Jun 4, 2018

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Abdelwahed SOUAYAH

Născut la 20 octombrie 1966 la Bembla/Monastir, poetul şi traducătorul tunisian  Abdelwahed Souayah, absolvent als Universităţii din Sousse, predă limba şi literatura arabă la un liceu din

oraşul natal.

Este unul din iniţiatorii curentului literar modern tunisian intitulat “Mişcarea textului”.

Ii întâlnim semnătura în prestigioase reviste literare din Tunisia şi din majoritatea ţărilor arabe, precum şi în  Franţa, Germania, Austria, Mexico. De asemenea este un invitat frecvent al multor emisiuni de radio şi televiziune, ca şi al festivalurilor internaţionale de poezie.

Creaţa sa literară numără n prezent cinci volume de poeme în proză, precum şi proză scurtă, critică literară, studii şi eseuri. Ultima publicaţie: “Eu  scriu pentru copac”, 2017, Editions Badaoui. În funcţia de preşedinte al Filialei Monastir a Uniunii Scriitorilor a sprijinit printre altele o mai bună cunoaştere şi difuzare a poeziei contemporane tunisiene în rândul cititorilor autohtoni şi ai restului lumii arabe, aspirând  în acelaşi timp prin traduceri şi contacte directe la un dialog fructuos cu alţi scriitori ai lumii şi literaturile lor.

 

Poetul tunisian , invitat la începutul lunii februarie a.c la festivalul de poezie  de la Basra/Irak, a vizitat la finele evenimentului literar capitala Bagdad şi Babylon, depre care se spune că s-a afla în centrul lumii, la joncţiunea cerului cu pământul.  Ruinele cetăţii mesopomatice, mai ales biblicul Turn, nu au păstrat, desigur, aceeaşi conotaţie mitică sau simbolică pentru toţi, dar ele atestă rangul şi maiestuozitatea construcţiilor, valoarea înfăptuirii artistice. In fotografie – Wahed Souayah, zăbovind atent în faţa unui basorelief zoomorf.

 

 

Aproape de foc

Timpul  se duce, şi un coşciug pe umeri .

Aproape de mine.

Departe de dumnezeu.

Zilele au trecut în spatele meu.

 

Aproape de picioarele lor.

In noaptea când am căzut brusc.

Inaintea timpului.

 

Adineaori am văzut un colier.

Are numai un cioc.

Din lut.

 

 

Aveam statuia unui câine

care dormea cu mine în pat.

Eram convins că mă apără de duhurile rele,

de care mama îmi povestea noapte de noapte.

Intr-o zi  statuia s-a transformat într-un câine

adevărat şi -acum aveam un Pitbull

înfricoşător.

Mânca într-una şi eu îi făceam toate voile.

Cand n-am fost o zi acasă, el mi-a mâncat singurul copac.

Când am lipsit două zile, mi-a devorat cărţile

şi toate hârtille.

Iar atunci când am rămas o săptămână departe,

mi-a înghiţit copiii.

 

Acum sunt pe stradă, fără adăpost. Aber ieri m-am întors

înapoi din copilărie, ca sa nu văd cum se pregătea

să-mi distrugă  şi casa.

 

 

Blestematul ăsta

se ţine de mine şi de umbra mea

mănâncă şi bea cu mine

imi ocupă patul fără să se descalţe

şi să facă o baie măcar

îi miroase din gură

şi gâfâie la orice răceală

 

mirosul de mare în corp

picături de urină-n chiloţi

şi cântecele dupa miezul nopţii

bănuiala pretenţiilor sale la fiecare

bărbierit jos

masturbările lui

mucurile de ţigară împrăştiate în jur

e un sălbatic când doarme cu mine

din cauza lui trebuie sa merg zilnic la medic

 

blestematul ăsta de trup

 

 

Cădere

În sfârşit s-a întors bucuria

cu picioarele muiate în sânge

s-a întors în burnusul cenuşiu

cumpărat la ultima sărbătoare

bucurie întoarsă în freamăt

ca-ntr-un copac bătrân

cu o pasăre în plin cântec

 

însfârşit s-a întors bucuria

la uşa cea veche fără ferestre

o uşă de lemn ce-şi trecuse

culoarea în ochi şi ochii vedeau

cât a mai aşteptat uşa aceea

cheia

de fier

de-acolo bucuria arunca doar o

privire

îi muriseră picioarele sau pantofii

erau fără viaţă

 

dar acum s-a întors însfârşit

nimeni nu-şi mai aduce aminte

de cele-ntîmplate la sărbătoare

nimeni nu înţelege nimic

nici melcii flămânzi şi-nsetaţi

nu-şi dau

seama

nimeni nu şi-a ridicat ochii la

soare

nici măcar gândurile n-au mai

venit

 

la uşa închisă s-a întors bucuria

şi a trecut alături de singurul

copac de la poartă

lângă acel copac în care verdele

se întorcea

acum în frunze

copacul din care soarele căzuse

brusc

 

 

Clovn

In buzunar un hohot prelung

Pe creştetul capului  o pălărie de fum

O dungă pe fruntea largă cât o dimineaţă

Acum câtva timp deprindea jocul uitării

Bea dimineaţa şi uită

Inoată în dunga frunţii şi uită

Râde de buzunar şi din nou uită

Uitate putorile de pastile din zori

Uitat machiajul zilnic al ochilor

Uitaţi sunt şi norii mânia

Iar când vrea să-şi uite şi capul

Firele de păr izbucnesc în râs

 

 

Copil

 

Mă joc în fiecare zi. Adesea îmi cumpăr o îngheţată

şi o cutie cu ciocolată.

Mă îndeletnicesc cu istorii şi sunt bombardat cu ştiri.

Hainele de sărbătoare mă fac fericit.

Mă piş pe zidul oraşului

şi sărut resturile de pâine inainte de a le arunca la gunoi.

Nu vouă, ci mie mi-a căzut un dinte

şi-acum mă rog de gazelă să-mi dea unul de-al ei.

M-aplec în fiecare noapte peste pat

şi o visez pe Shakira …

După atâţia ani am descoperit că sunt un  copil.

 

 

Sinuciderea unui om mort

între mine şi numele meu e o o relaţie întâmplătoare

şi trupul e o metaforă pentru-un snop de paie-n furtună

nici o stea nu s-a lăsat vreodată prinsă de mine

şi nicicind n-am trezit vreun fluture noaptea

iar cu peştele n-am băut vin împreună nici măcar un pahar

 

dorinţa mea de-a isprăvi cu viaţa e grozavă

ascultă copacule ţie îţi scriu vin la tine cu toata povara

o zi mai târziu mă regăsesc legat aleatoriu de soartă

cerul încă pluteşte stelele nu coboară

nici un fluture noaptea nici peştele şi nici cupa cu vin

 

am sărit din vârful cel mai înalt în nisipul de mare

o zi mai târziu imi place să am o relaţie oarecare cu moartea

cerul tot negru acelaşi pământ roşu

şi paiele trupului neschimbate aceeaşi furtună

cum să nu te ucizi

 

un pumnal sau poate un simplu cuţit

o zi mai târziu văzusem mult sânge

sângele unui fluture în braţele lipicioase ale păianjenului

sângele unui peşte curgând din marea dezbrăcată

sânge de jertfă sângele păsărilor şi al oilor

 

mă voi sinucide

toate seminţele care încă mai sunt prin casă

mă vor însoţi seminţele pe care nu mi le-am ales eu

cele la care m-a silit viaţa seminţe de viaţă şi moarte

 

şi încă o zi mai târziu au râs de mine iernile

şi încălţările părul pe cap

râdea şi copacul căruia îi scrisesem atâta

se amuzau pe seama dorinţei mele de sinucidere

fiindcă eu sunt deja un om mort

 

 

Stare difuză

Impărţit între-o toamnă cu paşi ca de hoţ, pe afară,

şi o alta, punând stăpânire pe suflet.

Aplecat peste geam, mi se pare că văd un vapor, dispărând,

şi flori plutitoare pe val

 

 

Viaţă

Dormeam pe genunchii mamei. Ori de câte ori mi-era foame, ea mesteca

în gură fasole. Şi mă trezea noaptea ca să merg la oală.

Pe genunchii mei doarme acum băiatul meu Yacine. Am  tot timpul ceva

bun pentru el, dacă i se face cumva foame.

Mama e acum singură la casa ei. Intr-o zi voi fi şi eu singur.

Revista indexata EBSCO