Jun 4, 2018

Posted by in ESEU

Ovidiu PECICAN – Un cult laic în naţional-comunism: Eminescul lui Noica

 

Adularea lui Mihail Eminescu de către Constantin Noica a fost întâmpinată cu măsură de receptarea critică. Astfel, în Istoria literaturii române contemporane (2005), Alex Ștefănescu observă că „O operă literară tratată cu un respect aproape religios de Noica este aceea a lui Eminescu. Filosoful fetișizează manuscrisele eminesciene și se înfioară de groază la gândul că ele s-ar putea pierde… […] Întrevedem aici un cult al textului sacru, originar, de genul celui practicat de specialiștii în patristică”[1]. Criticul literar are dreptate. Abordările fascinate ale lui Noica privitoare la „omul deplin al culturii noastre” depășesc exegeza și hermeneutica de tip culturalist, frizând mitizarea și sacralizarea.

În alte culturi, asemenea tentative au o anume vechime. De ele au beneficiat, după caz, de la un loc la altul, Homer, Platon, Dante, Shakespeare, Cervantes, Goethe și alții de aceeași statură și de un prestigiu similar. La noi beneficiaseră de ele doar figuri istorice tutelare, precum Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul. Noica „liberalizează” cultul eroului, rămânând în spiritul romantic al lui Thomas Carlyle, dar inovând în cultura noastră prin eroizarea unei personalități culturale, nu doar a celor care se ilustraseră prin viziune politică și prin bravură militară.

Ceea ce nu s-a observat încă este că, în acest punct al adeziunilor lui, Constantin Noica se alinia unei atitudini împărtășite și de principalii lui colegi de generație și de anvergură culturală.

Mircea Eliade, în primul rând, mărturisea – în tr-un moment de cumpănă – în jurnalul lui portughez: „De câte ori Eminescu nu m-a ajutat să suport condiția de a mă fi născut român, adică fiul unui neam fără noroc, ursit de geografie și istorie unei lamentabile prăbușiri în masa slavă?!… Dar astăzi, nici măcar duhul Luceafărului nu m-a putut liniști. Din nou, sentimentul iminentei, inevitabilei catastrofe istorice”[2]. Tălmăcind într-o expresie mai clară această însemnare, ar rezulta că Eliade credea cu tărie în nenorocul istoric al românilor, găsind – în chip consolator – un reazem în fața acestei evidențe în destinul mare al lui Eminescu. În fața unui destin de factură profund tragică, traductibil în condiția fragilă și efemeră a romanității răsăritene în fața avalanșei slave asimilatoare, à la longue, creația poetică și anvergura aportului general eminescian la configurarea unei identități neolatine cultural viabile par consolatoare și, uneori (nu și în circumstanțele prăbușirii epopeii armatei române pe Frontul de Est), dătătoare de speranță, în pofida oricărui evenimente conjuncturale descurajante.

La rândul lui, Cioran schița un exercițiu de admirație epistolar ca reacție la cartea lui Noica dedicatăpoetului de la Ipotești, mărturisind, și el, că „E de la sine înțeles că-ți împărtășesc admirația pentru acest geniu, care nu încetez să mă mir că a putut să apară printre noi. M-aș exprima chiar mai dur decât tine: fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat și aproape de disprețuit…”[3] Contrastul pe care îl construiește gânditorul apatrid între Eminescu, pe de o parte, și tot restul poporului în rândul căruia s-a născut, indiferent de epocă și de circumstanțe este de înțeles ca nevoie de a sublinia antitetic exemplaritatea eminesciană. Deși nu o spune, afinitatea pe care și-o descoperă Cioran cu Eminescu a fost, probabil, dublă: factura sceptică, sumbră, ba chiar adânc pesimistă a viziunii, pe de o parte, și excelența stilistică, pe de alta. Pe ambele liniamente Cioran s-a putut regăsi în Eminescu, putând fi privit, sub acest raport, ca un purtător pe mai departe a torței. Ceea ce se constată suplimentar este însă și afinitatea de fond – oarecum neașteptată, având în vedere că savantul și scriitorul de la Chicago a fost mereu un spirit afirmativ și constructiv – dintre Cioran și Eliade. Și Cioran s-ar fi putut considera „fiul unui neam fără noroc, ursit de geografie și istorie unei lamentabile prăbușiri în masa slavă”, cum de altfel a și făcut-o, ici și colo, pe parcursul operei lui. Mai interesant de semnalat este însă că aceeași exasperare era prezentă și în gândurile lui E. Ionescu, autorul volumului de debut Nu, care, altminteri, îmbrățișase alte opinii politice decât cei trei, iar cu Cioran se detestau –  pe atunci – reciproc.

Se poate crede, deci, că liderii generației 27 împărtășeau aceeași convingere de fond că au de înfruntat o mare injustiție metafizică tradusă printr-un destin istoric ancilar, nesemnificativ. De aceea, ei au putut găsi un reazem temeinic – sub raport valoric – în excepționalismul eminescian carele apărea drept o certitudine, un lucru de necontestat, o evidență. Singurul dintre ei care a dedicat însă o întreagă carte acestui arheu al românilor care a fost Eminescu s-a dovedit a fi Noica. Tot el a și făcut pași concreți și, pe cât ia stat în putință, consistenți pentru punerea mai adecvată în valoare a contribuției autorului Luceafărului la edificarea culturii române, și mai ales la evidențierea unui model de comportament cultural. De aici bătălia pentru fotocopierea și punerea în circuit cultural nu, să zicem, a postumelor literare eminesciene, ci a întregului corpus eminescian de creații, crochiuri, traduceri, conspecte, însemnări înglobate de colecția manuscrisă a caietelor și agendelor lui.

O cruciadă similară nu s-ar fi putut duce din exteriorul țării, unde se aflau ceilalți comilitoni menționați, chiar să le fi stat în intenție. (Nu este însă deloc sigur că s-ar fi gândit la ea. Cel puțin Mircea Eliade a dus alte bătălii atunci când a avut prilejul: mai întâi, ca elev și student, una în jurul lui Nicolae Iorga, mai pe urmă, ca absolvent și asistent al lui Nae Ionescu, una ce avea în vedere recuperarea lui B. P. Hasdeu.) Încă nu s-a reconstituit șirul de asiduități noiciene legate de valorificarea caietelor lui Eminescu, atât prin propagandă culturală epistolară, cât și prin audiențe la responsabilii politici și culturali ai zilei.

Din păcate, cultul eminescian pe care înțelegea Noica să îl sprijine – cu toată convingerea și cu tot entuziasmul lui genuin, dar mai ales fără a-și lua cu prudență necesarele distanțe – avea, la vremea apariției contribuțiilor lui în domeniu, o anume vechime și un anume iz ultranaționalist. Așa cum observă Virgil Nemoianu la un moment dat, „… în anii 60-70 tocmai această producție posteminesciană își constituise o mască rânjită, de crasă simplicitate, o ideologie de grosolană represiune care vrea să legitimeze totalitarismul orwellian întruchipat de cel mai jalnic dictator al istoriei române. Criticii și romancierii mișcării «protocroniste», naționaliștii resentimentului egalitarist din jurul lui Lăncrănjan, Barbu și Păunescu sau de la suplimentul Scânteii tineretului și de la Luceafărul (post-1975) sunt … cei care au dat lovitura de grație plauzibilității unui posteminescianism în era modernă, prin scrisul lor mediocru și nociv, prin anacronismul hilar al manifestărilor lor”[4]. Survenind în acest context saturat de manipulări politoco-ideologice și de conformism naționalist-partinic, cuvântul lui Noica a putut părea o suspectă aliniere.

„Dacă e vorba de a-l înțelege pe Eminescu din ce în ce mai mult în contextul său istoric și socio-cultural, iar nu ca pe un arhetip diamantin și ireproșabil, cu valabilitate atemporală și trăsături fixe…”[5], după cum formulează Virgil Nemoianu, vorbind de pe perspectiva unei lucidități și a unei neutralități critice întemeiate rațional, atunci acțiunea lui Constantin Noica de a (re-)întemeia un cult al poetului național ca om deplin/ total al culturii noastre poate fi înțeleasă ca un reflex și un procedeu romantic înrudit cu cel bălcescian cu privire la Mihai Viteazul sau cu cel al Bisericii Ortodoxe de a sanctifica (de astă dată cu acte înmă regulă) pe Ștefan cel Mare și pe Constantin Brâncoveanu. La antipodul unei astfel de valorizări, Virgil Nemoianu pledează pentru o percepere și estimare axiologică istorică, contextuală, nu pentru un eleatism care ridică la arhetipal un personaj uman meritoriu, atribuindu-i calități aproape supranaturale (căci supratemporale și transspațiale).

 

Prudența și ezitările în fața unui asemenea cult al lui Eminescu a intelectualilor români de altă orientare decât cea strict autohtonistă, autarhistă și, în fond, obedientă față de ideologia oficială, Noica le pune pe seama inerției, a lenii, a temporizării și ezitării, a nehotărârii și a dezorientării întârzierea angajării cărturarilor țării în programul de valorizare eminesciană pe care el îl premeditează. „… Inerția culturală e așa de mare, la noi, încât o rezervă în plus ori în minus nu agravează lucrurile”[6] îi declară el prietenului Nicolae Mărgineanu care, și el, ieșise din infernul temnițelor comuniste și își ducea ultimii ani de existență la Cluj. Cu alte cuvinte, rezervele formulate de cutare personalitate culturale sunt inutile și vane, ele nu pot afecta în niciun fel imobilismul cultural general.

Se citește aici expresia unei exasperări secrete, de care Noica nu face caz, dar al cărei rezultat în oglindă este voluntarismul zelos în slujba cultului eminescian, așexarea filosofului „la umbra” geniului romantic, a poetului național. Eminescu pare evocat și resuscitat tocmai ca antidot la această paralizie culturală, ca resursă mobilizatoare a energiilor românești în lupta cu încremenirea.

Se poate crede că angajarea în cultul favorabil lui Eminescu s-a produs la Noica și ca o posibilă alternativă la redundantul cult al personalității inițiat în jurul persoanei Dictatorului, al lui Nicolae Ceaușescu, care prolifera în acel an, incluzându-i nu doar pe marii voievozi ai românilor, ci și marile personalități ale culturii naționale (Bălcescu, Iancu, Kogălniceanu, Alecsandri ș.a.)[7]. Dar poate fi interzisă lectura inversă a acestui angajament (aceea de obol adus indirect regimului care manipula figura poetului, utilizând-o ca accesoriu al asamblării cultului unui naționalism comunist ceaușist deplorabil)?

Pentru descifrarea mai acută a cricumstanțelor acelor vremuri, nu chiar îndepărtate și nici lipsite de urmări postcomuniste, sunt de citat diagnosticele criticului Ion Bogdan Lefter, formulate de pe pozițiile unui liberalism și democratism lesne de deslușit: „se impusese o imagine … muzeală, mumificată a «poetului național»”[8]. Procedându-se la „mumificarea” mult îndrăgitului om de litere al clasicității noastre valorice, „Eminescu fusese astfel transformat, alături de voievozii medievali, într-una dintre figurile tutelare ale naționalismului grandilocvent, portret ritual așezat în șirul celor de care mecanismele cultului personalității aveau nevoie pentru ca în prelungirea lor să-l poată așeza, demagogic și – de fapt – blasfemiatoriu, pe cel al însuși dictatorului comunist”[9]. Se speculau acum mai cu seamă „… o Doină jenantă prin notele xenofobe și deranjantă pentru Uniunea Sovietică…”, și „articolele extremistului dezlănțuit de la Timpul…”[10]. Criticul nu se putea abține să nu exclame: „Extraordinarul poet și om liber Eminescu – folosit pentru a limita libertatea de gândire și de exprimare! Ce tristețe!…”[11]. Iar mai apoi, când dictatorul a căzut, ducând cu el și comunismul formal, pentru a face loc unei perestroika democratizante, pluraliste, dar trenant ezitante în fața elanului popular, el constata că „… trecerea de la comunism la democrație în România n-a adus încă modificări suficient de profunde la nivelul mentalităților colective pentru ca un mit emblematic precum cel al lui Eminescu să înceapă să fie remodelat în condițiile unei istorii noi”[12].

O judecată la fel de drastică a formulat poetul și universitarul brașovean Al. Mușina, transpunând-o într-o formă sintetic-sarcastică: „Dar Noica? Eh, aici e aici. În junețile sale, când scria Mathesis, da, avea ceva de tempo (subl. Al. M.); apoi Nae [Ionescu – n. O. P.], caragialianul patetic, Heidegger și, poate, nefericita de pușcărie unde (să nu uităm scena povestită de Steinhardt, a fost zdrobit de securiști, transformat în subom) i-au dat un lustru de cârtitor și poligraf, sub care – uneori – se simte istețimea-i sudică, de Nastratin Hogea; ca și claritatea unei minți pe care «frica & prudența» au făcut-o să se acopere cu o plicticoasă «frazare» post-heideggeriană sau să inventeze/ rezolve false probleme (cartea inutilă despre Eminescu)”[13]. Generația 80, cea care a pregătit și, în cele din urmă, a realizat revoluția din 1989, încercând apoi să o adâncească și să o precizeze, se dezvăluia astfel în dezacord cu acțiunea de mitizare și de luare în posesie a Poetului Național, luptând decis cu nu statura autentic excepțională a literatului de odinioară, ci cu manipulările umbrelor pe care ea le lăsa… Iar premisele acestea au fost fructificate și de publiciștii – optzeciști și nouăzeciști, în marea lor majoritate – care au realizat un număr memorabil din Dilema dedicat poetului, și de exegeza literară (Ioana Bot), și de cea survenită dinspre direcția novatoare a studierii imaginarului cultural românesc și a miturilor lui importante (prin monografia dedicată fenomenului de Lucian Boia).

Înainte de înțelegerea și, poate, de acceptarea strategiei culturale avută în vedere de Constantin Noica, aceea de a construi sau de a duce mai departe construcția unui mit al lui Eminescu ce îl califica pe acesta ca arheu național al românilor, se cerea și încă se mai cere îndepărtarea zgurei ideologice de pe statuia lui și recalibrarea critică a moștenirii culturale eminesciene. Când lucrurile se vor așeza, și cultul eminescian al lui Constantin Noica va putea fi mai bine descifrat, în nuanțările sale, decât acum.

 

 

[1] Alex Ștefănescu, Istoria literaturii române contemporane (1941-2000), București, Ed. Mașina de scris, 2005, p. 134. „Epistolar Constantin Noica – Nicolae Mărgineanu”, în Apostrof, an. VII, nr. 4 (71), 1996, p. 12. Scrisoarea din 2 ianuarie 1976: „… în realitate nu concep decât facsimilare”.

[2] Mircea Eliade, Jurnalul portughez și alte scrieri, I, ed. de Sorin Alexandrescu, București, Ed. Humanitas, 2007, p. 227. Însemnare din 10 martie 1944.

[3] Cioran către Constantin Noica, 5 martie 1970. Citat apud M. Eminescu, Poezii, ed. de Nicolae Manolescu, București, Ed. Jurnalul Național, 2010, p. 19.

[4] Virgil Nemoianu, „Despărțirea de eminescianism”, în românia și liberalismele ei. Tradiție și libertate, București, Ed. Spandugino, 2016, p. 51.

[5] Ibidem, p. 52.

[6] „Epistolar Constantin Noica – Nicolae Mărgineanu”, loc. cit., p. 12. Scrisoarea din București, 31 august 1975.

[7] Într-un sens similar se cuvine înțeles și gestul lui Marin Preda de a-și fi numit ultimul roman, amplă construcție în trei volume, Cel mai iubit dintre pământeni. Sintagma, foarte apropiată de cele adjudecate, pe atunci, în exclusivitate pe seama lui Ceaușescu, era foarte aproape de formula oficializată „cel mai iubit fiu al poporului” etc. Acordându-i – sarcastic – lui Victor Petrini, eroul chinuit al romanului (dat afară de la Universitate, arestat, marginalizat, trimis să lucreze la deratizare, ca ultimul muncitor necalificat) –, dar, de fapt, întruchipând paradigmatic mai multe siluete notabile din cultura română, de la Adrian Marino (asistentul lui G. Călinescu) la I. D. Sârbu (asistentul lui Liviu Rusu) și poetul și jurnalistul Ion Caraion – acest calificativ suprem, Preda târa în grotesc și dezvăluia enormul tragism al unui popor cu o elită cărturărească aneantizată, în locul căreia trona un mare impostor al istoriei, un dictator obtuz și agramat.

[8] Ibidem, p. 335.

[9] Ibidem, p. 335.

[10] Ibidem, p. 335.

[11] Ibidem, p. 340.

[12] I. B. Lefter, „«Poetul național» între comunism și democrație”, în p. 334.

[13] Al. Mușina, „Văicări-m-aș și n-am cui…”, Scrisorile unui geniu balnear. Epistolarul de la Olănești, II, Brașov, Ed. Aula, 2007, p. 14. Text scris în 21 – 22 iulie 2003.

Revista indexata EBSCO