Jun 4, 2018

Posted by in ESEU

Mircea PLATON – Practica şcolară a identităţii naţionale. Gînduri la centenar

 

Înainte ca practica școlară să reflecte pagini de istorie, a reflectat chiar istoria în desfășurare pentru că practica școlară a avut de suferit din pricina războiului care, începând din vara anului 1916, a dat peste cap viața cotidiană a sistemului de învățământ românesc. Învățătorii și profesorii secundari au fost înrolați și mulți au murit pe front. Elevii nu au cunoscut nici ei o soartă mai ușoară. Retragerea din fața trupelor germano-austro-maghiaro-turco-bulgare a însemnat, pentru copiii care au pornit din sudul țării înspre Moldova, un episod de cumpănă și coșmar.

Alexandru I. V. Socec notează că, mergând pe jos prin ploaie înghețată și noroaie, trecând prin sate părăsite și lipsite de provizii, din convoiul de 2000 de copii porniți din București spre Moldova, la Huși au ajuns, abia târându-se, 47 de copii[i]. Fiica lui Nicu Gane, Elena Emandi, scrie că, de-a lungul drumurilor, ”vedeai adesea și copii morți de frig și de foame, părăsiți pe câmpiile înghețate de mamele lor, cari în goana nebună nu avusese nici timpul să-i îngroape și să le însemne mormântul cu o cruce la căpătâiu […] mulți copii și tineri mai ales, evacuați în grabă de frică să nu fie prinși de dușman, veneau pe jos tocmai din fundul Olteniei și Munteniei, cu hainele zdrențuite, cu ghetele bucăți în picioare, abia târându-se prin ploae și noroi. De multe ori, ajungând în oraș, cădeau pe străzi istoviți, cu ochii stinși, cu mintea perdută și-și dădeau sufletul înainte de a li se putea da vre-un ajutor”[ii]. Emandi mai notează și că graba de a se refugia din fața invadatorilor i-a făcut pe românii din sudul țării să intre în purgatoriul gărilor: ”Se strivea lumea prin gări ca să apuce trenurile ce veneau atât de ticsite că mureau adesea acolo copii înădușiți și trebuiau să le arunce cadavrele pe fereastră”[iii]. Gara din Iași devine pentru ieșeanul N. A. Bogdan imaginea unui cerc al Infernului dantesc, un fel de deltă feroviară: ”Marea piaţă bazaltată a Gării semăna a un iarmaroc asurzitor, în care capetele de oameni, de animale şi bocceluţe, ori lăzile ce circulă, formează o pânză neagră – nu ca faţa Mării Moarte – ci ca acea a unei mări infernale, în care scăzând apa, i se vede fundul, populat de vietăţi stranii, ce seamănă a reptile, a zoofite – o puzderie de animale hibride, o roire, în sfârşit – numai a aglomeraţie omenească nu! Vuiete surde, răgete de animale, trâmbiţe militare sau de automobile, ţipete de vizitii sau de copii, injurii sau blesteme, chemări disperate ale unora ce-şi rătăcesc în mulţime pe cei ai lor, completau haosul asurzitor şi spectacolul infernal al zvârcolirilor celor îngroziţi de urgia neaşteptată ce cădea asupra lor […] Nimeni nu ascultă, nimenea nu vrea să ştie de ordine sau pază, nimenea nu se întreabă măcar ce tren e acesta care vine, ori celălalt care pleacă… Toţi de pe peron dau năvală la porţile încă închise ale vagoanelor, toţi vor să sară într-un tren sau altul, cu toate că din cel întâi nu s-a scoborât încă nici un călător şi la cel de-al doilea se văd toate ferestrele, uşile şi acoperămintele pline de oameni în uniforme, ori plini de cai, trăsuri, sacale şi diferite obiecte militare. Cei ce năvălesc mai întâi sunt împinşi cu uşile sau cu braţele de cei din tren şi daţi îndărăt peste cei dindărătul lor. Cei mai din urmă, ferindu-se de carambol, cad şi se izbesc în cei ce urmează. Noi răniţi, noi porunci, noi sudalme, noi ţipete de oameni striviţi sub picioarele mulţimii, care nu mai impresionează totuşi pe nimene, fiecare căutându-şi numai de interesul său de a se urca într-un vagon cu orice preţ, fie şi cu acela al vieţii sale. O zbucnire de ţipete mai puternice într-un capăt al peronului şi o mişcare mai grăbită a mulţimii se produce deodată, în momentul când convoiul trenului din faţă se pune iar în mişcare. Toată lumea amuţeşte pentru moment; mulţi vor să alerge într-acolo de unde vin ţipetele mai groaznice – dar îngrămădeala nu le îngăduie. Comandantul Gării şi cu câţiva jandarmi îşi fac loc cu greu în acea parte.

– Ce e acolo? – întreabă cu putere un ofiţer zdravăn şi înalt, a cărui voce domină peste mulţimea clocotitoare.

– Nu-i nimica! – răspunde un jandarm urcat pe o drezină de bagaje. O femeie, cu un copil în braţe, a căzut între roţile trenului şi au fost sfărâmaţi de istov!

– Bine, bine! răspunde Comandantul. Daţi drumul trenului tot înainte!”[iv]

Alți copii, elevi organizați în trupe de cercetași – existau aproximativ 12000 de cercetași în România anului 1915 –, au luat parte la efortul de război al României ca observatori ce avertizau populaţia Bucureştiului asupra raidurilor aeriene germane, telegrafiști, curieri, sanitari, funcționari ai statului, agenţi de poliţie şi de pază, lucrători în școli sau cantine, în gări, unde au primit trupele și au fost puși să aline suferinţele răniţilor sau ca băieți de redacție la ziarul lui Nicolae Iorga, Neamul Românesc, şi ca distribuitori ai cărţilor dăruite de Academia Română soldaţilor şi răniţilor[v].

Pe de altă parte, școala românească a făcut eforturi pentru a-și continua, în teritoriul românesc rămas liber, misiunea. De exemplu, pentru a nu întrerupe anul școlar al cercetașilor refugiați în Moldova, la Solești, Vaslui, s-a apelat la memoria adulţilor care însoțeau copiii, la cunoştinţele profesorilor pensionari, la manuale vechi, la tot ce s-a putut pentru ca, pe durata refugiului în Moldova elevii să nu piardă anul școlar.

Institutorul Petre R. Petrescu descrie, într-o broșură din 1918, eforturile făcute în 1917 pentru a pune pe roate o școală normală mixtă la sat, în comuna Vuțcani din județul Fălciu de atunci, județul Vaslui de astăzi.  Petrescu notează că școala respectivă a fost una dintre cele 40 de școli înființate printr-un ordin al Ministerului Instrucțiunii în noiembrie 1917. Din 56 de candidați, școala din Vuțcani a primit 33 de elevi: 21 de băieți și 12 fete, cu vârste cuprinse între 13 și 17 ani, dintre care doar 5 copii din comună, restul fiind ori din satele dimprejur, ori din rândul copiilor refugiați.  La momentul deschiderii școlii, nu se știa dacă elevii vor avea rechizite, sediu, hrană, manuale sau, de fapt, o țară. Nu se știa unde vor sta, în condițiile în care în comună erau încartiruite două regimente de artilerie grea și Petrescu a trebuit să meargă prin sat în căutare de familii cumsecade care să ia în gazdă și să păzească de eventuale abuzuri ale soldaților elevii și, mai ales, elevele. Lipsa de manuale i-a silit pe elevi, notează Petrescu, să copieze lecțiile, ca să aibă de pe ce învăța. În ciuda războiului, elevii școlii normale și-au dus la bun-sfârșit studiile, încununate cu trecerea examenelor de sfârșit de an[vi].

Ce ne învață, pentru a ne întoarce la practica școlară, aceste exemple? Că românii au făcut, în trecut, mari sacrificii și pentru școala, și pentru țara lor. Pentru că știau că nu poate exista țară fără școală, națiune fără cultură. Astăzi, sunt unii care pun sub semnul îndoielii și țara, și școala ei. Ni se spune, cam din aceleași zone, că trebuie să renunțăm și la identitatea națională, și la cea școlară, la ceea ce constituie substanța educației – adică a procesului prin care se structurează identități, personalități capabile să stea pe picioarele lor.

E prea mult naționalism și prea multă învățare pe de rost, ni se spune. Prea mult naționalism învățat pe de rost. Ar fi mai bine, suntem îndemnați, să o lăsăm mai moale și cu identitatea, și cu învățământul de tip clasic. De vreme ce identitățile sunt fluide și multiple și valorile sunt relative, ar fi mai bine să abandonăm identitatea și procesul prin care e structurată ea – adică educația – în favoarea liberei expresii a totalei inocențe: a totalei inocențe în privința istoriei, a inocenței în privința clasicilor literaturii naționale și universale, a inocenței în privința a orice nu există pe un ecran mic cât palma sau mare cât un perete și nu e color și în mișcare.

Marea Unire, ni se spune din aceleași surse amplificate mediatic până la un soi de ubicuitate care ambiționează să confere obiectivitate propagandei, a fost rezultatul unei întâmplări: de fapt, România era o țară prost condusă, cu o elită politică iresponsabilă și coruptă. Marea Unire a fost un ”noroc” datorat ”contextului”. Românii nu au avut niciun merit.

În râvna lor de a eradica naționalismul românesc, propagandiștii acestor idei păcătuiesc împotriva adevărului istoric și, în plus, își taie singuri craca de sub picioarele activismului lor civico-oengist. Pemtru că, de fapt, Marea Unire a fost rezultatul unui anumit context pe care Ionel I. C. Brătianu a putut să-l speculeze și pentru că negociase la sânge cu reprezentanții marilor puteri înainte de a implica România în Marele Război. România Mare a fost rezultatul unor eforturi militaro-diplomatice care i-au permis echipei lui Ionel I. C. Brătianu să speculeze, voluntar și inteligent, un anumit context. Mă mir cum de, în graba lor de a submina orice urmă de mândrie națională, activiștii ”norocului imperial” (voi reveni imediar asupra acestei sintagme) care ar fi dat peste România nu sesizează că versiunea fatalistă promovată de ei slujește tocmai ”corupților”, ”incmpetenților”, ”penalilor” lor inamici. Pentru că, dacă România Mare a fost rezultatul unor noroace care au dat, din când în când, peste diverșii ”penali” (să nu uităm că germanofilii de la București cereau judecarea și condamnarea lui Ionel I. C. Brătianu și a membrilor guvernului său pentru criminala/penala ”incompetență” și ”corupție” de care au dat dovadă ”târând” țara în război), atunci toate activismele civico-antipenale de acum nu își au rostul pentru simplul motiv că ”merge și așa”. În loc să privilegieze o lectură în cheie voluntarist-competentă a istoriei României și a marilor ei realizări din trecut, activiștii românosceptici privilegiază tocmai fatalismul și băltirea, promovând ideea că așa am fost noi tot timpul, ontologic. Parcă ar fi Ion Iliescu în 1990, care ne spunea că vom afla adevărul despre cine a tras în români în decembrie 1989 atunci când vom afla și cine l-a asasinat pe JFK, pentru că așa e politica, plină de mistere.

Ceea ce e interesant este că ideile promovate de activiștii civici și românosceptici – adică faptul că România Mare a fost rezultatul unui noroc și, a doua, că în anul Centenarului trebuie să accentuăm nu naționalismul etnic, ci patriotismul civic, care ar fi trebuit să stea la baza României Mari – sunt specifice imperiilor care comprimă națiuni diferite sub aceeași ordine constituțională și care pretind că nu au intrat în posesia coloniilor ca urmare a unui efort susținut de expansiune, ci doar ca ”noroc” al istoriei (vezi de exemplu ideea imperiului care ”i-a căzut în poală” britanicilor).

Înainte de a deveni o realitate politico-administrativă, idealul unirii românilor a existat în pagini de carte. Înainte de a fi rezultul unui război, România Mare a fost rezultatul unei culturi, al unei tradiții de gândire care merge de la cronicari, prin cărturarii Școlii Ardelene și constelația de scriitori de la Convorbiri Literare, în manualele școlii lui Spiru Haret. Unirea de la 1918 a fost rezultatul unei conștiințe naționale în numele căreia s-a luptat, s-a murit și s-a trăit – frumos, nu bine – sute de ani. Școala, pentru a-și realiza menirea, are a se bizui tocmai pe acest tip de permanențe, are a le da copiilor, într-o lume în continuă și uneori bezmetică mișcare, un sistem de orientare bazat pe marile constelații și pe stelele fixe ale tradiției culturale ale României și ale continentului de care tocmai istoria ne leagă. Sunt sigur că, dacă am educa generații după generații de elevi discutând cu ei despre modul în care elitele românești de la 1856-59, 1877-78 și 1916-18 au negociat cu marile puteri în interesul românilor, nu ne-am mai mulțumi cu atât de puțin de la anemicii noștri guvernanți (de toate culorile) și ignoranta lor opoziție românosceptică.

 

[i] Alexandru I. V. Socec, Zile de restriște din anii 1916-1918 și episodul din bătălia de pe Argeș (București: Institutul de Arte Grafice ”Tiparnița”, 1928), 68-69.

[ii] Elena Th. Emandi, Din anii de durere. Pagini trăite (Bârlad: Tipografia C. D. Lupașcu, 1919), 80-81.

[iii] Emandi, Din anii de durere, 78.

[iv] N. A. Bogdan, Iașul, leagăn al unirii neamului românesc (1916-1918). Reminiscențe și însemnări, ed. îngrijită de Liviu Papuc şi Olga Iordache (Iaşi : Timpul/Convorbiri literare, 2018), 34-35.

[v] Vezi Bogdan Popa, “Copii la război. O sută de ani de la refugiul cercetașilor (1916-1918)”, Revista Bibliotecii Academiei Române, Anul I,nr.2, iunie-decembrie2016, p.61-69.

[vi] Vezi Petre R. Petrescu, O experienâă școlară: o școală normală mixtă la sat (Iași: Pavel Suru, 1918), 3-8, passim.

Revista indexata EBSCO