliu Zamfirescu, chiar şi cu Take Ionescu, deşi n-am avut niciodată mare plăcere pentru politica ac­tivă. De asemenea eram bun cunoscut cu Dinu Greceanu şi cu Au­rel Popovici şi P. Cerna care ne-au părăsit aşa de tineri”.

La întoarcerea de la studii, din ianuarie 1896 Mihail Dragomirescu este diriguitorul Convorbirilor, iar în decembrie 1898 aflăm în comitetul redacţional pe: Teohari Antonescu, N. Basilescu, I.Al. Brătescu-Voineşti, M. Dragomirescu, D. Evolceanu, I.G. Florian, P.P. Negulescu, I.A. Rădulescu-Pogoneanu, Fr. Rabin. Din ianuarie 1900, componenţa comitetului redacţional este următoarea: „Gr. Antipa, T. Antonescu, V. Babeş, N. Basilescu, I. Bogdan, I. A. Bassarabescu, D. Bungeţianu, M. Dragomirescu, D. Evolceanu, I.S. Floru, C. Litzica, S. Mehedinţi, P. Missir, L. Mrazec, A. Naum, P.P. Negulescu, D. Onciul, Şt, Orăşanu, E. Pangratti, I. Paul, Al. Philippide, I. A. Rădulescu, Fr, Robin, M. Săulescu, D. Voinov, N. Volenti (lipseşte Brătescu-Voineşti, demisionat).

Sînt comitete mamut, mai ales prin comparaţie cu prima serie a revistei de pînă la 1895, cînd practic un singur om, Iacob Negruzzi edita revista, ca un adevărat factotum.

„…Săpat pe scoarţa micului copac sădit la 1867, spune metaforic Lovinescu despre directorul primei serii, numele lui a crescut odată cu copacul, acoperind sub umbră-i cea mai importantă epocă a literaturii noastre. Cît va exista o istorie a literaturii române, el va figura ca animatorul, organizatorul glorioasei re­viste, care a desfăşurat pe stindardele sale numele lui M. Eminescu, V. Alecsandri, T. Maiorescu, I. Crean­gă, A. D. Xenopol. V. Conta, I. L. Caragiale. Putea să nu mai scrie nimic, locul îi era asigurat”.

Pentru autorul Istoriei civilizaţiei române moderne, în rezonanţă cu opinia prietenului de o viaţă a lui Iacob Negruzzi, Titu Maiorescu, directorului de la Convorbiri literare i-a lipsit într-un cuvînt personalitatea artistică – singura care pune pecetea duratei pe tot ce iese din mîna omului. A avut fireşte „umor“ şi T. Maiorescu, care nu l-a avut, i l-a recunoscut, caracterizîndu-l într’unul din articolele lui: „umoristicul, pe atunci, Iacob Negruzzi”. Nimic nu evoluează şi nu se degra­dează mai repede decît umorul; de ce rîzi azi, nu mai rîzi mîine; ca şi spiritul, este, apoi, cel mai adese şi un produs al momentului, al ambianţei; e o scînteie electrică declanşată într’o atmosferă anumită. Izolată, ea îşi pierde elementul esenţial: spontaneitatea. Aşa se întîmplă, cetind paginile umoristice ale lui I. Negruzzi; mai ales versificaţiile improvizate la banchetele Juni­mii, care, trebue să fi produs, în adevăr, ilaritate, de vreme ce ne-o confirmă toţi contemporanii.

Pe tărîm literar rămîne totuşi cu Copii de pe natură şi mai ales prin fascinantele Amintiri din „Junimea”, pagini recunoscute de mai toţi care i-au studiat opera.

În capitolul din Titu Maiorescu şi contemporanii lui vol. II (1944) dedicat lui Iacob Negruzzi, E. Lovinescu se simte dator să fixeze, ca pentru totdeauna, rolul şi importanţa autorului Electoralelor: „În faţa posterităţii, el nu va apare aşadar, cu cele şapte mari tomuri de «opere complecte» de la Socec, ci cu colecţia celor douăzeci şi opt de volume ale revistei, pe care a condus-o cu o exemplară energie, chiar după ce renunţase la propria-i glorie literară”.

Din iunie 1902, directoratul revistei este preluat de istoricul şi slavistul Ioan Bogdan. În comitetul de redacţie se mai adaugă: C. Alimăşteanu, G. Bogdan Duică (fratele directorului, n.n.), A.C. Cuza, G. Murnu. Se retrage V. Babeş.

Cu începere de la 1 aprilie 1897 Iacob Negruzzi este pensionat din învăţămînt.

Edificatoare este una dintre scrisorile schimbului epistolar dintre D. Evolceanu şi S. Mehedinţi, privind preluarea revistei de la Iacob Negruzzi. Pe 17-XII-1894, Evolceanu îi trimite prietenului lui Simion Mehedinţi, viitor director al Convorbirilor, o epistolă cît se poate de explicită, din care se merită citat pe larg: „Aseară opt tineri din cei mai plini de futur, şi în care se rezumă speranţele viitorului, s’au întrunit pentru a doua oară ca să pue bazele unei junimi tinere, care să şteargă numele lui Jac de pe frontispiciul Convorbirilor, începînd chiar cu No. de la Ianuarie. Aşadar, foarte serios, la 1 Ian. apare No. 1 anul 29 al Convorbirilor în editura lui Müller şi nu Robin, fără nici un nume, căci după cum vei fi crezînd şi D-ta ca şi noi, inofensi­vul nume de Jac e pricina că nu există scriitori de valoare la noi, ia să vezi mata, de acum înainte ce mai strălucire literară va fi în ţară, şi cum tot ce-i mai de talent, geniu în poezie lirică, epică, dramatică, proză, novelă, roman, filosofie, sociolo­gie, enciclopedie, iconomie, moftologie, etc., etc., au să scrie în organul celor opt tineri, dintre care face parte şi onorabilul d-tale amic şi prieten, pomăzuit cu titlul de mare critic al viito­rului, de un fel de Lessing românesc, ceea ce desigur o ştiai încă de anul trecut. Sper că va ieşi ceva cu tot zeflemismul meu, numai unire de-ar fi, ceea ce însă nu e chiar de tot sigur, căci filosofii Dragomirescu, Robin (lonică+Costachi) X Răduleseu nu se prea împacă, anume cel d’intîiu cu ceilalţi trei, şi mai ales Hagen cu Motru. Neapărat că ne-am luat toţi angajamentul să ne ocupăm de revistă, să scriem pe la cunoscuţi rugîndu-i să se aboneze, şi de aceea eu credincios acestui angajament, mă gră­besc să-ţi cer polul în schimbul căruia te asigur că vei primi regulat revista; mîne voi scrie tot în acest sens lui T. Antonescu şi Negulescu. Cei 20 de franci îi poţi trimete lui Müller librar, calea Victoriei, 53 ori şi mie, ca să-i dau eu. Zău, nu ştiu dragă neică Alberich, de ai primit vreo dată asemenea scrisoare, dar te rog să iei în serios, mai ales punctul cu abona­mentul!”

Şi peste cîteva rînduri îi expune pe larg ce vor să facă după preluarea foii junimiste: „Iată acuma ce avem noi de gînd să facem: Articolele de critică filosofică să fie mai scurte, prin urmare cele mai lungi vor fi redactate aşa ca sa poată fi împărţite în capitole detaşate; eu voi face aproape în fiecare număr o cronică literară, scrisă cu mult talent şi pricepere, şi de asemenea nu tocmai lungă; un altul, Robin, Ghiţă Popp, va merge la teatru, şi va face dare de seamă despre actriţe, şi va batjocuri pe canacii din comitet; cu toţii, în corpore vom merge la Atheneu şi nu vom lăsa pe onoraţii de acolo să tot spue prostii singuri; Duiliu şi cu Ionel Brătescu vor amuza onorabilul public cu cele mai frumoase nu­vele şi poezii. Floru se va ocupa cu literatura gramatică, Ghiţă Popp cu chestia Transilvaniei, Teohari Antonescu cu locuinţa primitivă a rasei ariene şi originea Etruscilor, dolihocefalia, brachicefalia… cefalia Grecilor; o tendinţă de actualitate foarte simţită se va observa din ce în ce în articolele publicate; la nevoie vom şi plăti articole speciale savanţilor speciali, d. e. legea minelor, criza agricolă, reforma învăţămîntului etc., etc. Cum vezi, nu ţi se pare lucru de şagă! Pe Gherea îl vom lăsa în pace, şi ne vom ocupa cu izvoarele streine nu cu popularizatorii naţionali de aceea dragă Alberich, fiindcă materialismul economic e o chestie de cea mai actuală actualitate, n’ai face rău să-ţi revezi articolul, fiind-că eşti cel mai competent în această materie, în sensul acesta – lasă-l pe Gherea pe al doilea plan, şi ocupă-te de Engels, Marx, şi Loria a cărui carte e tra­dusă în franţuzeşte, şi afară de astea, ştii şi italieneşte. Mie mi se pare că aşa e corect în materie de polemică ştiinţifică: ocupă-te cu izvorul de prima mînă, nu neglija şi legătura cu popularizatorul, care face tocmai interesul. Cîte chestii nu sînt de studiat! E deformarea proprietăţii mari la noi, despre care a scris Nădejde, şi pe cît se zice, – nu fără competenţă – în sfîrşit nu mai poate fi vorbă, că se poate da revistei un interes de actualitate, păstrîndu-se totuşi tonul rezervat şi ştiinţific de pînă acuma”.

Corespondenţa destul de largă a lui Evolceanu din seria de Studii şi documente literare a lui I.E. Torouţiu este întrutotul lămuritoare asupra competenţei noilor făcători ai Convorbirilor.

Iacob Negruzzi scrie în numărul pe martie-mai 1906 despre Vasile Pogor la moartea acestuia, de pe 20 martie, articol preluat şi de Epoca din 20 mai acelaşi an. Pogor este primul dintre fondatorii mişcării junimiste care pleacă în lumea drepţilor.

În 1906 se daugă în comitetul redacţional Nicolae Iorga. D. Evolceanu publică în decembrie 1906 un indice la materialele publicate în cei 40 de ani de existenţă ai Convorbirilor, care cuprinde: autor, titlul lucrării, anul de apariţie al revistei, pagina.

Între cei mai prezenţi autori în cele patru decenii de existenţă ale revistei aflăm pe: V. Alecsandri, Al. Antemireanu, Teohari Antonescu, I.A. Bassarabescu, N. Basilescu, N. Beldiceanu, S. Bodnărescu, G.B. Duică, I. Bogdan, Brătescu-Voineşti, Th.T. Burada, V. Burlă, I.L. Caragiale, I. Caragiani, A. Cihac, V. Conta, G. Coşbuc, I. Crean­gă, M.K. Poni, A.C. Cuza, M. Dragomirescu, M. Eminescu, D. Evolceanu, I.P. Flonantin, I.S. Floru, N. Gane, Xenofon Gheorghiu, I. Ghica, M. Gregoriade-Bonachi, P.V. Grigoriu, I. B. Hetrat, I. Ianov, N. Iorga, Şt.O. Iosif, G. I. Lahovari, A. Lambrior, C. Leonardescu, C. Litzica, Ion Maiorescu, T. Maiorescu, N. Mandrea, Veronica Micle, P. Missir, G. Rădulescu-Motru, V.  Rădulescu-Pogoneanu, G. Murnu, Al. A. Naum, A. Naum, Iacob Negruzzi, P.P. Negulescu, I.S. Neniţescu, D. C. Ollănescu, D. Onciul, St. Orăşanu, G. Panu, Al. Papadopol-Calimach, N. Petraşcu, V. Pîrvan, V. Pogor, Miron Pompiliu, I. Papovici-Bănăţeanul, Gh. Popovici (T. Robeanu), Sextil Puşcariu, I. Rădulescu-Pogoneanu, I.N. Roman, Lazăr Şăineanu, N. Schelitti, T. Şerbănescu, I. Slavici, M. Străjanu, Tereza Stratilescu, V.A. Urechia, Şt. Vârgolici, G. Vîrnav-Liteanu, P. Verusi, A. Vlahuţă, N. Volenti, A.D. Xenopol, N.D. Xenopol, Duiliu Zamfirescu.

În ianuarie 1907 la conducerea revistei îl aflăm pe S. Mehedinţi, părintele geografiei autohtone şi literat onorabil sub pseudonimul Soveja.

Pentru a marca 45 de ani de la întemeierea Junimii şi 41 de ani de la apariţia Convorbirilor literare, în numărul pe ianuarie 1908 Iacob Negruzzi publică Aniversare, extras din Dicţionarul Junimii, parte a volumului Amintiri din Junimea.

Ca membru al Academiei, pe 8 mai 1909 vorbeşte în cadrul acestui înalt for despre Începuturile literare ale lui Costache Negruzzi, ca pe 13 mai acelaşi an să rostească cuvîntul de răspuns la discursul de recepţie la primirea în Academie a lui N. Gane – consacrat de acesta lui B.P. Hasdeu.

În 1910, Titu Maiorescu va fi sărbătorit în februarie la împlinirea a 70 de ani, între participanţi vor fi: Iacob Negruzzi, P.P. Carp şi Th. Rosetti. Convorbiri literare îi vor dedica un număr festiv, prilej de a sublinia meritele lui I. Negruzzi în viaţa Convorbirilor.

Tot în numărul pe februarie revista publică o scrisoare a lui Iacob Negruzzi adresată Domnului Director al Convorbirilor literare, în care, la insanietăţile  lui Iosif, Anghel, Chendi şi Sadoveanu publicate în numărul şase al Cumpenei, sub titlul: În amintirea lui Creangă, unde acesta este descris ca un „oropsit” al junimiştilor, răspunde: „Cît priveşte pe Ion Creangă este drept că, după răspopirea sa, ajunsese în nevoia cea mai mare. Dar din această grea situaţie l-a scăpat d-l Titu Maiorescu, numindu-l institutor la Iaşi, post în care a rămas pînă la moartea sa. Curînd după ocuparea catedrei sale, el începu să-şi publice cărţile de ce­tire şi – făcînd economii din cîştigul ce-i aduceau vînzarea acestor publicaţii se întovărăşi cu alţi cîţiva institutori şi cumpără o tipografie în care asociaţii imprimau cărţile lor didactice mult mai ieftin şi în condiţii mai bune.

De atunci Creangă n-a dat niciodată a înţelege că nevoile îl apasă. Moderat în dorinţe, venitul ce avea ajungea trebuinţelor sale modeste, aşa încît l-am întîlnit chiar ca acţionar la o Societate de credit agricol ce se înfiinţase în Iaşi.

Intrarea sa în Junimea o făcu într’o seară la mine acasă la braţul lui Eminescu. Amîndoi erau foarte veseli căci veneau de la vestita Bolta Rece unde gustase împreuna mai multe pahare de Cotnari vechi. Creangă fu primit cu braţele deschise de toţi şi din chiar seara întîia simpatia pentru dînsul a fost generală.

De atunci, cît a ţinut societatea Junimea în Iaşi, Creangă n’a lipsit niciodată – sănătos fiind – de la întrunirile ei. Departe de a fi umilit, cum zice profesorul cu ochelari, Creangă se simţea foarte la locul său în mijlocul acelor bărbaţi ce se adunau numai de dragul literaturii şi a ştiinţii şi desigur nu era din cei mai tăcuţi şi păziţi la vorbă.

Cu timpul Ion Creangă deveni unul din Junimiştii cei mai înfocaţi şi mai zeloşi căci atmosferii ce domnia în acea societate îi datoreşte că a ocupat în literatura naţională locul ce-l are. Fără Junimea Creangă ar fi rămas poate numai autor de cărţi şcolare; dar ca pe mulţi alţii, mediul în care a trăit l-a inspirat şi l-a făcut să-şi descopere dispoziţiile cu care îl înzestrase natura şi talentul său bogat de povestitor.

Ce sărbătoare pentru dînsul şi pentru membrii Junimii seara cînd Creangă scotea din buzunarul său o poveste sau un capitol din Amintiri din co­pilărie! Ce bucurie pe feţele tuturor! Ce veselie şi aprobare generală! Şi ce mînie a prietenilor săi din „Junimea” şi în special a scriitorului acestor rînduri cînd vedeau cum literaţii din Bucureşti şi de aiurea considerau pe Creangă, ca şi pe Eminescu, drept scriitori de mîna a doua, drept can­tităţi neglijabile! Pe de altă parte ce siguranţă în sentimentul nostru al tuturora că viitorul va răzbuna aceste inteligenţe bogate, şi limpezi!”

Pentru a concluziona îngăduitor, nu fără amară tristeţe: „Ce greu trebue să fie să scrii istoria! Ce puţin şi cît de greşit trebue să cunoaştem cele ce s’au petrecut în timpurile de demult, dacă fapte atît de recente şi oameni, pot zice contimporani, pot fi în­făţişaţi într-o lumină aşa de falşă şi într-o stare aşa de desăvîrşit alta decît a fost în realitate!

Şi totuşi ar fi fost aşa de uşor să se consulte şi alţi cunoscuţi intimi ai povestitorului nostru ce sînt încă în viaţă, precum D-nii Maiorescu, Gane, Naum, Panu, Xenopol, Cuza şi aţîţi alţii şi aş fi putut fi întrebat şi eu care am trăit cu Creanga aşa de intim, i-am apreciat meritele aşa de mult şi l-am iubit ca pe cel mai bun prieten”.

În mai 1910 publică în foaia junimistă comunicarea susţinută pe 11 mai la Academia Română, Cîntecul sau „Stihuirea” lui Grigore Ghica Vodă, cu trimitere la o scriere anonimă asupra morţii tragice a domnitorului. Impregnat de un puternic patriotism, articolul se încheie cu un îndemn ce subliniază încă o dată direcţia impusă Convorbirilor cît i-a fost director: „Urmaşii noştri vor avea şi alte succese. De nu vor cădea în cursele ce li se întind cu teorii antipatrio­tice, antireligioase, antimilităreşti, ci din contra se vor convinge bine, chiar şi din episodul jalnic al istoriei noastre, de care pe scurt am vorbit astăzi, că, la in­divizi ca şi la popoare, numai acele drepturi sînt eficaci şi se respectă, care ştiu să fie apărate; dacă vor precepe şi vor simţi că fără jertfe nimic mare nu se poate dobîndi, viitorul va aduce la împlinire alte aspiraţii înalte ale poporului Român.

Unire strînsă, disciplină aspră, voinţă tare, putere de luptă şi de jertfire, toate aceste calităţi, unite cu iubirea neamului şi trecutului nostru, iată ce urez din suflet generaţiilor viitoare!”.

În numărul pe iunie 1910 al Convorbirilor, Spectator semnează o prezentare: De la Academie. Alegerile sesiunii trecute, din care aflăm că: „Prezident al Academiei Române a fost ales dl Iacob Negruzzi.

Alegerea aceasta a umplut de bucurie pe toţi cei care ştiu ce reprezintă numele Negruzzi în literatura noastră contemporană.

Dar dacă alegerea celui ce a scris Copii de pe natură, Amintiri din Junimea şi alte opere a bucurat pe iubitorii de literatură, pentru Convorbiri ea are un preţ deosebit, fiind d. Negruzzi unul din întemeietorii acestei reviste şi directorul ei timp de peste un pătrar de veac”.

Autorul consideră totodată că: „alegerea noului prezident n’a fost decît consfinţirea sentimentului public faţă de unul din re­prezentanţii cei mai de seamă a celei mai frumoase epoci din cultura noastră”.

De reţinut, în aceeaşi sesiune vor fi aleşi membri ai Academiei: Gr. Antipa, T. Stefanelli şi N. Iorga – toţi convorbirişti.

Fostul diriguitor al foii junimiste publică un necrolog ce ocupă patru pagini, în numărul pe iunie al Convorbirilor, la moartea lui I.L. Caragiale survenită în noapte de 8 spre 9 iunie 1912. Este un scurt istoric al relaţiilor lui Caragiale cu Junimea şi Convorbiri, nu mai puţin al relaţiilor personale dintre I. Negruzzi şi I.L. Caragiale.

Pe 22 nov. 1913 susţine răspunsul la discursul de recepţie în Academie a lui B. Delavrancea intitulat: Din estetica poeziei populare.

Publică în cîteva numere succesive din Convorbiri, începînd cu ianuarie 1914: Din copilărie. Aduceri aminte şi impresiuni.

În numărul pe aprilie 1916 Negruzzi semnează un necrolog la moartea vechiului său prieten N. Gane, decedat pe 16 aprilie.

În anii primului război mondial, în timpul ocupaţiei germane a Bucureştiului, Iacob Negruzzi se refugiază între 1917 şi 1918 la moşia sa de la Hermeziu, de pe malul Prutului.

Pe 18 iunie/ 2 iulie 1917 moare la Bucureşti, la 77 de ani Titu Maiorescu.

În surghiunul de la moşie are timp să recitească întreaga literatură naţională din ultimii 60 de ani. Între toţi autorii doar la Maiorescu nu află părţi slabe. Opinia afirmată şi în şedinţa de pe 23 mai 1919 de la Academie. Cu acest prilej susţine în faţa înaltului for academic comunicarea: Autografe române, în care prezintă întreaga colecţie personală de documente şi versuri ce le donează Academiei (în paranteză fie spus, acestea vor constitui partea importantă din primele volume de Studii şi documente literare ale lui I.E. Torouţiu): „Împrejurarea că în luna Martie 1867, acum 52 de ani trecuţi, am întemeiat (s.n.) o revistă «Convorbiri Literare», pe care am condus-o aproape treizeci de ani şi care – lucru nemaipomenit la poporul nostru – trăeşte încă, mulţumită zelului, perseveranţei, dragostei şi priceperii con­ducătorului de astăzi, d-lui coleg Mehedinţi, m’a pus în poziţiune să fiu în corespondenţă cu mai toţi autorii români de pe vremuri, mai ales cu acei care au contribuit în mod însemnat la renaşterea noastră naţională”.

Prezintă cronologic colecţia de autografe asumîndu-şi în cazul schimbului epistolar Ion Ghica – V. Alecsandri meritul de a fi provocat această prea interesantă corespondenţă, şi remarcă totodată travaliul propriu în îndreptarea manuscriselor  lui Ghica, fapt de care autorul n-a băgat niciodată seamă de schimbările ce făcuse în manuscrisele sale redacţia „Convorbiri literare”.

Legat de Alecsandri, faţă de care avea o mare admiraţie, nu numai prin relaţiile noastre literare, ci prin o strînsă prietenie, adaugă la cele 170 de scrisori ce i-au fost adresate de marele poet, încă paisprezece.

„De la Mihail Kogălniceanu, consemnează donatorul, mi-au mai rămas, după lipsa şi neorînduiala ce am găsit între hîrtiile mele la plecarea armatei germane ce mi-a ocupat casa timp de 23 de luni, numai două scrisori, fără cuprins interesant”.

Citim o frumoasă prezentare a lui Vasile Pogor cel care îl tachina la şedinţele Junimii: „Colaboratorul lui Scheletti la traducerea lui Faust, Vasile Pogor, era, deşi autodidact, un bărbat cu foarte multă erudiţie şi extraordinar de inteligent. Puţinele sale poezii originale şi cîteva alte traduceri din limba franceză, precum şi mai multe critice cuprinde toată moştenirea literară ce a rămas după dînsul. Din puţinele sale scrieri reiese un talent real, care desigur s’ar fi dat pe faţă într’un chip mult mai învederat dacă indolenţa sa caracteristică nu l-ar fi oprit de la o mai întinsă activitate literară”.

Consemnează în cîteva cuvinte bine potrivite pe fiecare dintre cei de la care donează zisele autografe.

Citim despre Creangă o elogioasă prezentare: „Cît despre Ion Creangă, istoria literaturii noastre l-a aşezat de mult la locul întîi printre povestitorii populari. Acei ce l-au cunoscut de aproape ştiu că manuscrisele sale erau corectate şi recorectate, apoi iarăşi schimbate şi prefăcute; erau pline de ştersături şi adausuri pe deasupra, pe dedesubtul şi pe marginea liniilor.

Şi totuşi cînd ceteşti pe Creangă ai impresia că proza lui curge oarecum de la sine liniştită şi limpede ca cel mai frumos izvor”.

Şi continuă despre alţi autori-colaboratori ai Convorbirilor între care: „Este cunoscut şi foarte apreciat talentul poetului Ştefan O. Iosif, care pentru paguba literaturii naţionale a murit aşa de tînăr”.

„Am şi două scrisori dela regretatul nostru coleg Delavrancea, scrisori în care îmi mulţumeşte că l-am propus membru în Academia Română. El n’a putut vedea împlinit visul său de unire a tuturor Românilor, căci pe neaşteptate a fost răpit din mijlocul nostru în floarea vîrstei.

De la Caragiale mi-au mai rămas trei scrisori în cari se găseşte acelaş humor ca în toate piesele şi nuvelele sale. În literatura noastră naţională nu se găseşte un al doilea autor dramatic care să fi făcut un efect aşa de mare şi de durabil ca autorul «Scrisorii perdute». Eu am lucrat în colaborare cu dînsul o operă comică «Hatmanul Baltag» care s’a reprezentat cu mare succes la Teatrul Naţional şi la această operă comică se raportă scrisoarea alăturată din anul 1883. Lipsa de cruţare ce Caragiale avea pentru orice instituţie publică a făcut ca toate încercările şi stăruinţele mele de a-l alege în Academia Română au rămas zadarnice. Mi-a părut foarte rău de neizbînda mea. Astăzi cred că mulţi regretă că numele Caragiale nu figurează în lista membrilor Academiei Române.

Trec la secretarii generali ai Academiei, predecesorii mei. Cel întîiu Alexandru Odobescu, marele nostru prozator, care are şi meritul de a fi pus temelia organizaţiei instituţiei noastre, nu mi-a lăsat decît o scrisoare pe care o depun. Este ştiut că iubitul nostru coleg, ca şi Miron Pompiliu, a pus singur capăt zilelor sale. De la al doilea secretar general, care însă a funcţionat un timp foarte scurt, am cîteva scrisori. Cele dintîi sînt iscălite Alexandrescu; cele din urmă Urechia, nume pe care fostul nostru coleg l-a adoptat probabil din cauza îndelunga­telor şi meritoaselor sale studii asupra cronicarilor români”.

În scurt este prezentat şi Hasdeu: „ Cu acest coleg erudit am avut mai multă corespondenţă tipărită decît manuscrisă. Cîtă luptă între succesivele sale publicaţii periodice şi «Convorbirile Literare» în cursul unui pătrar de secol. Cînd Hasdeu se simţea atins în amorul său propriu sau numai combătut în părerile şi teoriile sale, el lovea fără cruţare, dar supărarea sa nu ţinea mult. Afară de Maiorescu, pe care nu l-a iertat niciodată desăvîrşit, cu toţi ceilalţi adversari sau critici ai săi el redevenea curînd împăciuitor şi chiar amabil. O dovadă despre aceasta dă chiar scrisoarea sa din 24 Ianuarie 1884 pe care o depun. Scriitura lui Hasdeu eră măruntă, curgă­toare şi ceteaţă”.

După alţi cîţiva dintre colaboratorii de la care are autografe sînt prezentaţi Eminescu şi Veronica Micle: „Trec la colaboratorii mei cei mai statornici şi mai activi, aducînd în rîndul întîi manuscrise de ale lui Eminescu. Am publicat mai de mult cîteva scrisori interesante ale acestui poet minunat, iar astăzi depun două din anii 1870 şi 1871 scrise cu litere mici, fine şi frumoase cari m’au făcut să cred, sînt acum cincizeci de ani cînd am găsit pe biroul meu întîia epistolă a poetului, că este o scriitură de femeie. Public aiurea modul cum am făcut cunoştinţă la Viena cu studentul Eminescu, cum l-am adus la Iaşi în centrul nostru literar şi cum am trăit cu el acolo. Astăzi mă mărginesc a depune ma­nuscrisele, între care este o poezie tradusă din Victor Hugo, nepublicată încă pe cît ştiu precum şi cîteva poezii populare, originale şi imitate, scrise de acest mare poet, căruia, spre paguba literaturii naţionale, o boală crudă nu i-a îngăduit să împlinească al 40-lea an al vieţii.

După Eminescu este oarecum natural să trec la Veronica Micle. Pe lîngă deosebite scrisori, am aici trei poezii ale ei, din care două: Albăstrele şi Galatea sînt inedite. Nu-mi dau seamă din ce cauză ele n’au fost publicate în volumul tipărit la 1887”.

Din corespondenţa cu Ştefan Vârgolici ţine să citeze un pasaj prezentat de noi mai sus, cu precizarea: „Cred că modestia colegului nostru d-l Iorga nu se va speria ascultînd un pasaj dintr’o scrisoare ce mi-a adresat Vârgolici în anul 1890. Îi dau cetire:

«Mi-a părut bine că ai publicat în Convorbiri Literare studiul lui Iorga asupra Veronicăi Micle. Cred că vei publica şi pe cel asupra lui Creangă. Desigur că tînărul n’are încă experienţa condeiului, dar nu se poate contesta că are un fond de idei foarte bogat şi foarte original. Ori mă înşel eu, ori acest tînăr e menit cu timpul a ocupă un loc însemnat în mişcarea literară dela noi»”.

Despre Vasile Conta citim: „Dela acest autor am regăsit două scrisori: una din anul 1867 cu care îmi trimitea cîteva poezioare. Pe atunci nu-l cunoşteam încă şi n’aş fi putut presupune că filo­soful pozitivist de mai tîrziu a fost poet în întîia sa tinereţe; a doua relativă la operele sale filozofice. Cîte discuţiuni în societatea literară din Iaşi cu ocaziunea cetirii scrisorilor sale: Teoria fatalismului; Teoria ondulaţiunii universale; Încercări de metafizică, etc. În zilele noastre cînd întocmirea şi organi­zarea noastră naţională preocupă toate inteligenţele, teoriile filo­sofice se urmăresc mai puţin, dar nu mă îndoiesc că viitorul va aprecia opera lui Vasile Conta în adevărata ei valoare”.

Spre final se opreşte la Titu Maiorescu: „Pentru a pune capăt manuscriselor din autorii români, mai depun un şir de scrisori ale lui Titu Maiorescu, încetat şi el din viaţă în epoca cea dureroasă a războiului nostru. În timpul luptelor purtate de poporul român, trăind eu într-o desăvîrşită izolare, am avut răgazul şi posibilitatea să recitesc întreaga literatură naţională din ultimii 60 de ani. Singurătatea şi mai ales vîrsta înaintată îţi dau facultatea să judeci oamenii şi opera lor cu toată obiectivitatea. Te simţi oarecum în afară de relaţiile sociale ce ai avut în timpul activităţii trecute care ţi-au putut influenţa judecata. Ei bine, în toţi autorii noştri am găsit, se înţelege, multe părţi luminoase, dar şi părţi slabe: Francezii zic: des hauts et des bas. În Maiorescu n-am găsit nici o singură frază, scăpată din condei cu uşurinţă. Am recitit scrierile sale cu acelaşii viu interes ca şi cu 45 şi 55 de ani în urmă. Nu voi însă să caracterizez opera lui Maiorescu în această epocă tulbure în care clocesc atîtea pasiuni. Judecata dreaptă asupra tot ce a ieşit din  pana acestei extraordinare inteligenţe vor pronunţa-o generaţiile viitoare”.

Se exprimă cu obiectivitate asupra celor de la care posedă numeroasele autografe, dar niciunde nu lipseşte unda firească a neştirbitei prietenii sau cel puţin al unei simpatii binevoitoare.

Pe lîngă paginile autorilor români, depune şi manuscrise ale unor autori care au îndrăgit literatura autohtonă şi s-au ocupat de cunoaşterea ei în afara spaţiului naţional, de la Angelo de Gubernatis sau Teohar Alexi, la Mite Kremnitz, despre care citim că era o femeie învăţată, foarte inteligentă, amabilă şi scriitoare distinsă de nuvele şi romane, cunoştea admirabil de bine limba română şi a contribuit mai mult ca oricine la lăţirea literaturii noastre în străinătate. Două volume ale sale: «Rumänische Skizzen» şi «Neue Rumänische Skizzen» au fost foarte apreciate în Germania. Am fost măgulit în amorul propriu naţional, cetind în mai multe mari reviste străine cum nuvelişti de ai noştri au fost puşi pe aceeaşi linie cu cei mai însemnaţi autori ruşi, ba în cîteva critice puşi chiar mai presus de Turgenief”.

Pe acest subiect a scris şi Titu Maiorescu în studiul său Literatura română şi străinătatea publicat în Convorbiri literare începînd din ianuarie 1882.

Observă uşor amuzat că, literatura noastră trebuie să fi interesat pe inamicii ce mi-au ocupat locuinţa, căci la întoarcerea din Moldova am constatat că volumele d-nei Kremnitz dispăruseră din biblioteca mea ca multe altele.

Finalul este dedicat Reginei Elisabeta, regina poetă Carmen Sylva, prin depunerea unei pagini scrise de ea, cu traducerea uneia din poeziile sale: „Căci Carmen Sylva, pe lîngă numeroase scrieri originale ce i-au răspîndit renumele în toate părţile lumii, a tradus în versuri în metrul original şi multe poezii române cu talentul ce o ca­racteriza. În volumul său «Rumänische Dichtungen», de peste 400 de pagini, Carmen Sylva publică bucăţi minunat traduse din Alecsandri, Bolintineanu, Candiano-Popescu, Creţeanu, Eminescu, Costache Conachi, Iacob Negruzzi, Th. Şerbănescu, una iscălită Torceanu şi un şir de poezii populare.

Am avut relaţii literare, îndrăznesc a zice: intime, cu această admirabilă femeie. După dorinţa ce mi-a exprimat am tradus în limba noastră mai multe din poeziile ei, între care acele patriotice din timpul războiului Independenţei, poezii care au fost tipărite şi împărţite în public şi printre soldaţi la intrarea  triumfală a armatei noastre în Bucureşti. N’am mai găsit nicăieri vreun exemplar din această publicaţie, nici chiar în biblioteca Academiei Române.

Am lăsat pe Regina Elisabeta la urmă pentru a sfîrşi cu o personalitate în toate felurile superioară, căci ceea ce deosebea pe această femeie distinsă eră nu numai talentul de autoare şi dra­gostea de muncă, dar si nobleţa sentimentelor unui suflet altruist, totdeauna gata să ajute pe alţii şi să se jertfească pe sine”.

În numărul pe ianuarie 1919, Iacob Negruzzi se adresează Convorbirilor printr-o Scrisoare către redacţie prin care propune publicarea Amintirilor din Junimea la care lucra de aproape 30 de ani; ele vor fi găzduite în paginile foii pe parcursul anilor 1919-1920.

 

 

IV

 

Junimea şi întîlnirile periodice din casa lui Maiorescu din str. Mercur au încetat în septembrie 1914, odată cu decesul Anei Maiorescu (n. Rosetti – cumnata lui Iacob Negruzzi), desăvîrşită amfitrioană a întîlnirilor junimiste. Maiorescu se mută la un nepot al său în casa Racotă. Începerea primei conflagraţii mondiale pune punct, pentru totdeauna, Junimii.

În ianuarie 1921, Iacob Negruzzi publică în Convorbiri necrologul lui Ion Caragiani, anedoctistul Caraiani (cum îl definea Maiorescu), unul dintre cei mai vechi convorbirişti, traducător din Homer, Aristotel, Teocrit.

Revista Viaţa românească publică în volum Amintiri din Junimea, amintiri publicate de Iacob Negruzzi în Convorbiri literare de-a lungul cîtorva ani.

În Convorbiri literare, numărul pe ianuarie 1923, Iacob Negruzzi este sărbători la 80 de ani, prilej din partea celor care semnează articolele de a sublinia meritele octogenarului în mişcarea culturală, ştiinţifică şi literară din vremea cînd diriguia revista. Numărul care marchează evenimentul se deschide cu omagiul lui D. Onciul: Domnului Iacob Negruzzi la optzeci de ani, unde, între altele, citim: „Ca întemeietor şi conducător, peste un pătrar de secol, al celei mai însemnate reviste literare româneşti, care acum împlineşte 54 de ani de activitate binefăcătoare; ca scriitor preţuit şi profesor îndrumător al unei întregi generaţiuni, la universităţile din Iaşi şi Bucureşti; ca academician, de acum 42 de ani, care a pus aleasa sa cultură şi munca sa devotată în serviciul înaltei instituţiuni culturale, la conducerea căreia a lucrat ca preşedinte şi încă lucrează ca secretar general al ei; Domnul Iacob  Negruzzi lasă urme luminoase ale unei activităţi din cele mai frumoase şi folositoare, în toate ramurile în care s-a manifestat această distinsă forţă culturală şi naţională”.

De la pupitrul Academiei prezintă, în prima parte a anului 1923, comunicarea: Ioan Bogdan, Al. Vlahuţă, A. Xenopol şi manuscriptele lor.

La 86 de ani pe 8 iulie moare Theodor Rosetti, unul dintre fondatori, cel care a dat numele de Junimea Societăţii. Lui i se datorează actualul sediu al Academiei din Calea Victoriei; la moarte lasă prin testament în folosul acestui înalt for, o sumă însemnată de bani. Necrologul va fi publicat de Iacob Negruzzi, în numărul pe iulie-august 1923.

Rămas ultimul supravieţuitor al fondatorilor Junimii, începe a publica, începînd cu numărul pe ianuarie-februarie 1924 şi va continua pînă la numărul pe decembrie 1925: „Dicţionarul Junimii”, în care aflăm date de interes despre membrii Societăţii, despre viaţa Convorbirilor, sînt dezlegate diversele porecle şi expresii folosite în cadrul întîlnirilor periodice, sînt explicate unele cuvinte şi expresii specifice; avem un tablou general al Junimii şi convorbiriştilor, creionat cu un umor cald. Despre sine, Iacob Negruzzi scrie în Dicţionar: „Născ. în Iaşi, în 31 dechemvrie 1842, fundator, stîlp şi gazdă al „Junimii”. Directorul Con­vorbirilor literare şi secretarul perpetuu al Junimii. Numit odinioară Ramir, astăzi mai mult: Carul cu min­ciunile (v.a.). A făcut de toate şi în versuri şi în proză şi oral (prelecţiuni populare). El îndeamnă pe toţi mem­brii la scriere şi ocupaţie intelectuală; îmbrăţişează pe toţi cei nou intraţi sau care vor să intre, ba chiar pe cei ce arată interese pentru literatură, încît cu mulţi şi-a găsit beleaua mai tîrziu din cauza acestui prea mare zel, dar tot nu prinde minte. Ţine cîteodată pe Pogor în frîu. Într-un cuvînt are grozav de multe merite, dar puţine i se recunosc. De aceea s-a hotărît să facă apel la pos­teritate (v.a.) şi să se mîngîie astfel de nedreptăţile con­timporanilor”.

Posteritatea a fost nedreaptă, din nefericire nici astăzi nu i-au fost, cum cu ironie afirmă, recunoscute pe deplin meritele sale în cultura naţională. Aceste pagini sînt o astfel de încercare, şi nu am fost/ sînt singurul care scoate în lumină tot ceea ce el a făptuit şi pentru care sîntem datori a-i fi recunoscători.

Încă de la Titu Maiorescu, continuînd cu E. Lovinescu, cu Tudor Vianu, dar şi alţi critici postbelici îl consideră cel mult un fel de gospodar, cel mult un administrator zelos, sub ascultarea lui Maiorescu, fals! Nimic mai fals! Aceste pagini încearcă a demonta o opinie care se perpetuează şi, de remarcat, susţinută cu prioritate de criticii literari, pentru care Maiorescu este totul, ceilalţi doar palide umbre.

 

 

 

 

În ultimii ani ai secolului XIX, Nicolae Iorga publica o serie de opinii sincere şi pernicioase ale unui rău patriot în foaia L’indépendence Roumaine, pagini care vor fi traduse de Andrei Pippidi (care scrie şi introducerea şi notele necesare) şi publicate sub titlul menţionat în 2012 la Humanitas. În articolul Mişcarea literară şi ştiinţifică, inserat în volumul amintit, după o trecere în revistă, cu observaţiile ce se impun, a publicaţiilor din epocă, vorbeşte despre Convorbiri literare, drept foaia care ajunsese către 1890 a le eclipsa pe toate acestea. În preajma marcării a 40 de ani, cum şi precizează, pe dinafară, mai sînt într-adevăr vechile şi glorioasele Con­vorbiri: acelaşi format, aceeaşi copertă gălbuie (cu acest regim, hîrtia însăşi a devenit întunecată la culoare), acelaşi editor… Uneori se mai întîlnesc articole semnate de vechii membri ai grupului şi, de la un timp, dl Maiorescu publică acolo preţioase contribuţii la istoria contemporană a României, frumoasa pre­faţă istorică a discursurilor sale senine şi puternice.

Dar redactorii actuali ai revistei recunosc, aşa cum trebuie s-o fac şi eu, că acum Convorbirile nu mai sînt ce erau odi­nioară şi că nu pot face nimic, cu toată buna lor voinţă, ca să schimbe această situaţie, pentru care există cauze fatale şi motive care ar fi putut fi evitate. în afară de „Junimea” militantă şi trium­fătoare, existau atunci desigur un număr mai mare decît astăzi de scriitori superiori nivelului mijlociu. Apoi, scriitorii aceia, în parte crescuţi în tradiţiile idealiste ale romantismului, se gîn­deau mai puţin decît succesorii lor la gloria cîştigată de azi pe mîine, la succese zgomotoase, la recompense pecuniare. Acei scriitori, reuniţi aproape toţi în jurul revistei, reprezentau o imagine fidelă a mişcării literare din ţară, pe cînd astăzi forţele, scăzute, sînt mai împărţite.

Acestea sînt cauzele fatale, de care nu poate fi nimeni învi­nuit. Dar mi se pare că mai e de adăugat una, care a grăbit mult decadenţa acestei însemnate reviste.

La aceste cauze fatale, de care nimeni nu poate fi învinuit, crede că se impune a mai adăuga una, ce a provocat acest fenomen: „Înfricoşat de golul care se făcea treptat în jurul său, harnicul şi bunul muncitor care a fost pe vremuri dl Iacob Negruzzi s-a grăbit să părăsească direc­ţia Convorbirilor. Era o greşeală, căci dl Negruzzi avea fără îndoială toate calităţile unui excelent director de revistă, ale unui excepţional administrator literar. O altă greşeală a făcut-o încredinţînd revista unor tineri care făcuseră studii universitare strălucite, dar care nu aveau toţi o vocaţie literară sau ştiinţifică foarte pronunţată. Cuprinşi de o explicabilă emoţie, acei tineri, abia promovaţi scriitori, adoptaseră faţă de inamicii grupului sau faţă de cei care erau bănuiţi de a fi ostili un ton acru şi aspru, analog aceluia de care se serveau luptătorii de la 1870, fără a înţelege faptul, foarte important, că de o parte şi de alta situaţia nu mai era aceeaşi. Revista, de atunci, a revenit la sentimente mai bune: redactorii ei, mai puţin distrugători, învaţă încetul cu încetul să facă onorurile casei, ca dl Negruzzi altădată, şi poate că actuala fază a Convorbirilor nu va fi şi cea din urmă”. Ca în finalul comentariului asupra foii junimiste, să şarjeze amar-ironic: „Dar membrii grupului vor fi de acord că între Junimea cea veche şi cea nouă este această diferenţă că cea dintîi, avînd nişte scrii­tori, a întemeiat o revistă, pe cînd cea de acum, avînd o revistă… a întemeiat nişte scriitori”.

E un adevăr care confirmă, încă odată, excelentele calităţi, imperios necesare unui conducător de revistă, pe care Iacob Negruzzi le-a avut cu asupra de măsură.

La 60 de ani de la apariţie, numărul pe ianuarie-aprilie 1927 al Convorbirilor literare este dedicat acestui moment aniversar.

Pe copertă, în (?) de recunoaştere a meritelor primului director, este reprodus portretul lui Iacob Negruzzi. Pe 13 martie 1927 are loc o şedinţă festivă prin care au fost sărbătorită revista, din păcate în absenţa fondatorului. Va fi prezentă peste o săptămînă la a doua întîlnire festivă.

Între semnatarii din acest număr aniversar aflăm pe: Al. Brătescu-Voineşti, S. Mehedinţi, I. Petrovici, I. Boanu, I. Lupaş, V. Goldiş, I.L. Filitti, Rădulescu-Pogoneanu, M. Florian, Liviu Rebreanu preşedinte pe atunci al Societăţii Scriitorilor Români, adresează în numele acesteia un Salut: „Dacă de 60 de ani e o vîrstă frumoasă pentru un om, apoi pentru o publicaţie literară şi cul­turală e aproape un miracol… După tatonările în­ceputurilor eroice ale literaturii noastre a trebui c să vină momentul selecţiei şi. diferenţierii lor. Era momentul hotărîtor pentru îndrumarea culturii noastre. Într-un moment providenţial trebuia un om pro­videnţial. A apărut atunci Titu Maiorescu şi cu el Convorbirile literare. Şi s-a făcut îndată despărţirea cea mare a operelor. în cazanul în care fierbea lite­ratura română s-a aruncat principiul categoric că arta e artă înainte şi mai presus de toate şi că ac­cesoriile, oricît de ‘bine intenţionate, încurcă zadar­nic şi împiedică dezvoltarea literaturii… Stîlpii Con­vorbirilor literare sînt înşişi stîlpii literaturii române… În cei 60 de ani de existenţă Convorbiri lite­rare au fost cea mai solidă uzină de produse lite­rare şi de şlefuire de talente”.

Ca în final, dorind revistei să se perpetueze în fruntea mişcării literare româneşti, fapt ce-l poate împlini prin a redeveni acel atelier intelectual unde creaţia literară se distilează în focul criticii vii, prieteneşti şi totuşi necruţătoare…

Revista se deschide cu Precuvîntarea lui Al. Tzigara-Samurcaş, directorul foii la acel moment, umplută de cuprinzătorul articol al fostului director, S. Mehedinţi, Direcţia „Convorbirilor literare” şi îndrumarea poporului român, în care îşi propune să lumineze rostul foii născute la Iaşi în urmă cu şase decenii: „Originalitatea acestei reviste, în clipa cînd a apărut, a stat în aceea, că ea reprezenta cea mai înaltă potenţă a sufletului românesc, doritor de a se cunoaşte pe sine însuşi.

În Criticele de la Convorbiri literare au văzut Românii pentru întîia oară ce însemnează logica în evoluţia unei limbi şi ce însemnează adevărul estetic în chestii de literatură.

De aceea Convorbirile au şi ajuns repede organul prin care poporul român începu a-şi manifesta liber personalitatea sa reală. Eminescu în poezie, Creangă în proză, Conta în filosofie, şi alţii, şi alţii… aduc fiecare o nouă unitate de măsură a valorilor. În filologie cu Lambrior, în istorie cu Xenopol şi Onciul se deschid căi nouă, iar Ardeleanul Ioan Slavici şi Mun­teanul Caragiale se adaugă şi ei Pleiadei de la Iaşi, în mij­locul căreia, Alecsandri, marele preţuitor al poeziei populare îşi găsise locul său firesc.

Nu e deci nici o exagerare, dacă vom afirma că Juni­mea şi revista sa au exprimat în acel moment cugetul cel

mai adevărat al poporului nostru”.

Rostul Convorbirilor literare, la care adiţionează şi critica lui Maiorescu, este definit în scurt: „Din Haos ne-am îndreptat spre Cosmos. Din desordinea opiniunilor, am ajuns la Criterii de apreciere obiectivă în literatură, artă şi în orice manifestare culturală. Junimea a fost deci cel dintîi sol mai de seamă, pe care Europa modernă l-a trimis României. Dar rolul acesta este azi prea evident, pentru ca să fie nevoie să mai stăruim asupra lui. Rezu­mînd, putem spune:

Direcţia de la Convorbiri Literare a însemnat:

Biruinţa limbei poporului ca limba literară. – Rus­tica natura a învins.

– Afirmarea unităţii culturale în toată întinderea poporului românesc. – Sub ochii noştri, pentru consideraţiuni de graniţă, s’au creiat în Balcani deosebiri de ortografie între Bulgari şi Sîrbi, şi s’a lărgit distanţa dialectelor spre a des­părţi înadins anume unităţi etnice. Ce s’ar fi întîmplat cu poporul românesc, dacă triumfa limba şi ortografia lui Pumnul în Bucovina, a lui Cipariu în Ardeal şi a lui Eliade în Muntenia?

– Pregătirea unităţii politice pe temeiul unităţii cul­turale”.

Consideră îndreptăţit a sublinia  componenţa social-naţională a Direcţiei de la Convorbiri literare.

Despre prima serie a foii remarcă lunga şi glorioasa direcţie a d-lui Iacob Negruzzi. Într-o notă de subsol, reproduce o frază publicată în 1901 în revistă: „Departe şi de pesimism, şi de optimismul naiv, scriitorii dela Convorbiri au ţinut calea mijlocie, respectînd dreptar le criticei doritoare de a afla numai adevărul, şi au considerat grija de ii naţiune ca suprema datorie a omului do cultură”.

Se consideră obligat să afirme, în contextul unei modernizări nu totdeauna potrivită situaţiei reale din Ţară, manieră asemănătoare aceleia din vremea primilor junimişti şi totodată prea asemănătoare celei de azi: „…Toţi cei credincioşi tradiţiei întemeiate acum 60 de ani, toţi am socotit, că, după atîta destrămare na­ţională, provocată în parte de unele influenţe moderne inevita­bile, iar în parte de nişte imitatori lipsiţi de critica, trebuia şi trebue să urmeze o perioadă de îndreptare a poporului şi a culturii româneşti, începînd cu întremarea organică a elementului autohton, şi pînă la şcoala cărţii, sprijinită pe şcoala muncii tradiţionale a poporului nostru.

Iată gîndul cu care am trăit de la 1907 pînă la război. Ca rurali ce sîntem, am stăruit în calea cea veche a vieţii neomului, fără să ne impresioneze o clipă nici critica ieftină a eterogenilor care, necunoscutul firea şi limba poporului nostru, nu pot crea nimic viabil, ci-şi pun toată nădejdea în cons­trucţii de imitaţie quasi-erudită, nici modernităţile tot  aşa de ieftine, care umplu azi toate cărările, ademenind doar sufletele amorfe şi pe cele lipsite de echilibru. Noi cinstim şl iubim tot forma veche şi verificată. De apa limpede a literaturii  noastre populare şi de apa vie a literaturii lui Alecsandri, Eminescu, Creangă, Coşbuc şi cei de un fel cu ei nu ne vom sătura niciodată, cum nu ne săturăm de clasicii tuturor literaturilor trecute peste piatra de încercare a veacurilor. Aceasta a fost fără clintire direcţia Convorbirilor Literare, ca o con­tinuare a strălucitei primăveri literare de acum 60 de ani”.

  1. Mehedinţi subliniază continuitatea revistei în pofida unor mari piedici, mai ales cauzate de situaţia economică de după prima conflagraţie mondială. Totuşi, socoteala direcţiei urmate pînă aici e rotundă: „Convorbiri literare au fost, au rămas şi vor să rămînă ex­presia sinceră a sufletului românesc. S’au schimbat doar per­soanele, dar ţinta a rămas aceiaşi: năzuinţa de a exprima cît mai deplin toi ce este caracteristic in fiinţa poporului nostru.

Ţintă urmărită cu program şi de actuala echipă redacţională. Spiritul convorbirist impregnat şi de primul director al foii a reuşit să se perpetueze dincolo de mode şi timp, dincolo de devieri ale celor care nu i-au înţeles menirea şi-a păstrat vigoarea şi deschiderea către creatorii de pe întreg spaţiul limbii române.

Filosoful Ion Petrovici, junimist, constant colaborator al revistei, ministru în cadrul Ministerului Instrucţiei Publice, la acea vreme, are două intervenţii în numărul festiv. Primul, Rînduri jubiliare, prezintă contextul în care îndrumat de Maiorescu are bucuria de a publica în Convorbiri literare seria I. Bogdan, este drept, totuşi, nu în acele aureolate de subt direcţia lui Iacob Negruzzi. Pentru filosof revista la noi în Ţară apare ca un fenomen: „Mai întîi, prin raritatea lui Convorbiri literare au văzut dispărînd toate revistele din acelaş leat cu ele, ba încă şi altele născute cu mult în urma lor. Această longevitate excepţională e cu atît mai frapantă, cu cît falnica revistă n’a înotat niciodată în fonduri şi n’a fost nici o publi­caţie populară, cu legiuni de cetitori. A cunoscut chiar şi peri­oade de penumbră, cînd părea gata să înceteze, – şi totuş a supravieţuit. Faina acestei longevităţi minunate rezidii în entusiasmul unora şi în spiritul de jertfă al tuturor care au condus-o şi au făcut zid în jurul ei. Că a existat un atare entuziasm şi spirit de sacrificiu in zilele fericite cînd s’a întemeiat această revistă – care rămîne pururea legată de aşezarea serioasă a temeliilor noastre culturale – lucrul e mai puţin cu­rios. Partea mai surprinzătoare e că s’au găsit rezerve întinse de elan sufletesc şi după-ce această revistă şi-a încheiat opera ei de căpetenie – opera vechii Junimi. Entuziasmul pe care Convorbirile Literare l’au întîlnit la unii în toate vremurile, chiar atunci cînd năzuinţele nouă îşi creiau alte organe de publicitate şi rolul bătrînei reviste părea sfîrşit, izvorăşte dintr’unul din cele mai nobile sentimente: cultul suvenirului Istoric, care nu se poate mărgini pentru unii, în a te închina pur şi simplu la trecut, lăsîndu-1 în ceaţa lui crescîndă, ci te obligă să-i întreţii activ monumentele, prelungindu-le fiinţa în actualitate. De aicea a purces dorinţa de-a păstra această revistă glorioasă, ca o punte între zilele noastre şi cele mai frumoase năzuinţe ale trecutului nostru literar, de-a o păstra ca un loc de consacrare al talentelor, ca imaginea veşnic amintitoare a tradiţiilor sănătoase, – ceiace nu exclude totuş, ca fără să faci din această revistă un cîmp al experienţelor avansate, s’o ţii în pasul vremii, atît cît îngădue prudenţa şi măsura suverană a cuiva care are o slavă ş’un trecut…”.

Nu doar el, ci întreaga lui generaţie, ţine să ne spună, au suferit ascendentul moral al operei junimiste şi-a „Convorbirilor literare”.

În ultimele rînduri, fără a avea certitudinea asupra gîndirii următoarelor generaţii se arată încrezător în perpetuarea foi, şi aceste pagini sînt argumentul că a avut bună şi întemeiată viziune: „Nu ştiu ce vor gîndi generaţiile viitoare despre opera Junimei şi despre Convorbiri. Poate că cu trecerea anilor va slăbi magia unei influenţe care se îndepărtează… Dar în locul acelui răsunet sufletesc, aşa de puternic încă în vremea tinereţii mele, se poate substitui un sentiment de nobilă datorie pentru toate generaţiile: acela de-a prelungi la nesfîrşit viaţa unui organ cultural, care a făcut atîtea servicii, şi-a înfruntat atîtea vicisitudini şi care este bine să rămîe – ca o chestie de mîndrie naţională – coextensiv cu evoluţia culturală a ţării noastre, ca simbol al unor directive ferme care triumfă şi care nu cedează”.

A doua intervenţie a lui I. Petrovici este ceva mai scurtă şi în care vorbeşte despre Rostul „Convorbirilor literare”. Remarcă longevitatea excepţională şi graţie norocului de a fi animate şi conduse de oameni stăruitori: „Convorbiri literare au reuşit trecînd cu succes de anii mortalităţei maximale în lumea revistelor, – care e timpul celor doi-trei ani dela apariţie, – au reuşit să constitue o tra­diţie glorioasă. Aşa în cît, atunci cînd întemeietorii lor au lăsat conducerea din mînă, s’au găsit oameni din altă generaţie care să fie mîndri să le ducă mai departe, transmiţîndu-le ca un depozit sacru generaţiilor viitoare”.

Se înţelege care a fost menirea şi ce operă au făptuit Convorbirile: „Revista fondată de Junimea la Iaşi, a introdus regulă, măsură şi selectiune în produsele noastre culturalo. în deosebi în cele literare.

Opera întreprinsă de Convorbirile Literare a fost în­coronată de o izbîndă desăvîrşită, înlăturîndu-se pentru tot­deauna confuzia şi dezorientarea, care domneau mai înainte. A fost un moment similar în evoluţia culturii româneşti, cu momentul geologic cînd s’a prins cea dintîiu coajă solidă pe masa haotică a planeţii. Convorbirile Literare ne-au dat o primă rotunjire şi o primă pătură solidă. Neapărat, procesul de evoluţie al culturei noastre a mers mai departe, s’au pus şi alte probleme a căror iniţiativă au avut-o alte reviste şi Organe de publicitate. Totuşi, nici una nu se poate comparai cu iniţiativa de pe vremuri a Convorbirilor Literare, care n’au stat în serviciul unor directive pasagere, ci a însăşi con­diţiilor permanente ale culturei româneşti”.

Dă răspuns şi la ce se poate întîmpla după împlinirea rolului îndrumător iniţial, la alternativa de a fi un suvenir istoric la care să ne închinăm cu pietate, sau poate să mai aibă o actualitate, dacă mai are forţă competitivă şi pentru viitor: „Eu socotesc că da, deşi rătăcirile împotriva că­rora au luptat pe vremuri Convorbirile, sînt apuse pentru totdeauna.

Convorbirile Literare pot rămînea înainte ea un îndreptar permanent şi sigur faţă de tot felul de rătăciri. Şi chiar dacă n’ar mai participa la tumultul luptelor cotidiene, ele îşi pot avea mai departe rolul unui bătrîn patriarh, care planează deasupra vicisitudinilor, dar la care recurgi în momente de cumpănă, care dă supremul Îndreptar şi suprema consacrare.

Rătăciri literare vor exista şi în viitor, chiar dacă nu vor mai putea apare formele grosiere şi rudimentare care in­vadau literatura noastră la apariţia Convorbirilor. Pe lîngă acei care nu se pot; şui pe cal, mai sînt aceia care sar dincolo de cal. Şi de multe ori se potrivesc formele primitivilor cu acelea ale ultrarafinaţilor. De aci nevoia eternă a criticei Convorbiriste”.

Dacă iniţiatorul a fost fanionul unui grup, este astăzi (la 60 de ani, n.n.) un steag naţional şi face parte integrantă din viaţa culturală a neamului nostru, spune I. Petrovici, şi cum spune filozoful, la cei peste 151 de ani sîntem încrezători că reuşim să fim un astfel de steag, unul benefic întru slujirea culturii naţionale.

Prezent la Şedinţa festivă din 20 Martie, Cuvîntarea D-lui Iacob Negruzzi este reprodusă în paginile numărului festiv. Bun prilej de a reitera în scurt ce a spus în Amintiri din Junimea, dar şi în vasta lui corespondenţă, mai ales cu toată floarea literaturii române: „Astăzi, deşi nu mă simt încă în stare cu totul normală de sănătate, am ţinut să iau parte Ia această adunare, căci Convorbirile Literare au jucat un rol însemnat într’o bună parte a vieţei mele. Eram de 24 ani cînd societatea Junimea din Iaşi m’a însărcinat eu conducerea revistei ce voia să înfiinţeze. Cu drept cuvînt, am stat atunci pe gînduri dacă trebue să primesc această însărcinare căci, după natura mea, eu nu puteam, cum fac alţii, să părăsesc după un an sau doi o lucrare începută. – Numai eu ştiu greutăţile ce am avut, greutăţi materiale în fiecare an mai mari, căci trimiteam revista gratis la cele mai multe societăţi româneşti mai ales de studenţi şi de şcolari din toate părţile Austro-Ungariei. Însă cu ocaziunea trecerii mele după 23 ani de profesoral de la Universitatea din Iaşi la cea din Bucureşti, greutăţile materiale au dispărut, de­viind librăria Socec & Comp. editoarea Convorbirilor Li­terare.

Aci am condus revista pînă la împlinirea de 30 de am aproape şi Convorbirile Literare se socoteau de mulţi ani ca proprietatea mea personală. Eu acoperisem golurile materiale; eu duceam toată corespondenţa, atît acea relativă ia. partea administrativă cît şi la partea literară; eu stăruiam la au­torii, ce se deosebeau atunci, să colaboreze la Convorbiri… Şi de ce autori însemnaţi se bucurau în acea vreme toate pro­vinciile române! Menţionînd numai pe cei încetaţi acum din viaţă am avut colaboratori pe Const. Negruzzi, V. Alecsandri, Titu Maiorescu, Mihail Eminescu, Ion Creangă, Caragiale, cu care am lucrat împreună la piese de teatru, V. Conta, N. Gane, Ant. Naum; I. Slavici, Alex. Xenopol, Duiliu Zamfirescu, Veronica Micle, D. Onciu, Gh. Panu, I. Bogdan, care după 30 de ani m’a înlocuit pe cîtva timp la conducerea revistei; apoi Lambrior, Coşbuc, şi atîţi alţi autori chiar din cei ce combătuse cu înverşunare direcţia „Convorbirilor1– în cei întîi PK fli existenţii sale, ca Haşdeu, Tocilescu şi atîţi alţii. Să se bage de seamă că nu citez pe nici unul din autorii ce sînt In viaţă şi pe care îi cred cei mai însemnaţi scriitori ai Ro­manilor de astăzi. Ion Creangă, autorul cel mai popular, mi-a mărturisit că de n’ar fi fost Convorbirile, el nu ar fi avut niciodată ideea să scrie poveştile şi amintirile sale din copi­lărie. Şi ce păcat ar fi fost!

Pe mulţi din aceşti autori i-am adus eu la Iaşi unde se publicau la început Convorbirile ca de exemplu, pe Eminescu, Bodnărescu, Slavici, Strajan şi alţii care şi-au găsit mijloace de traiu în fosta capitală a Moldovei, pînă cînd posturile în care au fost numiţi definitiv i-au împrăştiat în mai multe oraşe din ţară: în Bucureşti, Craiova, Dorohoi şi altele.

Convorbirile Literare au avut ca consequenţă reluarea limbii populare în literatură, limbă care se schimbase în una artificială de hatîrul latinităţii, aceasta mai ales din cauze politice; au avut ca consecinţă în special în ceea ce priveşte poezia lirică, întoarcerea la sentimente adevărate; au introdus critica aspră şi dreaptă în locul laudelor reciproce, ce erau munci la modă; au readus publicul cel mare la dragostea literaturii naţionale, care începuse să dispară; şi au dat curaj şi autoritate scriitorilor care nu admiteau latinizarea limbii li­terare, mai ales, precum am spus, din motive politice.

Fie ca Convorbirile urmînd pe calea apucată să aibă un lung şi frumos viitor!”

Şi încheie, nu diferit de cum încheiem şi noi astăzi, la astfel de momente: „Doresc ca mulţi, cît de mulţi, dac’ar fi cu putinţă chiar uiţi din actualii colaboratori să se adune după 40 de ani şi să serbeze, aşa cum serbăm noi astăzi, împlinirea a o sută de ani de la înfiinţarea Convorbirilor Literare”.

De o mare frumuseţe şi căldură sufletească este Cuvîntarea de la banchetul „Convorbirilor literare” în ziua de 19 ianuarie 1908, în Bucureşti a novelistului N. Gane, înserată în acelaşi număr festiv, şi ce merită citată cît mai larg: „Mare a fost bucuria ce am simţit cînd am primit poftirea la banchetul de astăzi, unde am avut nespusă plăcere să mă întîlnesc cu vechii mei tovarăşi de muncă literară din tinereţă.

Într’adevăr, cînd mă văd astăzi alături cu d-nii Carp, Theodor Rosetti, Maiorescu şi Jacob Negruzzi, patru din cei cinci întemeetori ai vechii Junimi Literare, mă simt parcă reîntinerit. Am iluzia că cei 24 ani trecuţi de la ultimul ban­chet au fost numai un vis şi că firul tradiţiei n’a. fost nici odată rupt.

Cînd însă mă uit mai cu luare aminte împrejur, simt că. o picătură de melancolie se strecoară în sufletul meu faţa cu multele goluri, ce în acest lung răstimp s’au produs în rîn­durile scriitorilor de la Convorbiri.

Astfel, Domnilor, unde-i vesela Caracudă cu şeful ei Miron Pompiliu, vestita Caracudă clefăitoare, cum o pore­clisem noi pe vremea aceea, fiind că la banchete. mai mult mînca de cît vorbea? N’a mai rămas nici unul.

Unde sînt cei novă care n’au înţeles nici, odată nimic din aforismele sau aşa numitele anaforale ale răposatului Bodnărescu? N’a rămas de cît unul singur, preşedintele lor, care; e de faţă şi care are onoare a vi se închina.

Unde sînt nebunii care au ales pe Titu Maiorescu de, tata lor, nu doar că eră mai nebun de cat dînşii, ci tocmai pentru a-i mai struni de lat nebunii?… Unii au trecut în Nir­vana, după vorba lui Pogor, iar alţii din nebuni ce erau s’au cuminţit, însă bine înţeles fără voia lor.

Nu-mi rămîne domnilor decît să mă rog lui Dumnezeu din toată inima ca Convorbirile, această revistă, cea mai veche dintre toate, decanul tuturor foilor din ţară, care a împrăştiat mai multă lumină, care a săpat brazde mai adînci în ogorul literaturei noastre, care a schimbai din temelie limba noastră scrisă şi vorbită, care anul trecut a sărbătorit ai 40-lea an al existenţei sale, nu-mi rămîne, zic, decît să mă rog lui Dum­nezeu ca această ilustră revistă să ajungă ziua fericita să sărbătorească Centenarul! Băgaţi de seamă Domnilor că în momentul de faţa luăm un angajament solemn ca la jubileul de 100 ani nimenea să nu lipsească la .apelul nominal”.

Sfîrşitul Cuvîntării este dedicat lui Iacob Negruzzi: „Şi acum domnilor vă rog să-mi daţi voe să închin acest pahar-în sănătatea amicului şi confratelui meu de la Convor­biri, Jacob Negruzzi, care timp de 29 ani în şir a condus această revista cu dragoste, cu glorie, aşi putea zice, şi căruia dacă Dumnezeu nu i-a acordat spre răsplată copii de pe natură de care se: poată bucura, i-a acordat în schimb prin puterea ta­lentului său copii de pe natură de care ne bucurăm noi şi care au avantajul asupra celorlalţi că nu vor muri niciodată.

Să trăiască deci Jacob Negruzzi primul director al Con­vorbirilor!… Să trăiască d-nii Bogdan şi Mehedinţi vrednicii succesori ai lui Jacob Negruzzi! Sa trăim şi noi eu toţii!”

Pe 29 iunie 1907, de la Sibiu, Octavian Goga într-o epistolă adresată prozatorului director al Convorbirilor, Simion Mehedinţi, îi spune: „De mult am fost învăţat să socotesc revista Convorbiri o încorporare a unor năzuinţe literare superioare atîtor încer­cări trecătoare din puzderia de tiparuri de la noi şi din Ţară. Pe lîngă tradiţia frumoasă a Junimei, care în mintea noastră a celor de astăzi pare o poveste senină, această revistă a fost singura din multele publicaţii periodice care a găzduit totdeau­na o fermentare de idei şi n’a fost supusă capriciilor personale. Şi pe lîngă aceste, scrierile tuturor Ardelenilor noştri mai de seamă au trecut prin proba de foc a Convorbirilor. Una din nădejdile cele mai frumoase ale închipuirii mele de începător era odinioară gîndul că voi putea odată  să colaborez la Con­vorbiri”.

Şi legat de schimbul epistolelor de acest fundamental corpus realizat de I.E. Torouţiu prin cele 13 volume de Studii şi documente literare, în Introducerea sa la volumul V, apărut în 1934, citează pe Scarlat Preajbă, pseudonimul lui Nicolae Negreanu, care comentează apariţia primului volum din această serie în revista lui Lega Moraru, Făt-Frumos, anul VII, nr. 1-3, 1932. Spicuim cîteva rînduri: „Am văzut în aceste scrisori, dincolo de ceea ce litera tipărită e în stare să arate. Am văzut profilîndu-se figuri de oameni mari, vremuri de înălţare, care, luînd forme concrete, traduse prin fapt, au însemnat întîiele aşezări ale României moderne.

«Sutele de scrisori publicate în Studii şi Documente Literare ne introduc în intimitatea scriitorilor menţio­naţi, pe care îi putem cunoaşte mai de aproape şi mai bine, prin scrisori, decît prin operele lor literare. Operele sînt produsul a o mulţime de factori determinanţi, în adevăr, care duc departe, de multe ori, de ceea ce înseamnă personalitatea şi identitatea scriitorului. Una e opera şi altul e scriitorul. În operă intervin forme, fantezii, artificii, pe care scriitorul le introduce dinadins. În operă scriitorul ştie să apară altfel de cum este în realitate. În scrisori mai nimic nu se poate ascunde. Sufletul e redat în toată plinătatea lui. Personalitatea apare, în scrisori, aşa cum este în realitate, cu calităţi sau defecte, cu lărgime de spirit sau cu îngustime, cu capricii, cu perseverenţă diabolică, cu ascun­zişuri sau cu bunătate de suflet»”.

În toate cele ce le-am scris despre junimişti şi convorbirişti am apelat nu o dată la aceste epistole care dezvăluie într-o lumină mai clară şi fără marcă, structura relaţiilor dintre corespondenţi, nu mai puţin caracterele acestora.

Fragmentul din scrisoarea lui Goga rezonează cu discursul său omagial: Junimea şi Iacob Negruzzi. Elogiu rostit la Academia Română pe 4 decembrie 1931, înserat şi de reviste Gîndirea, fidelă direcţiei convorbiriste.

Asistăm la una din cele mai aplicate iluminări ale meritelor directorului primei serii a foii junimiste. După o contextualizare istorică, socială şi culturală, apariţia Societăţii Junimea şi a foii ce o reprezintă, discursul se revarsă asupra celui elogiat: „Tagma, din fire iritabilă, se complica prin însăş compoziţia ei sufletească 5 diverse aptitudini în lumea abstracţiunii, brodate pe instinctele unei civilizaţii de prima generaţie. Evident că omul care trebuia să domine situaţia într’o astfel de înjghebare, avea trebuinţă de o dublă în­vestitură : o netăgăduită prestanţă intelectuală şi anumite dispoziţii native de muncă şi ordine, pe care numai distincţia unei moşteniri sufleteşti le putea pune la îndemînă.

Norocul a vrut ca toate acestea să se încarneze în domnul Iacob Negruzzi.

Din cele dintîi zile ale Junimii, a cărei origină, după expresia glumeţului Vasile Pogor, se pierde în noaptea timpurilor, d-sa a fost din promotorii de căpetenie. Tînărul profesor, venit din Germania către sfîrşitul anului 1863, alături cu Maiorescu, Carp, Th. Rosetti şi Pogor, a aranjat cel dintîi ciclu de prelegeri populare la Iaşi, cari au dat naştere Junimii. Iacob Negruzzi a devenit dela început majordomul societăţii, spiritul ei organi­zator. Soarta în adevăr îl predestinase acestui rol de chibzuită diriguire literară.

În mijlocul cărturarilor dela Iaşi, cu diversitatea lor de preocupări, Maiorescu reprezenta formula de gîndire reformatoare, iar Iacob Negruzzi trăsătura de unire între elementele disparate, menită să le reconcilieze între ele şi să le înşiruie pe aceiaşi platformă de luptă. In vîltoarea atît de agitată a veacului trecut, care a procreat România modernă, cea mai luminoasă pagină e desigur a acestui sinedriu de conspiratori intelectuali, printre cari silueta mobilă a nonagenarului de azi răspîndea pasiune, tenacitate şi acea mîndrie de clan care e la temelia tuturor biruinţelor colective…

Revista Convorbiri Literare apare ia 1 Martie 1867. Redactorul ei e I. Negruzzi. Rostul acestui organ e clasat limpede în istoria culturii noastre. Opera de dărîmare şi noua clă­dire în spiritul public la noi, îndeplinită de aceşti războinici neînduraţi, e hotărîtoare. Problemele cardinale ale redeşteptării s’au lămurit aici categoric şi definitiv. Criticismul ascuţit şi distrugător a desfiinţat pe rînd multe divagaţii, punînd cultul competenţei la baza unei civilizaţii începătoare. S’au dat mai întîi preceptele normale pentru închegarea unei limbi literare. S’a făcut prin aceasta nu numai un pas înainte în desţelenirea minţii unui popor, dar s’a fixat şi supremul criteriu pentru unitatea lui.

Cine priveşte azi cu ochi de analist în jurul lui şi înregistrează ravagiile zilnice ale resturilor de străinism, care tulbură încă unisonul simţirii noastre pe atîtea chestiuni de mare interes obştesc, se gîndeşte cu înfricoşare prin ce coridoare întunecate ne-am plimbă încă, dacă Convorbirile n’ar fi deschis cele dintîi luminişuri şi n’ar fi netezit drumul? Unde-am fi oare, dacă ac­tualele tribulaţii ale unui regionalism politic inoportun s’ar complica şi cu renitenţa lui u scurt, bunăoară în ortografia dela Blaj? Maiorescianismul e cea dintîi epocă de matu­ritate la noi, colaboratorii Junimii sînt enciclopediştii României. Destinul a hotărît ca după cea dintîi perioadă de răscolire critică, să se ridice şi stîlpul de lumină orbitoare care să dea tuturor fiorii artei eterne. Profilul lui Eminescu s’a ivit la Convorbiri. Prin rostui maestrului nu numai limba veche şi înţeleaptă a intrat în prerogativele ei naturale, sfăr­mînd teoriile grămăticilor, dar geniul creator ne-a strîns pe toţi laolaltă în aceiaş tabără sufletească, lăsînd unirea politică să se desprindă în mod logic ca un-fruct copt al împli­nirii unui proces de creştere.

Dacă acest curs de înaltă pedagogie a unui neam şi-a menţinut linia dreaptă şi caracterul de continuitate într’o ţară unde îndemnurile reformatoare se năşteau şi mureau cu aceiaş uşurinţă, minunea se datoreşte D-lui Iacob Negruzzi. Neobositul animator, dela masa lui de scris ca dela un post de comandă a diriguit îndărătnica şi strălucita bătălie literară. Plin de invenţie in urzirea planului, pătimaş în crezul lui, neiertător cu adversarul şi întărindu-şi propriul front cu rezerve noi descoperite cu multă dibăcie, D-sa şi-a urmărit programul, cu aceiaşi preciziune de bun gospodar, treizeci de ani.

Redactorul Convorbirilor a privit în toate părţile şi a angajat toate pro­vinciile locuite de români. Colecţiile revistei pe cele trei decenii, sînt dovada că a pipăit românismul în întreagă ramificarea lui. In această vreme, ca scriitor, a atins toate genurile. Cu-o vivacitate de spirit elastic, cu înclinări deosebite de bun observator al fenomenelor politico-sociale pline de pitoresc în acele zile de prefacere, cu daruri de bun povestitor şi dispoziţii de umor sănătos moştenite de acasă, agerul publicist s’a menţinut pe primul plan al interesului public. Negreşit, multe din aceste pagini au fost eclipsate de producţia al­tora, versurile uşoare s’au evaporat, satirele electorale s’au încadrat în epoca lor, piesele de teatru au devenit documente de istorie literară, dar în vestitele Copii de pe natură s’a păstrat încă pe seama posterităţii o lectură de-un blînd farmec arhaic, care te învăluie cu ispite de demult şi cu o dulce moleşală, ca un păhărel de Cotnar vechi sorbit în ar­hondaricul unei mănăstiri…”.

Poetul pătimirii noastre aduce un binemeritat elogiu celui care a iubit revista, literatura română şi pe cei care o scriu ca nimeni altul dintre mai cunoscuţii sau mai obscurii directoraşu de reviste.

În prima zi a anului 1927, moare după 55 de ani de fericită convieţuire soţia lui Iacob Negruzzi, Maria Radu Rosetti – supranumită de convorbirişti, consoarta Convorbirilor. O grea şi copleşitoare lovitură pentru bătrînul convorbirist.

Numerele pe ianuarie-mai 1937, cînd revista marca 70 de ani Convorbiri literare publică articolul lui Al. Iordan: Iacob Negruzzi în istoria literaturii româneşti. Pleacă de la rîndurile ce şi le  consacră autorul Copiilor de pe natură, în Dicţionarul Junimii şi se arată neîncrezător că posteritatea i-ar fi împlinit aşteptările, cu toate că meritele lui Iacob Negruzzi au fost elogiate, în cuvinte de dreaptă preţuire, dezunii din cercetătorii trecutului nostru literar”. Şi-l citează pe C. Meisner din Convorbiri literare, ian.-febr. 1932, din articolul Iacob Negruzzi, în fond un necrolog, din care spicuim: „Dacă Societatea Junimea ar fi putut lua fiinţă şi fără existenţa lui Iacob Negruzzi, numele celorlalţi patru fondatori: Titu Maiorescu, P. Carp, Th. Rosetti, V. Pogor, chezăşuind această posibilitate; daca Convorbirile literare mulţumită aceloraşi personalităţi ar fi putut vedea lumina zilei si în lipsa lui; se poate afirma neriscat că, de nu era cel care ne-a părăsit acum, aceasta revistă, organ ce a adus aşa de incomensurabile servicii limbii şi literaturii româneşti, nu putea trăi, nu se putea menţine, m vederea mai cu seamă că acele vremuri erau încă neprielnice unor năzuinţe culturale superioare”.

E greu de a afla contraargumente la afirmaţia lui C. Meisner că în absenţa lui Negruzzi, revista nu putea trăi. Încă o realizare pe care o evidenţiază Al. Iordan şi rare cazuri să o mai fi pus şi alţii în lumină este că: „Iacob Negruzzi a reuşit prin Convorbirile literare, pe de o parte să dea un nou şi salutar imbold literaturii româneşti, iar pe de alta să săvîrşească unirea sufletească a tuturor Românilor, cu o jumătate do veac înainte de unirea teritorială.

Fondator, gazdă şi secretar perpetuu al Junimii, director, redactor, secretar, casier şi corector al Convorbirilor, Iacob Negruzzi, a fost unul din cei mai importanţi factori ai dozvoltării literaturii române moderne. Şi, numai oprindu-ne mai atent asupra îndatoririlor şi muncii ce-i revenea din deţinerea onorifică a atîtor atribuţiuni, ne putem da seama de adevărata lui va­loare pentru cultura românească”.

La sărbătorirea celor şapte decenii, un tînăr colaborator, Ovidiu Constant, în articolul său Primul fenomen cultural românesc (ian.-febr. 1937) nota: „«Convorbirile» reprezintă acum fenomenul cultural românesc” şi mai încolo citim: „Indiferent de sensul în care acceptăm «cultura», «convorbirismul» este primul fenomen cultural românesc. Îl însoţeşte un caracter de unicitate, fiindcă el nu este expresia sau spiritualitatea unui salon literar, iar «Junimea» a depăşit cadrele unui cerc literar, pentru a deveni, un «sistem» de gîndire a societăţii româneşti dela a doua jumătate a veacului trecut pînă azi. «Juni­mismul» s’a stabilizat ca un spirit al epocei şi o bursă de valori spirituale pentru acest popor care se trezea atunci – şi chiar prin acest act la o vieaţă proprie.

De aceea, «convorbirismul» reprezintă un fenomen spontan de cultură şi nu un simplu curent literar, un fenomen care a avut o durată impresionantă şi o intensitate de reprezentare, prin apa­riţia celor trei: Eminescu, Creangă şi Caragiale.

Cîteva principii fundamentale, care la început «maioresciene» au intrat apoi în patrimoniul valorilor convorbiriste: necesitatea unei culturi româneşti, mai bine lipsă de cultură, decît o cultură falsa, purificarea limbii, deosebirea eticului de estetic sau valori­ficarea poeziei poporane, ce reprezintă altceva decît nervurile unui fenomen cultural?

Cultural în directive, adică în statica mişcării, «convorbi­rismul» se dinamizează prin apariţia marilor spirite, care aduc partea de creaţiune în fenomenul cultural.

Eminescu, Creangă şi Caragiale reprezintă afirmaţia «convorbirismului» în cultura umanităţii. Marile spirite au o covîrşitoare influentă asupra omenirii”.

Şi finalizează cu două interogaţii lămuritoare: „Este altceva o cultură, decît un sistem de principii intelectuale şi un şir de mari interpreţi ai etnicului spiritual? Şi nu este convorbirismul prima spiritualitate românească?”

Pe 6 ianuarie 1932, la orele 9 moare în Bucureşti Iacob Negruzzi, cel dintîi membru al Junimii, a fost şi cel din urmă care a plecat în lumea drepţilor, le-a supravieţuit fondatorilor, a fost contemporan, martor şi participant direct la modernizarea României.

Mircea Zaciu într-un volum de Glose, publicat la Dacia, în 1970, are cel puţin două studii dedicate strict foii junimiste: O arhivă a culturii româneşti şi „Convorbiri”  şi Transilvania. Sînt pagini prin care este marcat centenarul revistei, care abia în 1970 reapare. Primul studiu este o încercare de a reduce măcar cu un semiton opiniile prea tranşante ale lui E. Lovinescu şi Tudor Vianum şi nu doar a lor, de identificare a revistei cu destinul lui Titu Maiorescu, şi pe care le consideră drept o exagerare, criticul strict junimist, recte, maiorescian, a fost repede depăşit. Criticul de la Cluj vede în Convorbiri o adevărată arhivă a gîndirii româneşti şi totodată o epocă de cultură. În viitorul studiu este preocupat de rolul lui Iacob Negruzzi şi importanţa lui în afirmarea unităţii culturale româneşti, nu mai puţin a unei estetici naţionale: „Mai mult chiar decît Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, ştiind să tempe­reze atîtea din aversiunile şi entuziasmele bruşte ale prietenului său, a văzut în Convorbiri o publicaţie «menită să militeze pentru unitatea culturală a tuturor românilor, înaintea unitatăţii lor politice şi preparînd-o pe aceea, recuperînd pe toţi aliaţii posibili, îndepărtaţi sau jigniţi de răsunătoarele campanii maioresciene”.

Pompiliu Marcea, în „Convorbiri literare” şi spiritul critic, publicată în 1972, în siajul celor afirmate de Mircea Zaciu, consemna: „Cugetînd la calitatea şi durata Convorbirilor literare şi la oamenii care i le-au asigurat, se cuvine ca, după Maiorescu să-l aşezăm pe neobositul, harnicul şi devo­tatul Iaocb Negruzzi. Fără el doctrina maioresciană n-ar fi căpătat prestigiul şi influenţa pe care le-au avut şi, sigur, am fi lipsiţi astăzi de unele dintre marile creaţii publicate în paginile revistei. Viaţa Convorbirilor, am în­cercat deja să arătăm, se leagă strîns de activitatea re­dactorului ei. Practic, Iacob Negruzzi este autorul re­vistei. închipuindu-ne, un moment că publicaţia, ca atîtea altele din epocă, ar fi încetat să mai apară, ne punem, în mod firesc întrebarea dacă, lipsiţi de stimulentul pu­blicării, şi încă într-o revistă de o asemenea ţinută, atîţia dintre scriitori ar fi continuat să scrie. Căci, în ciuda oricăror declaraţii, nimeni nu scrie pentru sine însuşi sau pentru familie. Un scriitor fără cititor este o absurditate. Asigurind apariţia revistei, Iacob Negruzzi a asigurat, de fapt, nu numai apariţia dar şi crearea lite­raturii publicate. Nu exagerăm spunînd că, în acest sens, un bun conducător al unei, publicaţii este şi coautorul lucrărilor ce publică. Iar în cazul conducătorului Convorbirilor exagerăm cu atît mai puţin. Iacob Negruzzi se cuvine să fie aşezat în Panteonul istoriei noastre culturale. Lîngă Maiorescu şi ceilalţi”.

Apariţia, existenţa şi continuitatea Convorbirilor literare şi a spiritului convorbirist, a Convorbirilor într-un interval de timp care a depăşit un secol şi jumătate este opera exclusivă a lui Iacob Negruzzi, primul ei redactor şi director. Realitate ocultată cu o curioasă obstinaţie, inclusiv de către mulţi istorici şi critici literari buni cercetători ai fenomenului convorbirist.

Acum, la Centenarul Marii Uniri, merită să ne amintim, cum scria Tzigara-Samurcaş în numărul pe ianuarie 1931, că renumele şi vechimea revistelor au servit ca argumente decisive împotriva insinuării veci­nilor noştri care, în dezbaterile Ligii Naţiunilor din vara trecuta au încercat să ne înfăţişeze ca lipsiţi de orice viaţă culturală cu caracter românesc.

Cel care a apelat la trimiterile din Ţară a celor peste şaizeci de tomuri ale revistei Convorbiri a fost N. Titulescu, care le-a prezentat la Liga Naţională (unde era nu doar reprezentant al Ţării, ci şi Preşedintele Ligii) ca argument că sîntem o Ţară de cultură.

Aceste pagini sînt o încercare de contextualizare şi afirmare a rolului jucat de Iacob Negruzzi la Junimea, dar prin excelenţă la Convorbiri literare, revistă căreia dacă nu i-ar fi asigurat consistenţa, deschiderea naţională şi o importantă continuitate, istoria literaturii române din ultimul veac şi jumătate ar fi fost cu totul altfel şi sigur mai sărac.

Revista indexata EBSCO