May 23, 2018

Posted by in Varia

Cu ocazia Anului Omagial al unităţii de credinţă şi neam, al făuritorilor Marii Uniri de la 1918

 

Sunt o bătrână de 90 de ani. Sunt foarte mâhnită pe soarta ţării noastre. Am trecut prin multe necazuri şi supărări. Satul meu natal este Holbav. Îmi aduc aminte din copilăria mea cu tot greul ei. După războiul al doilea nu se găsea îmbrăcăminte şi încălţăminte. Mâncare era, slavă Sfântului, că lumea lucra pământul şi ţinea: porci, vaci, oi, nu era luxul şi lenea în tineret ca acum.

Mergeam la şcoală cu bocanci cu talpă de lemn şi cu haine ţesute la război de mamele noastre, din lână şi cânepă. Dacă se rupea talpa, erau oameni isteţi şi la căputele de piele, le făceau talpă de lemn. De mici ne puneau părinţii la sapă, la fân şi aşa învăţam seara lecţiile, la lampa cu gaz, căci nu era curent atunci, mai ales că eram pe deal la 6-7 kilometri de sat, dar nu lipseam o zi de la şcoală. La şcoală eram foarte fericiţi, învăţam cu drag. Aveam un director foarte bun, fie iertat, Măgurean Petre, care ne-a educat frumos şi cinstit. Ne făcea apelul dimineaţa, spuneam apoi rugăciunea şi ridicam drapelul. Ne învăţa să fim respectoşi, să dăm Bună ziua la toată lumea pe stradă, fie român, fie ţigan. Era un respect, nu ca acum, râd copiii de profesori, de părinţi, de bătrâni, iar pe stradă nu mai dau Bună ziua. Asta e prostia că s-a oprit pedeapsa în şcoală şi acasă, când copilul face lucruri rele şi urâte. Va creşte o ţară de hoţi şi mincinoşi, care nu mai au nici o frică de nimeni. Vor ajunge să-şi omoare şi proprii părinţi. Doar numai Bunul Dumnezeu să-şi întoarcă mila, sper eu, şi rugăciunile părinţilor. Eu am mers la şcoală pe timpul regelui Mihai, fie iertat. La toate sărbătorile mari, ne încolona frumos şi ne ducea la Sfânta Biserică, ne împărtăşea. La cei săraci, de Paşte şi de Crăciun le dădea hăinuţe şi încălţăminte. Nu era haosul de acum, cei de la putere să-şi facă vile şi terenuri, iar de ţară nici nu le mai pasă. Era credinţă, omenie şi respect. Părinţii şi moşii noştri s-au luptat pentru ţară, mulţi şi-au vărsat sângele. Ei au făcut România Mare, iar alţii o dărâmă. Tatăl meu ne spunea cum a fost luat de unguri pe front şi cum a fost dus în Galiţia, unde a fost rănit. Aşa ne povestea nouă, la copiii lui şi plângea. Soţul meu a luptat în războiul al doilea. Acum luptă mulţi pentru ciolan, nu pentru ţară.

Dumnezeu m-a înzestrat cu trei ficiori, care i-am crescut cu frică de Dumnezeu. Când soţul le povestea cum a fost tinereţea lui pe front şi în munţii Tatra, îl ascultau cu durere în sufletul lor. I-am dat la şcoală şi mai departe: cel mare, preot, al doilea maistru, cel mic, medic veterinar. Eu nu am putut să lucrez într-o fabrică, să-mi fac şi eu o pensie, am numai de urmaş, după soţ. El a lucrat la mina de cărbuni 30 de ani. Sunt nemulţumită că ne-a făcut o pensie mică, numai de 556 lei, dar mulţumesc lui Dumnezeu de ei. Mai am în grijă şi un nepot, care i-a murit taică-său. A avut acum vreo patru ani o mică pensie, dar dacă nu s-a dus în fiecare an la spital, i-o tăiat. La spital ce să-i facă, că doar nu este o boală care să-i treacă?

Acum nu mai este lume cu suflet. Toţi cată numai pentru ei, să înşele şi să trăiască bine, nu-L mai au pe Dumnezeu. Regret după timpul când era altă credinţă, altă bună-stare în ţară, nu era hoţia şi minciuna ca acum.

Tatăl meu ne povestea prin ce a trecut şi a fost. Avea o inteligenţă foarte bună. A scris pe patul spitalului ca o poezie, de când a plecat de acasă la război şi până s-a înapoiat, cât au suferit. Şi acum cu ocazia zilei Unirii, îmi amintesc de anii de şcoală, ce pregătire făceau cu noi profesorii. Ne încolonau frumos îmbrăcaţi în costum naţional şi băscuţe albe. Defilam în faţa primăriei, unde era de faţă: primarul, secretarul şi casierul. Pe urmă în faţa Sfintei Biserici unde ne întâmpina preotul paroh, apoi în faţa şcolii, unde ne primeau înăuntru directorul şi profesorii. În şcoală era concurs de poezii şi cântece patriotice în cinstea Marii Uniri. Acum nu mai este nimic din ce a fost. S-au îngropat toate. Numai Bunul Dumnezeu să se îndure şi de România cu o bună stare şi credinţă în Dumnezeu.

 

Cu respect, S. Ana.

Tanti Ana cu nepotul Nicuşor lângă icoana Domnului Hristos, adusă din Rusia

 

Alături de soţul Gheorghe, întors din cel de-al doilea război mondial, îmbrăcaţi în costume naţionale la căsătorie

 

Poetul Mihai Eminescu şi Veronica Micle

 

 

Frunză verde de secară

Plecai cu trenul din gară

Foaie verde, viorea

Din gară de la Coldea

Frunză verde ş-un tufan

Lua-i drumul spre muscal

Lăsa-i fraţi, lăsa-i părinţi

Lăsa-i neveste plângând

Ficiorii pe drum plecând

Şi din inimă oftând.

Dimineaţa până-n zori

Gemea trenul cu ficiori

Frunză verde cucuruz

În Sibiu când am ajuns

În cazarmă ne-a băgat

În haine sure ne-a îmbrăcat

Cu puşti, gloanţe ne-a armat

Spre Galiţia ne-a îndreptat.

Vai, sărace cătanele

Cum se duc cu armele

Şi se duc ei tot cântând

Părinţii rămân plângând.

Sabie scăldată-n sânge

Taci măicuţă, nu mai plânge…

Foaie verde cucuruz

Patru zile ne-am tot dus

Fără să găsim un rus

Patru zile, patru nopţi

Fără să te dai din tren jos

Şi pe jos o săptămână

Fără să laşi puşca din mână

Ne-am tot dus cu zi cu noaptea

Tot alăture cu moartea

Iar când să avem niţel rost

Veneau trupe de cazaci

Căpitanul ne vorbeşte

Luptaţi ficiori vitejeşte

Că suntem înconjuraţi

De duşmani nenumăraţi

Şi când sună goarnele

Se adun cătanele

Şi se încep luptele

Mor ficiori cu sutele

Frunză verde de secară

Într-o luni de către seară

Veneau gloanţe cu sfială

Iar marţi am intrat în foc

Veneau gloanţele potop

Trecui zile, săptămâni

Noi flămânzi ca nişte câni

Că luam verzele în mâini

Şi mâncam, să nu murim

Luptam alături de moarte

Prin ploaie de gloanţe aspre

Dar într-o zi însemnată

Într-o miercuri dimineaţă

În făcutul zorilor

Pe câmpul durerilor

Auzii un glonţ turbat

Ca un şarpe veninat

Frunză verde şi-o alună

Mă loveşte drept în mână

Frunză verde, foaie lată

Tocmai în mâna cea dreaptă

Iar când mă simt împuşcat

Înapoi m-am înturnat

În genunchi şi-n două coate

Numai să mă scap de moarte

Şi mi-am legat rănile

Mi-am găsit spitalele

Frunză verde cucuruz

La spital când am ajuns

Veneau gloanţele de tun

Ca un balaur nebun

Iar unde exploda

Piatra-n două o despica

Şi nimic nu rămânea

Foaie verde, flori de soc

Totă lumea cu noroc

Numai eu nu am deloc

Să stau cu mândra pe loc.

Francisc Iosif cel vestit

Din Viena au poruncit

Au dat o poruncă mare

De-a făcut mobilizare

Francisc Iosif şi cu Tisa

Ne-a îndreptat în Galiţia

Ca să ne pierdem viaţa…

În Galiţia am plecat

Şi cu ruşii ne-am luptat

Dar ei ne-au înconjurat

Noi cu fuga ne-am scăpat

Pe care ne-au împuşcat

Şi-au fugit o zi sau două

Şi-am început luptă nouă

Cinci zile ne-am tot bătut

Până pe mine m-a rănit

Foaie verde de cicoare

Rana la mână mă doare

Frunză verde măr sălciu

De acolo am vint la Sibiu

Şi acum când m-oi vindeca

Nu ştiu, m-oi duce ori ba?

Iară în Galiţia…

Frunză verde ca iarba

Ştiu bine măicuţa mea

Casa nu o voi mai vedea

Până se va pune pacea

Apoi atunci voi veni

Măicuţă de-oi mai trăi

Şi cu tine m-oi întâlni

Şi-amândoi vom povesti.

Sabie scăldată-n sânge

Taci măicuţă, nu mai plânge

Că şi mie îmi poate ajunge

Că te las cu suspinare

Şi plec în lupta cea mare

Dar rusu-i putere mare

Nu le putem sta în cale

Nici barem să-i obăgim

Că noi ştim că toţi murim

De gloanţele ce ne vin

Foaie verde micşunea

Măicuţă, drăguţa mea

Când încep ruşii a da

Vin gloanţele ca ploaia

Pe unde trec gloanţele

Mor ficiori cu miile.

Galiţia, ţară amară…

Nu vreau să te mai văd iară

Foaie verde de colie

Iar am început a scrie

Eu apuc pana în mână

Şi suspin de la inimă

Ba le scriu din rost în rost

Toate după cum au fost

Strigă părinţii, neştiind

Că ficiorii-s în mormânt

Şi nimeni nu le va spune

Că ei nu mai sunt pe lume

Pân’ ce pace se va pune

Atunci le va scrie carte

Carte scrisă pe gătat

Că pomana li s-a dat

Duşmanul când i-a împuşcat

Le-a dat o pomană sfântă

Gloanţele din armă îl cântă

Şi colacul preotului

O ghiulea de-a tunului

De jelit îl mai jeleau

Gloanţele când mai veneau

Dar, ei nu mai auzeau

Că sufletul şi l-au dat

Pentru patrie şi împărat

Foaie verde şi-un tufan

Scrisă e d-un holboşan

Foaie verde dintre spini

De Neculai Drăguşin.

Chipul Domnului Hristos cu cununa de spini pe mahrama Sfintei Veronica ( având scris în limba poloneză: „Przenzjswietsze oblicze”); icoană adusă la întoarcerea de pe front de Nicolae Drăguşin

 

Revista indexata EBSCO