May 23, 2018

Posted by in Panoramic editorial

HOLBAN – Ce se vede într-o oglindă neagră

 

Gheorghe Gh. Bostaca ştie că poezia e (şi) călătorie; o spune explicit în Adagio printre umbre (Editura TipoMoldova, 2017), cînd drumul îl duce spre „ţara umbrelor”, într-un „plînset de dor” al revederii postume cu o fantasmă de dincolo de viaţă, cu pendularea tragică între lumină şi întuneric: poezia lui Gheorghe Gh. Bostaca este una a limitei între „universul inundat de lumină”, unde întîlnirea cu fantomele nopţii este aievea („Prin colbul timpului/ Cu picioarele goale alerg/ Căldura pămîntului mă frige/ Și pentru o clipă/ Eu cred că totul/ Este aievea şi că toţi/ Suntem dimpreună/ Și că nicio grijă/ Și că niciun nor/ Nu poate umbri/ Acest univers inundat de lumină/ Și rămas pe o geană/ Într-o lacrimă ce începe să curgă” – Istorie) şi „spaţiul fără cer” al lumii stăpînite de slutul Hades; „Într-un spaţiu fără de cer/ Ajuns o venă a pămîntului/ Bombardat de vorbe făr de înţeles/ O cumplită spaimă, ireală/ Mă invadează, îngenunchează/ Și un strigăt din interiorul fiinţei/ Mă grăbeşte pe pămînt/ Pentru ca în voie să pot/ Să mă tîrîi sub deplinul azur” (Într-o mină). Spaţiul fără cer, al spaimei şi strigătului în genunchi este pustia lui Cain care dialo­ghează cu o prezenţă în absenţă, regăsind, într-o oglindă neagră, ceea ce va fi fost pierdut; „Într-o oglindă/ Pierdută, nevăzută,/ Într-o tremurătoare negură/ Găsesc, pentru încă o zi/ Un sens pen­tru ziua de mîine” (Colimator). Roland Barthes definea biografemul drept un detaliu fragil, fără semnificaţie valorică, venind din viaţa autorului, ca manifestare a corpului, în primul rînd; în poemele lui Gheorghe Gh. Bostaca, biografemul este un detaliu din viaţa poe­tului, cu o apăsată semnificaţie în ordinea existenţei şi a poeziei acesteia: în texte precum Repetiţie, Meridiane, Întîlnirea, Previziune, Carusel, Acum, Dileme, Afecţiune, Acontat, Releveu etc., poetul experimentează ceea ce el însuşi numeşte tîrîşul prin sine, în dezabuzare, printr-o biografie la limita surpării sale.

Stingher, hoinar, fără „borne” într-un spaţiu golit de conţinutul vieţii, planificînd mereu noi înfrîngeri în călătoria fără orizont pe un meridian pîrjolit, poetul se identifică în biografemele sale şi în imaginea finală a acestei valize gata de plecare: „Întru graţia zilei/ De astăzi,/ În viaţa mea,/ A venit o valiză/ Ce-i gata de plecare./ O voi umple cu vise, surîsuri,/ Chinuri, apăsări, îndatoriri,/ Chipuri, amintiri/ Și, dacă nu voi mai avea/ Puterea să o car/ Atunci cu gîndul/ O voi trimite să umble / Măcar o dată/ Pe acolo unde am fost/ Acolo de unde am venit” (Adăugire). Figurile lirice se distribuie în poemele din Adagio printre umbre între aceleaşi repere; Andreea şi Ana sînt ale universului inundat de lumină, poetul, cu lirica dinspre apus, crepusculară, din vremea năruirii speranţei, epuizînd timpul pentru care a plătit aren­dă este al spaţiului fără cer: nici măcar interogaţia activă adresa­tă lumii şi sinelui nu aşteaptă vreun răspuns sau, altfel, răspunsul e ştiut: „Consimt/ Pînă cînd?/ Pînă unde?/ Pentru ce?/ Poate pentru a vedea/ Lumina încă o zi?/ Încă un timp?/ Tot mai străin?/ Tot mai stingher?” (Contrar).

Gheorghe Gh. Bostaca e un poet adevărat care părăseşte ancorele în real pentru fantasmele unui naufragiu în zările risipite în „zile şi ani prea grăbiţi”, spre nu se ştie unde.

Revista indexata EBSCO