Jun 4, 2018

Posted by in ESEU

Ionuţ BUTOI – File din jurnalul inedit al Mărgăritei Ioana Vulcănescu. Viaţă cotidiană în comunismul de tranziţie (II)

 

Din aceste pagini de jurnal de la sfârșitul lui noiembrie și începutul lui decembrie 1947, evidențiez, din perspectiva unei istorii cotidiene a comunismului la începuturile sale, trei aspecte: a) modul în care se reflectă schimbările de regim la nivelul unui liceu central din București; b) diversele strategii de supraviețuire ale unor reprezentanți medii ai României interbelice; c) ce ne relevă descrierea întâlnirilor de la Văcărești și de la Palatul de Justiție despre justiția și poliția la început de comunism.

 

a. Școala

 

Profesoară de sociologie, economie, psihologie și franceză la Carmen Sylva, Mărgărita descrie unele măsuri prin care noul regim, nedeplin instalat la putere, se făcea resimțit. Evident, este vorba de acele schimbări care au atras atenția autoarei jurnalului, reprezentative pentru a înțelege impactul asupra celor care se aflau la jumătatea carierei în această perioadă de tranziție. Astfel, regăsim trei feluri de intervenții asupra programului și mediului școlar: la nivel interpersonal și al interacțiunii, prin re-codificarea termenilor de adresare, la nivel organizațional, prin impunerea unor noi și tot mai multe activități obligatorii și noi ritualuri, și prin schimbări de conținuturi predate.

 

La nivel interpersonal, Mărgărita menționează scurt, fără alte comentarii, propunerea ca „doamnă” să fie înlocuit cu „tovarășă”. Schimbarea este una importantă, menită re-nivelării de statut social și marcării unei diferențieri deliberate față de societatea românească cu „domni” și „doamne”. Reacția puțin impresionată a Mărgăritei poate arăta că o astfel de măsură nu a creat efecte bulversante pentru toți cei obișnuiți cu vechiul cod cultural, fiind privită, probabil, ca o convenție artificială care nu va avea schimbări reale sociale în raporturile dintre profesori sau dintre profesori și elevi.

 

Mult mai afectată, vizibil prin comentariile exasperate făcute, este de înmulțirea acțiunilor extra-școlare obligatorii, fie că este vorba despre chete pentru elevi săraci, fie de festivități școlare care consacrau noile ritualuri: zile ale prieteniei româno-slave, sărbători cu poezii „revoluționare” etc. Aceste noi obligații aduceau costuri variate și mai mari decât o simplă schimbare de etichetă. Chetele, pentru cineva care se confrunta, deja cu greutăți financiare, nu erau ușor de suportat, iar festivitățile consumau timp și forțau, deja, la mimarea unui entuziasm total absent. Într-o mărturie scrisă de Mariuca Vulcănescu[i] tot pe baza jurnalului mamei sale, însă din anul 1948, aflăm cum astfel de acțiuni s-au multiplicat exponențial: ședințe de sindicat tot mai dese și lungi, acțiuni „sociale” fără miză reală și care nu necesitau prezența sau implicarea profesorilor, cum ar fi despăducherile sau alte munci obligatorii. Reacțiile față de aceste convocări sunt intense, fiind percepute ca metode de „aneantizare” a școlii, după cum regăsim în filele de jurnal de mai jos, sau ca metode de „abrutizare” a cadrelor didactice, pentru a deveni mai ușor manipulabile de „învingătorii de la răsărit”, cum descrie acest lucru Măriuca Vulcănescu. În mod evident, sensul acestor noi reguli este cel puțin unul de instituire a unui nou tip de control social în școală, prin impunerea unor noi obligativități, unor noi ritualuri și unor standarde ale implicării care să permită trierea cadrelor.

 

Semnificativă este și atmosfera din timpul unor festivități ale noului rit. Ajunsă, cu întârziere, la o astfel de sărbătoare, Mărgărita stă în spate, unde observă ilaritate în rândul elevelor. Episodul sugerează nu doar o frondă adolescentină față de acțiunile conducerii școlii, ci și lipsa de popularitate a comuniștilor în populația școlară a acelei perioade (dacă ne raportăm și la episodul lecției inaugurale de la universitate a lui Bellu Zilber, relatat în prima parte a materialului).

 

b. Rețele și strategii de supraviețuire

 

Deși scurt, intervalul transcris mai jos ne dă suficiente informații interesante despre strategiile de supraviețuire ale membrilor elitei bucureștene interbelice. Avem, desigur, un exemplu chiar în cazul de față, disponibil aici doar în parte, din cauza secvenței restrânse a fragmentului de jurnal: o rețea de prieteni, rude și cunoscuți care se implicau pentru ajutorarea familiei Vulcănescu în moduri diferite. Ajutoare financiare, în pachete alimentare,  realizarea unor servicii altfel inaccesibile sau costisitoare, simple vizite sau întâlniri importante însă pentru sprijinul emoțional și moral oferit.

 

Rețeaua este, însă, fragilă, de vreme ce mulți dintre cei implicați sunt vulnerabili ei înșiși și pot deveni, oricând, marginalizați, excluși sau arestați (cum se va întâmpla cu Anton Golopenția). Astfel, Nicolae Georgescu-Roegen și familia sa, din cauza epurării administrative a economistului din postul de la Institutul de Statistică, episod relatat în acest fragment de jurnal, sunt nevoiți să își închirieze apartamentul. Evident, nu se mai pot implica în același mod în asistarea familiei Vulcănescu. Pentru Roegen, acest proces de marginalizare a constituit motivul pentru care a căutat soluția „exit”, adică cea a emigrării, reușind să-și construiască o carieră apreciabilă în Occident.

 

Un alt caz interesant, menționat aici, este cel al lui Mihai Rădulescu. Epurat de la Ministerul de Externe și trecând, deja, prin detenție, a încercat o strategie a reinventării într-un domeniu socotit, probabil, mai sigur din punct de vedere social: muzica. Cel care va deveni, ulterior, muzicolog și violonist cu perspective bune de carieră, va sfârși în printre cei arestați în lotul „Noica-Pillat” și se va sinucide în anchetă. Un altul stă ascuns de câțiva ani „la țară”, după ce i se transmisese că este „indezirabil” în capitală.

 

Exemplele de „loialitate”, de integrare reușită, nu lipsesc, dar atrag dacă nu disprețul, atunci etichete negative: „arlusiana”, un cuvânt inventat chiar de Mărgărita pentru o artistă devenită membră a ARLUS (Asociația Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică).

 

c. Poliția, Justiția

 

Sunt trei intersectări cu sferele polițienească, juridică și penitenciară în fragmentul de mai jos. Vizita la Penitenciarul Văcărești ne arată un gardian care nu face exces de zel și lasă la vorbitor toată familia.

 

O percheziție a poliției a camerei nepotului de soră al lui Vulcănescu, Năică, ne arată că exista teama constantă a unui arest efectuat în timpul nopții. Mașina al cărei motor zgomotos dă impresia unei dube, insistențele polițiștilor, ora la care se face percheziția, o fac pe Mărgărita, până va desluși motivul descinderii operative, să creadă că au venit să o aresteze și pe ea.

 

În fine, ziua petrecută la Palatul de Justiție, unde are loc o înfățișare în cadrul recursului înaintat de condamnații din lotul subsecretarilor de stat, ne arată posibile vicii de procedură și o atmosferă kafkiană suprarealistă. Deținuților nu li se dă voie să consulte dosarele și nici avocații, cererea, înaintată chiar de Vulcănescu, fiind respinsă de Curte. După ședință, are loc o cursă fantastică între grupul de deținuți, mânați de gardienii penitenciarului, și familiile acestora, care căutau să le plaseze pachetele alimentare aduse cu acest prilej. Cu toate că atât Curtea, cât și unul din procurori, își dăduseră acordul ca familiile să dea deținuților pachetele, gardienii refuză, cerând ordin scris. Acesta, însă, nu poate veni decât de la directorul penitenciarului Văcărești care, însă, nu poate face nimic în lipsa unei dispoziții scrise de la Ministerul de Interne.

 

Desigur, paginile de mai jos cuprind mult mai multe impresii, gânduri și evocări decât aceste felii selectate de viață. Las, însă, cititorului, sarcina de a le descoperi și de a le folosi pentru a intra în atmosfera Bucureștiului de la sfârșitul anului 1947, așa cum este ea trăită de Mărgărita Ioana Vulcănescu. Menționez că textul de mai jos e traducerea din franceză a originalului. Am pus note biografice doar pentru persoanele pe care le-am putut identifica. Pentru cele care se repetă, rog cititorul să consulte notele primei părți a acestui material.

 

„Sâmbătă 30 Noiembrie

 

Trezită de la orele 4 și ¾ . Pregătit o lecție lungă: conștiința, eul, organele simțurilor. În picioare, la 6. Dimineață frumoasă. Tramvaiul 14. Cișmigiu. La 8 și ½ la școală. Telefon de la Maricel Holban[ii]: invitație la ceai după-amiază. Nu am lecții până la 11 și ½. Sunt liberă. Traversat, din nou, Cișmigiul. Ministerul Justiției: domnișoara Mihăilescu, cer să înregistrez o autorizație pentru a-l vedea pe Mircea. Sandra se va ocupa de asta în această dimineață. Mă plimb. Intru la Biserica Doamnei. Stau la toată liturghia. Slujește un bătrân preot, iar un tânăr cântă, bine. Părintele Alecu nu este. Mai întâi sunt singură, apoi mai intră un domn. Din când în când, intră cineva, aprinde o lumânare, iese. Înapoi în Cișmigiu. Soare. Ceața încă plutește pe lac și în jurul crengilor. Mă așez, fericită pentru soare, pentru sunetul păsărilor, de lumina care cade pe lac. La orele 11, trece cumnatul Jenicăi și stăm de vorbă. Școală până la orele 1 și ½. Ies cu doamna Fințescu și îi fac o vizită, căci vrea să-mi dea ceva făină. Am văzut-o pe fiica sa, Doina, mică, suplă, drăguță și grațioasă – joacă la studioul Teatrului Național. Este amabilă și modestă – sunt, oare, acestea, calități pentru un artist?

 

Vechile mele eleve, Diteanu și Georgeta Georgescu au venit să mă vadă la școală, pe la 3. Dinu Noica – lecție de latină cu Sandra. Cafea neagră. Iau două cești, ce mă vor ține trează până seara. Vizită a lui Dan Botta. Trecem în camera verde pentru a nu deranja lecția. Ora 5: îmi pun taiorul meu frumos de velur negru, somptuos și simplu totodată, un vestigiu al splendorilor trecute, și fetrul mare italian, negru. Simt nevoia să fiu elegantă. Taxi: 140 de lei până la Strada Bibescu Vodă. Achit jumătate din impozite (dintre care 3000 pe an pentru bonă), 2800 în total, o sumă exorbitantă pentru venitul meu. În februarie va trebui să plătesc cealaltă jumătate datorată. Tramvaiul 15. Lună imensă printre ceața care acoperă cerul. Ceai fermecător la Maricel Holban. Sunt aici Berza[iii], Pippidi, Vallimărescu[iv], Zoe Băicoianu[v], arlusiana, cuvântul îmi aparține și vreau să i-l spun și Maricelei Holban. Afară, ceață, clar de lună, și câteva stele palide și îndepărtate în seninul cerului.

 

Acasă la 10 și ¾. Fetițele vor să mă supere. Toată lumea adormise. Îi cert pe toți, nu pentru că adormiseră, ci pentru cârcoteală, și toată lumea devine veselă și încântătoare, pentru că le e teamă, puțin, de mine. Sandra mi-a zis că suntem autorizați să îl vedem pe Mircea marți de la 2.

 

Să ne ajute Dumnezeu!

 

Duminică, 30 noiembrie

 

Zi frumoasă. Mă îmbrac cu haine subțiri. Biserică. Apoi, revin acasă. Costică Floru[vi] e la noi, vorbind cu Sandra. Vorbim îndelung. Îmi face mereu plăcere să-l revăd. Mimi îmi trimite o sticlă mare plină cu prune uscate. Ies cu fetițele cu intenția de a merge să-l felicităm pe Andrei Koulibine, de ziua numelui, dar e târziu și ne întoarcem. Micuțele merg la el pe la ora 4. Eu primesc vizita lui Biru (care venise mai ales pentru Mariuca și Sandra), iar, apoi, sosesc, unul după altul, Ionel Gherea[vii], Zoicica Golescu și Ionică Theodoru, Bati și Cocutza. Conversație animată până la orele 8 seara.

 

Luni, 1 decembrie

 

Trezită de la 4, îmi pregătesc lecțiile de sociologie și economie politică. De la 8 ½ și 1 ½ sunt la școală. Vreme minunată. De la 6 ½ până la 8 la Nadia Duca[viii], revenită de la Măldărești. Am găsit la ea pe Sanda Tătărăscu (Negroponte)[ix], pe doamna M. Douca, la fel de simpatică, și pe Radu Roșca. Pic de somn, literalmente. 10 și ½. Noapte bună și Doamne, păzește!

 

Marți, 2 decembrie

 

Am dormit bine până la orele 7, cu o mică întrerupere pe la 4. La 7, este o lumină roz afară. Ridic storurile ca să o văd. Da, ziua e roz, dar, de îndată, norii acoperă cerul și ziua devine gri, moale și umedă. Aurica mă însoțește când plec: iau de pe Bulevardul Carol slănină pentru Mircea și o trimit, prin Aurica, acasă. Am mers cu doamna Ionescu, vecina de jos, care e foarte drăguță în această dimineață, cu un turban simplu, verde, care îi acoperă părul. O privesc cu plăcere. Școala de la 10 ½ la 1 ½, adică trei ore la rând, după care trebuie să merg la Văcărești. Mă opresc un moment la Michette unde mănânc o bucată de pâine cu unt și doi cartofi, iar apoi plecăm împreună. Tramvaiul 12 ne duce până la Bellu, unde determin pe Michette să nu mă aștepte, iar ea se agață de un 21 și pleacă, ținându-se de un ciorchine de oameni de pe scările tramvaiului. Eu îl iau pe următorul, unde dau de doamna Jienescu[x]. Mariuca vine în întâmpinarea mea. Ea este deja acolo de ceva timp, cu Sandra. Primul gardian  – dl Prim – dă de înțeles că nu mă lăsa să intru decât pe mine și nu înscrie decât numele meu în registru. În realitate, Sandra, Mariuca și Michette intră odată cu mine. Mircea, foarte drăguț. Foarte slab, dar vesel, interesându-se mult de noi, de viața noastră, despre cum ne descurcăm, cum învață fetițele, dacă mai fac, încă, muzică, de ce am slăbit, etc., etc. Cere vești despre prietenii noștri, vorbește despre procesul său. Vorbim îndelung și îl privim în voie. Are un aer mai echilibrat, mai puțin tragic ca anul trecut, slavă Domnului. Ne îndeamnă să nu ne pierdem curajul, orice s-ar întâmpla, se interesează de lecturile fetițelor și le spune din nou să învețe cele mai frumoase lucruri posibile pe de rost.

 

Plecând de la Văcărești, merg la reuniunea sindicală de la Carmen Sylva, deși sunt obosită și nu am luat dejunul. Ni se propune să înlocuim „doamnă” cu „tovarășa”. Mă angajez să „prezint” manualele de economie politică, ce sunt „manuale unice”. Afară, este umezeală. Este agreabil mersul pe jos, dar oboseala e mai tare. Am intrat, pentru un moment, la biserica Sfântul Mina. În dimineața asta Dumnezeu mi-a ajutat și am ajuns la catedrală pentru a mă ruga la Sfântul Antonie, înainte de a merge la școală.

 

Ajung aproape târându-mă acasă și mă pun în pat. Doamne, ajută!

 

Miercuri, 3 decembrie

 

Culcată de la 10 și ½ am dormit bine până la 4 ½, după care n-am mai închis ochii. Am citit, scris, am așteptat ca somnul să revină, inutil. Mi-am petrecut ziua acasă. Este întunecat și cenușiu afară, dar călduț, din fericire. Pot rămâne în camera verde, scrie, citi. Dar mă simt foarte, foarte obosită și nu foarte lucidă. Programul de la școală este încâlcit peste măsură și toate aceste lecții pe care trebuie să le pregătesc mă fac să intru în panică. Totul e pe bază de materialism dialectic și înotăm într-un fel de sos care dă același gust diferitelor „științe” care constituie filosofia, de fapt.

 

La orele 7 ½ când sunt pe cale să scriu, vizită a lui Charles. O invită pe Sandra la Ateneu, la concert. În așteptarea Sandrei, discutăm despre comunism.

 

Joi, 4 decembrie 1947

 

Zi cenușie. Plouă din când în când. Dar e cald. M-am trezit de la 3 ¾ și nu am mai adormit. Am trecut prin Cișmigiu pe la 8. La școală până la 1. Am comemorat prietenia româno-slavă (e săptămâna prieteniilor). Doamna S. seamănă cu un mare șobolan negru. Este foarte, foarte urâtă. Dar nu pot spune că o antipatizez. M-am întrebat dacă nu cumva seamănă cu Blackie. Dar Blackie era atât de frumușică atunci când era veselă și când făcea frumos pentru a primi o bucățică!

 

Vineri, 5 decembrie 1947

 

Am dormit până la 7, ceea ce-i minunat. Trei ore de școală, de la 10 ½ la 1 ½. Suntem anunțați că trebuie să fim mâine dimineață la 7 ½ la Dămăroaia pentru o chetă pentru copiii săraci. Sunt convocate și elevele. Prezența este obligatorie, se va face apelul. În mod sigur, s-a hotărât moartea noastră. Sunt la capătul puterilor, nu mai pot. Niciun moment de respiro. Și când să-ți mai pregătești cursurile, când să te ocupi de studiu, de lectură? Asta nu-i interesează. Au nevoie ca totul să fie distrus, aneantizat. Merg pe jos. Mă duc la Sfânta Vineri, de acolo, pe Calea Călărași, până la Jenica Axente[xi], pentru că nu am mai văzut-o demult și, cum nu iau masa înainte de 4 ½ am timp să mă plimb. Când mă întorc acasă, găsesc pe Radu care a luat dejunul în compania Sandrei. Ies, din nou, la 5 ½ împreună cu Mariuca. Trecem pe la Sfântul Nicolae Șelari pentru a continua, apoi continui, tot pe jos, până la celălalt capăt al orașului, la Aznavorian. Este ceață și umed și, dacă nu aș fi atât de obosită, mi-ar face mare plăcere mersul pe jos. Aznavorian promite să se ocupe de Mircea. Va încerca să-l facă să vină la Palatul de Justiție marți sau miercuri. Pot să dau telefon luni la 2 ½ pentru a ști rezultatul demersurilor sale; președintele este, pare-se, ușor stânjenit de prezența tuturor deținuților în același timp, laolaltă cu familiile lor, care fac mult zgomot și se fac prea remarcate. Îl văd pe Costel Tătăranu[xii] care îmi cere vești despre Mircea, cu simpatie. Pe stradă, la întoarcere, mă întâlnesc cu Lia (?). Vorbim. Soțul său este de doi ani la țară. I s-a transmis că este indezirabil aici și că ar fi mult mai prudent să se (ascundă?).

 

Sunt obosită, obosită, obosită. Îmi petrec seara căutând ceva care poate să intre bine în ghetele micuței Aurica, cu excepția merelor și nucilor, pentru că îl așteaptă pe Sfântul Nicolae. (…)

 

Sâmbătă 6 decembrie

 

Sandra și Mariuca și-au pus ghetele lor în fața sobei din camera de culcare. Aurica a făcut la fel la ea, sus. Ea îl aștepta pe Sfântul Nicolae cu o certitudine, nerăbdare și bucurie emoționante. Cu puținele mijloace pe care le am, mă aflu într-o mare încurcătură. Nu mai avem rochii, mantouri pe care să le dăruim, am dat totul, ni s-au și furat, și, în cele din urmă, am vândut mantourile fetițelor, care le rămăseseră mici, dar care erau într-o stare bună. Am găsit o bucată bună de pânză de bumbac plușată și, cu două frumoase mere, un mic breloc și nuci, ghetuțele au fost umplute bine. Aurica a avut o bucurie imensă. A ținut toată dimineața pachetul cu pânză în brațe, a venit să mi-l arate, iar, după ce am ieșit să merg la biserică am întâlnit-o afară, jucându-se cu fetițele doamnei Ionescu de jos, ținând în continuare pachetul, învelit în hârtie fină. Sandra și Mariuca au primit, de asemenea, nuci, mere și fiecare câte un pieptene, pentru că istoria pieptenilor e teribilă. Le-au rupt pe toate ale lor și pe toate ale mele, iar pe cele care nu le-au rupt, le-au pierdut. Până la urmă, au rămas fără, iar eu le-am interzis să le mai folosească pe ale mele, ceea ce le supăra teribil. Am găsit, și eu, un măr în încălțările mele. Aceste mere sunt atât de frumoase, atât de roșii, atât de lucioase, încât le păstrăm, deși am fi avut poftă să mâncăm mere, însă, de fiecare dată când una din noi vrea să muște din măr, îl pune pe masă pentru a-l privi, căci sunt atât de frumoase…

 

De dimineață, la biserică, o văd pe Lorica și bărbatul său și rămân la parastasul tatălui soțului ei. După care merg la Miclescu, pentru a-l felicita pe Nicușor de ziua sa. O găsesc pe doamna Miclescu înconjurată de surorile și frații: Mihai Negrutzzi cu barba sa lungă caracteristică și unică, Ella Negrutzzi, doamna Netty Racoviță. După care ajunge și Mihaela Georgescu-Eleuteriade, iar decorul se schimbă: frații și surorile pleacă, rămân cei mai tineri: Cocutza și Bitzi, și cei și mai tineri, ca Marina și Dina, fiicele lui Bitzi, Anca Beller, care seamănă cu un trandafir roșu care de deschide. Dina este, de asemenea, fermecătoare și simpatică. Când ies, regăsesc pe Lily Beller la ușă. Am încercat să dau telefon la Georgescu-Roegen, dar nu a răspuns nimeni. Dau telefon la Zoica G. și aflu că ei locuiesc acum într-o singură cameră, la mama Otiliei, deoarece și-au închiriat casa unui englez, Nicu Georgescu-Roegen fiind „comprimat”. Regret mult să aflu asta. Oameni de toată isprava care m-au ajutat mult cât timp au avut mijloacele să o facă și pe care aș fi vrut să-i știu fericiți și mulțumiți. Cât îl privește pe Mitu, el a fost bolnav, din nou o hemoptizie, pentru a patra oară cel puțin. Iar Zoica s-a vlăguit din nou îngrijindu-l…

 

Afară, un cer strălucitor, fără nori. E mai puțin cald ca ieri și ai impresia că apa a înghețat de dimineață și s-a topit de la soare. Aleg, la întoarcere, străzile de unde mi se pare că văd mai clar cerul și de unde mă pot bucura de mai mult senin și soare. Dinu Noica, de la 4 la 6. A luat dejunul la Mihai Rădulescu, ieșit din închisoare, care, pierzând postul de la Ministerul de Externe, s-a apucat de muzică: s-a înscris la Conservator și face vioara cu Filip. Vrea să scrie o carte despre Mozart. Acest lucru mă încântă…

 

Ore simpatice de latină cu Dinu Noica. Mary Deleanu vine pe la 6. E drăguță, drăguță. Poate o vom coopta în grupa noastră latinistă, pentru că zice ca îl invidiază pe Montaigne care vorbea greaca și latina ca pe propria limbă. Dinu visează la un „sat latin” și la un „sat grec”. Facem proiecte fantastice și irealizabile. După plecarea sa, mă pun la pian: exemplul lui Mihai Rădulescu, dar și pentru că Mircea m-a întrebat marți, la vorbitor, dacă mai cânt. I-am spus că nu, s-a mirat foarte tare, ne-a întrebat dacă mai avem micul pian, și a întrebat, „dar, atunci, cine cântă la el?” „Dar, cum, Sandra cântă la pian acum”, am răspuns eu. Studiez din Gluck, Brahms, prima sonată din Mozart, Passacaille de Haendel și caut sonetele pentru pian și vioară de Mozart, dacă nu cumva mi le-au furat ca atâtea alte lucruri.

 

10 seara. Pic de oboseală și de somn. Mâine cu bine, să dea Dumnezeu! (în română în original – n.m.)

 

(…)

 

Miercuri, 9 decembrie

 

Cinci lungi sonerii și zgomotul unui automobil masiv. Orele 4 și ½ de dimineață. Aprind lampa. Vin să mă aresteze sau e Mircea? Cele două posibilități sunt tulburătoare. Mă scol și picioarele îmi tremură. Doamna Ionescu, de jos, a vorbit, deja, peste poartă: i s-a spus că există o scrisoare nu se știe pentru cine, după care i s-a zis, „Evolceanu!” Nu a deschis și mi-a povestit aceste lucruri pe scară. Abia ce închisesem la loc, când soneria a început din nou, de două ori. De data asta e doamna Ionescu ce mă roagă să deschid. Îi era frică și voia să vadă ceva de la fereastra noastră. Dar nu se vede nimic. Se duce la ea, iar eu merg în baie, deschid fereastra și mă aplec peste ea, pentru a vedea cei doi agenți care se găseau sub ferestrele doamnei Cogan. Știam că amicul lui Năică[xiii] stă acolo. Polițiștii îl strigă, iar el iese și le răspunde la întrebări: Năică e plecat de trei zile la Ploiești. Tânărul este invitat să arate care e camera lui Năică și să participe la percheziție. Aștept la fereastră. Aud vocile agenților și pe cea a doamnei Cogan, care deschide brusc fereastra și strigă cu o voce ascuțită „Portăreasa!”, după care, bărbații răspunzându-i, tace și închide fereastra. Mă pun în pat fără a mai putea adormi. Mai merg de câteva ori să privesc de la fereastră. Aud zgomotul automobilului masiv de mai multe ori și mă întreb dacă nu cumva asta e „duba”. În orice caz, nu mai adorm.

 

Mariuca se trezește și își face toaleta. La 7 și ½ zgomot de voci, de automobil, uși trântite, motor ambalat când vehicolul pleacă. După un sfert de oră, Ion portarul e la mine. Pe el l-au trezit, de fapt, și l-am confundat cu prietenul lui Năică. Nu mai sunt la curent cu nimic: amicul respectiv nu mai locuiește în camerele de sus ale lui Cogan, ci acolo stă portarul cu femeia sa, Tudorița. Mi-a povestit că cineva a deschis poarta la insistențele polițiștilor, că agenții au deschis ușa camerei lui Năică cu un pass-partout și că au percheziționat minuțios locul. Au „găsit” și au luat: un caiet al lui Mircea, o carte de felicitări trimisă de Ică Antonescu lui Mircea, agenda pe anul 1946 a lui Năică, o fotografie a acestuia. Au făcut un proces verbal pe care portarul l-a semnat și au plecat. Sfântul Nicolae l-a ocrotit pe Năică; să nădăjduim că nu îl va lăsa să cadă în mâinile acestor oameni. Înainte de a pleca, răsfoiesc hârtiile lui Mircea pentru a găsi traducerile sale din R.M. Rilke. (…)

 

Trebuie să-mi duc crucea: nu e ușoară și conține aspecte multiple, variate. Dar, cel puțin, că încă de aici, din această lume, din această viață, am pus început mântuirii. Nu mă mai întreb cu teroare: ce mă așteaptă dincolo? Am un soi de seninătate gândindu-mă la moarte. Am iubit mult această lume: pentru frumusețea pe care Dumnezeu a pus-o în ea. Dacă aș fi fost fericită, aș fi fost foarte atașată de ea. Ziua în care voi muri va fi o ușurare. Ca un suspin al celui care a ajuns la finalul alergării sale. Lumea de aici e imperfectă și atâtea lucruri inutile se amestecă cu cele existențiale! Atâtea umbre în lumină! Rugăciunea este un mare lucru. Singurul pe care-l avem.

 

De dimineață, am telefonat la Spiru, dar nu mi-a răspuns nimeni. Am fost la catedrală, la școală. Am pierdut cheia de la yală. La dejun am avut o bucurie neașteptată prin vizita Marthei Mureșanu, soția avocatului bolnav care rămăsese la Năică. Nu o văzusem decât de departe: este ravisantă, înaltă, slăbuță, suplă, un cap mic, ochi verzi, păr negru, admirabil aranjat. Trăsături fine și delicate, un surâs drăguț, o voce dulce, trebuie că e inteligentă și morală. O văd, de ani de zile, de la fereastră, îngrijindu-și soțul cu duioșie și simplitate. Soțul său zace la pat, vorbește tare, strigă. Ea are o dispoziție constantă, mereu. Muncește ca o albină, alături de sora sa, blondă și planturoasă, dar drăguță și ea.

 

După amiază merg din nou la școală: prezența e obligatorie. Pe drum, mă întâlnesc cu Bărbulescu, avocatul lui Mircea. Intru în laboratorul lui Spiru, dar nu găsesc decât pe dl Aurică, opac și indiferent. La școală, reprezentația a început demult. Un individ recită cu gesturi mari și cu tonuri înalte. Elevele rând la ridicarea vocii. Stau în spate, în sală, și nu aud nimic. „E ceva amuzant?”. „Nu, doamnă, dimpotrivă, e foarte trist”, îmi răspunde o tânără elevă încă râzând. Îmi închei amiaza la doamna Miclescu, unde iau ceaiul, cu Bati Cocutza, Lizica Goga[xiv], totdeauna fermecătoare, Bitzi Manolescu, Nicușor, Anca Beller. Revin obosită acasă. Cerul e plin de stele. E un pic răcoare. (…)

 

Joi, 11 decembrie

 

Jenica mă înlocuiește la școală. Trezită mult înainte de răsărit, sunt la Palatul de Justiție, cu Sandra și Mariuca, la timp pentru a vedea sosirea deținuților politici. Doi câte doi. Mircea e îmbrăcat într-un mod amuzant: poartă o căciulă pusă invers, și, cum blana iese în jurul acesteia, pare că ar avea părul lung și alb ca un mujic, și un soi de manta bej, dublată de blană și cu guler de blană. Sunt intrigată de această costumație necunoscută, dar sfârșesc prin a-mi da seama că Mircea e îmbrăcat cu vechea manta îmblănită a tatălui său peste care a pus impermeabilul său bej. Gulerul pare a fi de la pardesiu. Ideea e foarte bună și reușită: combinația dă un aer de eleganță. Faptul că e slab în mod extrem îi permite lui Mircea să pună una peste alta mai multe mantale. Ne țin, în continuare, afară. Nerăbdare. Mariuca izbucnește în lacrimi. Vede femei care nu sunt nici soții, nici fiice, nici mame, nici surori, nici avocați, care se strecoară pe lângă soldați și intră în sala de judecată. „Sigur, spune ea revoltată, cele bune nu reușesc, cele rele au succes și sunt protejate în lumea asta!”  În sfârșit, cred că avocatul Nicu Stănescu este cel care ne introduce în sală, unde se face ordine și ne obligă să stăm în stânga. Mircea ne vede din nou și ne facem semne, ne zâmbește. Ceva mai târziu ne mutăm în dreapta și sunt chiar în spatele lui Mircea, la doar câțiva pași de el. Între noi, o bancă, niște soldați, dar reușesc să obțin ca niciunul din ei să nu se așeze în fața mea, astfel că îl pot privi în voie. Mircea se plimbă ca un lup în cușcă. Este foarte slab și obosit. Un soi de băiat mare, ar putea trece drept fratele mai mare al Sandrei și al Măriucii. Îi dai undeva la 20 de ani. După ce intră judecătorii, se face apelul, iar Mircea ia cuvântul atrăgând atenția judecătorilor că nici el, nici colegii lui, nu au avut plăcerea de a-și reciti dosarele și de a-și consulta avocații. Citează legi în sprijinul cererii sale. În jurul său se ridică ceilalți, pentru a întări obiecțiile sale, după care secondează și avocații. Urmează răspunsul procurorului, iar Curtea deliberează. Rămânem în sală. Se schimbă zâmbete, cuvinte cu inculpații. Mircea se plimbă de la stânga la dreapta și înapoi. Judecătorii se întorc. Procesul va începe, în ciuda situației. Inculpații sunt apelați, unul câte unul, pentru a-și declara numele, vârsta, starea, adresa, etc. Mircea e cel mai tânăr, 43 de ani. Ghiolu are 48. Procesul e amânat pe luni. Astăzi va fi judecat Fințescu, care, sub motivul că e grav bolnav, se desparte de grup pentru a fi judecat mai repede. Aznavorian (cred) cere ca familiile să fie autorizate să dea câte ceva de mâncare inculpaților. Ni se promite că vom avea ocazia să facem asta și, în așteptare, suntem evacuați din sală. Ca și data trecută, ne masăm, cu toții, în cerc, în jurul ușii. Și iată-i că ies, doi câte doi. Și pachetele noastre? Era vorba să ne cheme, pe rând, pe hol. Vom fi apelate și vom putea să le dăm puțina hrană pe care am adus-o, noi, o sticlă de lapte cu cacao și câțiva biscuiți. Ei bine, trebuie să-i urmărim și o facem. Ei grăbesc pasul, o facem și noi. Iar noi suntem numeroși. Zgomotul pașilor face ecou pe coridoare și pe scări. Aproape că alergăm. La fiecare scară coborâtă, Mircea și înalță capul și ne privește, căci suntem deasupra lui. Și văd blana albă revărsată în jurul căciulii ca pletele albe ale unui bătrân țăran. Iar cursa aceasta mi se pare una fantastică. Urmărim ca odinioară copiii din Hamelin care, fermecați de sunetele vrăjite ale fluierului său, îl urmăreau pe vrăjitorul care, astfel, i-a pedepsit pe locuitorii orașului pe care-l scăpase de șobolani și care nu au mai vrut să-l plătească. Iată-ne ajunși jos, iar acolo, inculpații sunt înghesuiți într-o sală din subsol, a cărei ușă e închisă, noi rămânând afară, în vântul care ne aruncă pe față picăturile de ploaie. Nu ni s-au luat pachetele. Așteptăm, ni le vor cere, ne vor chema, pe fiecare, după numele său. Sperăm, încă, naivi. În fine, fiica domnului Marian urcă la procurorul Nicolau. Așteptăm mult, cu răbdare. După ce se întoarce, se miră, deoarece procurorul chemase doi gardieni și le recomandase să accepte alimentele pentru deținuți. Dar gardienii vor un ordin scris. Se merge, din nou, la procuror. Gardienii vor, însă, ordin scris de la directorul de la Văcărești. I se telefonează. Nu poate da nici el nicio dispoziție fără ordin de la Ministerul de Interne. Procurorul renunță. Renunțăm și noi. Aștept, încă, alături de fetițe, la ieșire. Plouă foarte tare. Sandra e obosită și o oblig să se reîntoarcă. Eu nu renunț. Reintrăm la Tribunal. Procesul Fințescu a început. Vorbesc cu Nicolae Georgescu-Roegen. Apoi, cu Valimărescu. Fințescu i-a chemat drept martori, dar renunță la martori, iar ei pleacă. Mariuca pleacă și ea. Intru în sală. Titi Cătuneanu (Răileanu) mi-a spus că Aznavorian a pledat admirabil și că a vorbit și în favoarea lui Mircea. Aud prost, pentru că vorbește încet. Nicu Stănescu, apoi Fințescu însuși, care vorbește cu o mare simplitate și cu o voce clară, distinctivă. Dar tactica sa este de a se spăla pe mâini. La plecare, se oprește și vorbim. Este amabil ca întotdeauna. Cancicov[xv], care îl așteaptă, pentru că sunt amândoi la sanatoriul militar, s-a postat mic și drept lângă zid și îl ia spre ieșire. Are un aer așa pretențios acest Cancicov! În sfârșit, plec și eu. Inutil să mai aștept, au plecat toți, fără îndoială. Revin acasă, sfârșită de oboseală, iau masa și, de la 4 la 9 dorm și aș fi dormit până dimineață dacă nu m-aș fi trezit pentru cină. Sandra pune la gramofon Patimile după Matei de Bach, de la început la sfârșit: 32 de discuri. Execuție perfectă. Durează până la miezul nopții. O minune. O cunoaștem bine, altfel, căci se dă la Ateneu în timpul Săptămânii Mari. Dar cât de admirabil sună în această seară!”

 

 

 

[i] Mariuca Vulcănescu, „Anul 1948 desprins din Jurnalul Mărgăritei Vulcănescu”, în Analele Sighet 6. Anul 1948 – instituționalizarea comunismului, Ed. Fundația Academia Civică, 1998, pp. 771-775.

[ii] Cercetătoare la Institutul de Istorie al Academiei.

[iii] Berza și Pippidi, familii de intelectuali din București. Cel mai probabil, în cazul Pippidi, e vorba despre Dionisie M. (1905-1993), arheolog și istoric, membru al Academiei Române. Alice Voinescu evocă și ea, în jurnalul său, „patru bărbați cărturari”, între care regăsim pe Pippidi și Berza.

[iv] Posibil să fie vorba despre Alexandru Vălimărescu (1899-1984), avocat și profesor la Facultatea de Drept, Universitatea din București, epurat în 1949.

[v] Zoe Băicoianu (1910-1987), artist sculptor și ceramist.

[vi] Consantin Floru (1897-1983), filosof, traducător. Prieten cu Mircea Vulcănescu și Constantin Noica, editează, împreună cu ei, revista Izvoare de filosofie. Culegeri de studii și texte (1942-1943).

[vii] Ionel Gherea (1895-1978), sau Ioan Dobrogeanu-Gherea, fiul lui Constantin Dobrogeanu-Gherea. Filosof și eseist marxist, pianist recunoscut. Prieten apropiat al familiei Vulcănescu. În prima fază a comunismului, Ionel Gherea este marginalizat și etichetat drept filosof decadent. Din anii 1970 încep să i se republice unele dintre lucrări.

[viii] Nadia Duca a fost soția lui I.G. Duca, premierul liberal asasinat de o echipă de legionari pe peronul gării de la Sinaia. Prietenă de familie cu Vulcăneștii.

[ix] Sanda Tătărăscu Negroponte (1919-2009), fiica lui Gheorghe Tătărăscu, om politic liberal. În anii 1950 a făcut închisoare la Târgșor.

[x] Probabil este vorba de soția lui Gheorghe Jienescu (1894-1971), general și subsecretar de stat la Ministerul Apărării Naționale sub Ion Antonescu, condamnat la 20 de ani de temniță grea în urma procesului lotului demnitarilor antonescieni.

[xi] Membră a ASCR (Asociația Studenților Creștini Români, activă în primul deceniu interbelic), căsătorită cu Paul Costin Deleanu, membru și președinte al aceleiași asociații.

[xii] Constantin Tătăranu, avocat, membru al facțiunii liberale conduse de Gheorghe Tătărăscu, guvernator BNR între 1945-1946.

[xiii] Năică Evolceanu, nepot de soră al lui Mircea Vulcănescu. În cele din urmă, ani mai târziu, va cunoaște detenția.

[xiv] Elisabeta Odobescu-Goga, cumnată a lui Octavian Goga, urmașă a lui Alexandru Odobescu. Un interviu de istorie orală cu Elisabeta Goga, realizat de Zoltán Rostás, poate fi citit aici: http://www.cooperativag.ro/era-o-flasneta-in-mijlocul-lacului-extrasul-convorbirii-cu-elisabeta-goga-din-vol-chipurile-orasului-istorii-de-viata-in-bucuresti/

[xv] Mircea Cancicov (1884-1959), membru al PNL, ministru al finanțelor în mai multe guverne interbelice, ministru al Economiei în primul guvern Antonescu. Condamnat la 20 de ani temniță grea în același proces și lot cu al lui Vulcănescu.

Revista indexata EBSCO