Jun 4, 2018

Posted by in Poezii

NIU HAN

NIU HAN (pseudonim al lui SHI Chenghan sau al lui NIU Ting, 1922-2013), poet de naționalitatea mongolă. Și-a petrecut copilăria și tinerețea în vremuri grele de război. Între 1939-1940 a publicat primele poezii și eseuri. În 1943 a intrat la Facultatea de Limbi Străine a Universității din Nord-Vest. Ca și Lv Yuan, este reprezentant al grupului de „Poeți de la revista Iulie”. În 1946 a fost condamnat de autoritățile gomindaniste pentru atitudinile și „violențele” lui din timpul mișcării studențești. Eliberat pe cauțiune din închisoare, a reintrat în PCC. Din 1948 a ajuns în zona eliberată, lucrând în învățământul universitar și mai târziu, ca redactor pe frontul războiului din Coreea. În 1953 a fost trecut la civil la Editura pentru Literatura Poporului. Puțin după aceea însă, în 1955 a fost arestat primul din motivul cazului „Clicii antirevoluționare a lui Hu Feng”. Eliberat în 1957, a continuat să lucreze la editură fiind reabilitat abia în 1980. A desfășurat o activitate de creație poetică de peste șapte decenii aproape concomitentă cu cea de redactor literar. Din opera lui e de amintit volumele de poezii Izvor termal (1984), Prăpastia în tăcere (1986) și Niu Han, poezii lirice (1989), cele de eseuri Râul Hutuo și eu (1993) și Licurici (1994). A fost membru de onoare al Uniunii Scriitorilor din China și vicepreședinte al Societății Chineze de Poezie, fiind tradus în engleză, franceză, germană, spaniolă, japoneză. A îngrijit împreună cu Lv Yuan volumul Culegere completă de poezii ale lui Hu Feng (1992).

 

Vela dispărând în depărtări

 

Această fascinantă teză a fost schițată de cel care stă pe țărm.

― din cuvântul velei

 

Sunt o velă

Foaie de cânepă și bumbac plină de petice

Nu mai țin minte de când am părăsit portul

Dar știu

Că până la celălalt țărm e încă departe

Foarte departe

 

Marea nu-mi dă țărmul

Ea nici nu crede că este ceva țărm

 

Sunt velă

Și cred că la capătul mării este țărm

Acesta este testamentul din generație în generație

Al strămoșilor mei scufundați în mare

 

Pot doar să mă zbat cruciș și curmeziș în valuri

Nu mi-au scris nici cerul senin nici marea liniștită

Uraganul a strâns trăsnetul, fulgerul și ploaia torențială

Sfâșiindu-mi în ardere pânza cea singuratică și subțirică

Catargul înclinat țipă îndurerat

Parâmele cântă înviorător în furtună

Apa mării în salturi mă spală

De corpul plin de sfărâmâturile cristaline de sare

Iar fulgerul ce taie cu nebunie

Mă umple de așa mult sânge

De tot sclipesc

Pe marea întunecată

Mult după soare-apune

 

În spatele meu

De pe țărmul îndepărtat

Oameni mi-au zărit în fulger

Mica și sclipitoarea

Umbră

Ce frumoase sunt trăsnetul și fugerul

Ce blânzi sunt loviturile

Spun ei

 

Spun ei despre mine

Nestingherita și grațioasa velă îndepărtată

Ce elegantă, enigmatică și fermecătoare

De unde pot să-mi observe ei

Acele găuri vâjâitoare

Și cum m-am deplasat târâș

Pe valuri

 

Am devenit un monument comemorat de naufragiați

Monument în agitație

Monument de culoarea fulgerului

Pe care vrea să mă înghită oricând marea

Pentru că sunt o velă

Care stau în vârful valurilor primejdioase

 

Sunt întotdeauna mai sus de mare

Sunt țărmul ce nu se scufundă

 

9 martie 1985

 

 

 

Calul Akhal-teke

 

Abia după alergarea de o mie de li prin Gobi în pustiu

Încep să apară râuri și să se ivească stepă

 

Pe vremea fără adiere, în cuptor de iulie și august

Prin deșertul Gobi, fieful focului

Aleargă în galop și numai

Cu copitele despicând aerul

Se va simți în piept vântul

Să poată trece prin prafuri înăbușitoare lungi de sute de li

 

Sudorile au fost linse toate de prafuri și nisipuri însetate

S-au cristalizat în vărguțele albe de cal

 

I s-a scurs ultima picătură de nădușeală

I s-a vărsat fierea toată

Sprintează cu privirea în gol

Cu pieptul lat în convulsii

Și-și face tăcut apel la interiorul ființei

De la spete până-n fese

 

Sângeriu și strop cu strop prin porii pielii

Nicăieri în lume

Numai calul Akhal-teke

Vasele sanguine se unesc cu glandele sudoripare

 

N-are aripi pe umăr

Nici copitele nu știu să se aștearnă vântului

Fără să știe de basmele fermecătoare lumești

Calul Akhal-teke galopează înainte doar

În vapori de sânge secretați ca nori roșii

Spre escaladarea serpentinelor înzăpezite

și urcarea până-n cerul acoperit înghețat

arzându-și viața fără oprire

 

Chiar i s-a pierdut ultima picătură de sânge

Cu oasele și mușchii străbate cu viteză încă o mie de li

 

Calul Akhal-teke

Fugător se aruncă în apogeul vieții

Și se incendiază

Într-o floare albă ca zăpada

 

august 1986

 

Notă de autor: Se spune că de alergat corpul unui cal Akhal-teke devine în cele din urmă foarte mic și ușor, iar călărețul îl duce pe spate acasă pentru înmormântare.

 

Traducere și prezentare în românește de DING CHAO

Revista indexata EBSCO