May 23, 2018

Posted by in Panoramic editorial

Marius CHELARU – Edituri moldave, autori moldavi

George Coşbuc, Fire de tort, poeme alese de Ioan Pintea, fotografii de Simona Andruşca, Editura Cartier, Chişinău, 2016, 348 p.

Luna trecută, şi din dorinţa de marca, şi astfel, Unirea de la 27 martie 1918 a Basarabiei cu România, am prezentat în rubrica noastră o colecţie  interesantă din multe puncte de vedere (continuarea, pe mai bine de 2000 de pagini, a unei iniţiative din 2004, care cuprindea sub titlul generic „Literatura din Basarabia în secolul XX”, 12 volume, în alt format), anume Început de secol XXI. Literatura din Basarabia, Întreprinderea Editorial Poligrafică Ştiinţa, Editura Arc, Chişinău, coordonată de Mircea V. Ciobanu şi Eugen Lungu, care îşi propune să ofere, o imagine a literaturii din Moldova de peste Prut la începutul secolului XXI.

Luna aceasta semnalăm cititorilor noştri o ediţie, alcătuită de bistriţeanul Ioan Pintea, din poezia lui George Coşbuc. „Un poet proaspăt, aproape nou”, îşi intitulează antologatorul cuvântul de deschidere al acestui volum, în care trece succint în revistă felul în care a fost receptat/ discutat/ analizat George Coşbuc de generaţiile de critici şi eseişti (şi scrie: „eu unul l-am înţeles pe Coşbuc prin mijlocirea acestor autori, a acestor critici”), dar şi rolul „evlaviei populare” şi al şcolii care, poate l-a „banalizat, l-a osificat, l-a clişeizat de multe ori”, dar, în acelaşi timp, „l-a fixat ca reper în mintea şi sufletul multor generaţii de cititori”.

Antologia de faţă este alcătuită, aşadar, din ce înţelegem din cuvântul de deschidere, pornind de la aceste premise, dar şi de la ideea că poezia acestui autor aparte stă atât în „capodoperele arhicunoscute, în poemele epice de mare întindere”, cât şi în „poemele scurte, de mică întindere, chiar şi în stihurile vădit ocazionale”.

De altfel, dacă vorbim numai de volumele care au apărut în Iaşi (la Editura Timpul, ediţiile despre viaţa lui poetului ardelean, sau Antologia sanscrită, traduceri libere de G. Coşbuc, prefaţă/ selecţie de texte critice: Daniel Corbu, la Princeps Edit, semnalate, de altfel în revista noastră) sau, mai recent, de seria de volume apărute la Cluj, la editura Şcoala Ardeleană – anume: Andrei Bodiu, George Coşbuc, monografie, antologie, receptare critică, ediţia a II-a, Petru Poantă, Opera lui G. Coşbuc, Andrei Moldovan, G. Coşbuc sau lirismul pragurilor, şi Gavril Scridon, cu Viaţa lui G. Coşbuc, ediţia a II-a, şi Ecouri literare universale în poezia lui G. Coşbuc, studiu de literatură comparată, toată apărute sub semenul a 150 de ani de la naşterea poetului, sub egida Bibliotecii Judeţene G. Coşbuc”, din Bistriţa-Năsăud, al cărei director este Ioan Pintea) şi am şi creionat, succint dar revelator o imagine a modului în care este văzut/ înţeles/ prezent în conştiinţa generaţiilor de azi.

Antologia de faţă cuprinde (după Despre autor, Despre autorul ediţiei şi cuvântul înainte – Un poet proaspăt, aproape nou), poeme din Balade şi Idile, Fire de tort, Ziarul unui pierde-vară, Cântece de vitejie,  o secţiune intitulată Alte poezii, şi, în final, câteva cuvinte despre fotograf.

Semnalăm cu plăcere această antologie alcătuită de Ioan Pintea, (urmare a dorinţei sale de a-l citi şi reciti pe „mereu actualul” poet ardelean),  care se adaugă eforturilor publicistice de subliniere a rolului şi locului pe care îl are George Coşbuc în literatura română.

 

Henry Chadwick, Răsăritul şi Apusul. O istorie a scindării creştinătăţii din epoca apostolică până la Sinodul de la Florenţa, traducere de Irina-Monica Bazon, ediţie îngrijită de Dragoş Mîrşanu, Editura Doxologia, Iaşi, 2016, 412 p.

Istoria creştinismului şi a scindărilor creştinătăţii înseamnă un şir lung de „alegeri” (cum este sensul originar al cuvântului grecesc haeresis), dar şi de „conflicte de interese” – fie ele ale clerului, fie (şi) ale conducătorilor, şi, desigur, şi altele care au avut rolul lor, la un moment/ într-un loc sau altul. Recent, a apărut la editura ieşeană Doxologia o carte în care autorul, Henry Chadwick (1920-2008), fost profesor la Oxford şi Cambridge, specialist în istoria primelor secole creştine, pleacă de la faptul că „alegerile” diferite au cauze încă din epoca apostolică. Astfel, încă de pe atunci, era o diferenţă între cei care spuneau că „Biserica ucenicilor lui Iisus” avea „centrul” la Ierusalim, acolo unde însă „comunitatea credincioşilor” era de etnie evreiască, continua „să urmeze preceptele religiei mozaice”, şi avea ca lideri membri ai familiei lui Iisus, „într-o cooperare probabil dificilă cu apostolii”, şi, pe de altă parte, cea care, „împreună cu Sfântul Pavel”, a ajuns la a considera Biserica un „organism universal”, ai cărei credincioşi proveneau din diferite popoare. Plecând de la aceste considerente, scrie autorul, pentru Pavel şi noii convertiţi, Roma, „capitala lumii păgâne”, a ajuns, firesc, să fie considerată „un centru  al autorităţii similar Ierusalimului”. Apoi, păstrarea „comuniunii şi a solidarităţii” între creştinii evrei şi cei din alte neamuri a fost un lucru dificil în toate etapele istorice.

De aici încolo cititorul are parte de o „călătorie” aparte, de la detalii care azi nu ar putea părea că pot genera atâtea dezbateri aprinse/ sinoade, întâlniri şi chiar conflicte – purtarea bărbii, de pildă – la schismele calcedonienilor şi monofiziţilor (sau precalcedonienilor), arieni, romano-catolici şi protestanţii evanghelici, luterani şi  calvinişti, hipercalvinişti şi arminieni ş.a., ş.a. Şi, desigur, cea mai mare dintre aceste sciziuni, cea între Răsărit şi Apus, adică romano-catolici şi creştinismul ortodox răsăritean, şi felul în care s-au făcut „paşii” până aici.

Este o lucrare complexă, documentată, care, şi printr-o prezentare succintă a unora dintre „episoadele” semnificative şi analize/ concluzii, cu care lectorul poate fi sau nu întrutotul pe aceeaşi lungime de undă, poate oferi o imagine coerentă asupra istoriei scindării creştinătăţii. Sigur, probabil se pot găsi subiecte de discuţie relativ la o interpretare sau alta, relativ la rolul/ ponderea unui personaj sau a unui eveniment sau altul (amintim doar unul: Henry Chadwick scrie că arar istoricii ortodocşi ai Bisericii au considerat că „tensiunile” din 1054 au dus la momentul rupturii, ci mai curând că deciziile luate la Florenţa ori prădarea Constantinopolului, în 1204 au permanentizat schisma), dar asta nu ar fi ceva nou, nici când este vorba despre acest subiect. Dar una peste alta este o carte de luat în seamă, documentată, scrisă de un reputat specialist în domeniu. Sper ca această succintă semnalare, menită să trezească interesul, în tonul rubricii, să constituie şi un îndemn la lectură.

 

Ioachim Giosanu, Panteonul sufletului meu. Portrete de preoţi, monahi şi monahii, Editura Filocalia, Roman, 2015, 222 p.

„Am scris acest volum gândindu-mă la tinerii de astăzi care caută să-şi definească identitatea într-un ev al dezrădăcinării religioase şi culturale, la necesitatea omului contemporan de a avea un reper moral, într-un timp al crizei de modele”, scrie episcopul de Roman Ioachim Giosanu, autorul acestei cărţi. Şi citim în această carte (după cuvântul de deschidere al autorului) despre Ioanichie Bălan, Paisie Olaru, Ilie Cleopa, Petroniu Tănase, Victor Oanele, Partenie Apetrei, Ioan Ivan, Nici Moldoveanu, Vasile Irina, Dumitru Stăniloae, Iachint Unciuleac, Emilian Panait, Ciprian Zaharia, Calistrat Ifrim, Andrei Scrima, Iustin Pârvu, Elefterie Ciobanu, Mitrofan Băltuţă, Nazaria Niţă, Agafia Borcea, Alexandru Men, Dimitrie Klepinin. Probabil că cititorilor le sunt cunoscute mai cu seamă unele nume (mai ales că le-am citat doar astfel, fără a aminti alte date), ca Dumitru Stăniloae, Ilie Cleopa, Andrei Scrima, Iustin Pârvu ş.a.

Fiecare dintre aceştia, prin ceea ce a făptuit, prin felul în care au trăit, merită să fie cunoscuţi şi să fie consideraţi „modele”. Nu avem cum, aici, să „povestim”, cum s-ar cuveni, despre fiecare în parte, mai ales că, aşa cum spune autorul cărţii, de pildă, despre Arhimandritul Ioanichie Bălan, „unul dintre cei mai luminaţi părinţi ai monahismului românesc”, cel care ne-a lăsat Patericul românesc, „oricât de bine ar şti cineva să facă sinteză, nu cred că ar reuşi să structureze în câteva cuvinte viaţa şi activităţile multiple” ale acestor oameni aparte, care au ales să trăiască slujindu-l pe Domnul, şi pe noi, totodată. Şi ar fi multe de spus despre, de pildă, părintele, profesor doctor la Facultatea de Teologie din Bucureşti, Nicu Moldovanu, „o enciclopedie în domeniul muzicii bisericeşti şi nu numai”, sau despre părintele Iachint Unciuleac,, despre care autorul scrie: „aş îndrăzni să-i asociez faţa şi statura cu cea a chipului Sfântului Serafim de Sarov”. Sau despre Părintele Calistrat Ifrim, „preot de parohie, şi apoi un călugăr complex şi atipic”, la a cărui moartea Episcopul Ioachim Giosanu spunea: „am pierdut […] pe unul din cei mai duhovniceşti părinţi ai clerului şi monahismului românesc de la sfârşitul celui de-al II-lea mileniu creştin şi începutul celui de-al treilea”. Sau despre… fiecare dintre cei evocaţi aici, pentru că e o lectură care, între altele, ar putea ajuta mai bine cititorii, şi nu doar cei mai tineri, fie şi doar să înţeleagă ce înseamnă să îmbraci haina preoţească.

 

Alis Niculică, Vasile I. Schipor, „Făt-Frumos” (Suceava 1926 – Cernăuţi, 1934 – Bucureşti, 1940 – Cernăuţi – 1941, Râmnicu Vâlcea, 1944). Bibliografie, Studiu introductiv şi notă asupra ediţiei V.I. Schipor, Bibliografie, indice de nume şi album: Alis Niculică, Editura Accent Print, Suceava, 2016, 300 p.

Sunt o seamă de cărţi care au marele merit de a aduce la cunoştinţa cititorilor interesaţi fragmente de istorie, aparent nu prea îndepărtate, dar care au toate şansele ca, altfel, să rămână într-un anume fel de „uitare”. Despre activitatea culturală, socială şi politică din Bucovina s-a scris şi se scrie după 1989, din fericire, urmărindu-se diverse aspecte, printre care viaţa unor personalităţi marcante, cu rol semnificativ în epocă, dar şi istoricul unor reviste/ publicaţii importante în epocă.

Aşa este şi cartea aceasta, care apare (sub egida Academiei Române, Institutul Bucovina, şi a Bibliotecii Bucovinei „I.G. Sbiera”, din Suceava) la 150 de ani de la înfiinţarea Societăţii Literare Române (la 1 aprilie 1866), care, de la 1 august 1867 a devenit Societatea Academică Română, şi la 90 de ani de la fondarea revistei bucovinene de literatură şi folclor „Făt-Frumos” (redacţia: Leca Morariu, editori: Leca Morariu, Bucur Orendovici).

Şi numai răsfoind bibliografia cu textele publicate în revistă, numele celor care le-au semnat, căutând să vezi cum şi de ce s-a mutat revista dintr-un loc în altul, şi ai parte de o interesantă călătorie în timp, în acele vremuri tulburi şi pentru Bucovina, şi pentru România Mare, cum a fost din 1918 o vreme, şi pentru întreaga lume. Apoi, ca şi acum, citeşti despre „daltonismul” (şi cultural al) celor din capitală, despre snobismul (şi) cultural, despre politicienii… aşa cum îi vedem şi azi, pe cei mai mulţi, despre cum a fost din nou ruptă Bucovina de Ţară, despre cum era Bucovina acelor vremuri, despre…

Pe scurt, cuprinsul (după studiul introductiv al lui V.I. Schipor, „Făt-Frumos” – Un periodic bucovinean tradiţionalist de literatură şi folclor dedicat promovării „valorilor reale” ale culturii româneşti de pretudineni, şi nota asupra ediţiei), bibliografia organizată tematic astfel: I. Literatură (1. literatura română, 2. universală, 3. folclor – fiecare cu subsecţiuni), II. Artă, III. Ştiinţe, IV. Viaţă culturală şi spirituală, V. Viaţă politică, socială şi economică, VI. Relaţii internaţionale, VII. Aniversări, VIII. Necrolog. Comemorări, IX. Iconografie (aproape 30 de pagini), X. Redacţia, şi în final, Anexe, Indice de nume.

Subliniez, din nou, ca de fiecare dată când semnalăm astfel de cărţi, importanţa lor pentru cei care sunt interesaţi, dar şi munca celor care le alcătuiesc. Cu atât mai mult cu cât vorbim despre o parte din Bucovina care acum nu este între graniţele de stat ale României. Sunt multe de spus aici. De la lucruri de amploare la „detalii” care arată şi ele dimensiunea a ce se petrece azi. De pildă, ajuns la Cernăuţi, am dorit să caut într-o bibliotecă unele cărţi/ documente, şi mi s-a spus că, din nefericire, o „inundaţie” distrusese mai tot ceea ce căutam. „Inundaţie” care „lovise”, straniu, numai un anumit sector al arhivelor cu pricina, cel de limbă română.

Dar să încheiem cu un citat „Biete reviste, în ce răstrişte vă întâmpină leatul[…]! Unde vi-s sănătoasele tradiţii bătrâneşti de eroică abnegaţie jertfite vouă? […] Şi, atunci, să te mai prindă mirarea că te miri ce semidoct trepăduş va izbuti să se improvizeze în arendaş de opinie publică românească şi că teoreticieni de berărie vor transforma cutare amvon cultural într-o taraba de meschină mamelucărie?!” (Leca Morariu, Biete reviste!, în „Făt-Frumos”, Suceava, anul I, nr. 2, martie-aprilie 1926)

 

Vasilica Mitrea, Detenţie şi iertare, cuvânt înainte de Olga Duţu, Editura StudIs, Iaşi, 2016, 174 p.

Despre „experimentul Piteşti” nu se vor scrie niciodată destule pagini câte ar trebui. Au fost atâtea fapte îngrozitoare, ce au putut să facă oamenii semenilor acolo, atunci, dar, poate, la fel de îngrozitor, în altă perspectivă, este cum sunt trataţi cei care au fost călăii, care, în multe cazuri, aflăm că au pensii uriaşe, faţă de cei, câţi au mai rămas, care trebuie iar să convingă „statul” că nu sunt trataţi corect, nu sunt trataţi omeneşte.

După ce ajuns invitată de o prietenă la Piteşti, participând nu o dată la Simpozionul internaţional PERT (Experimentul Piteşti – reeducarea prin tortură), începând din anul 2001, autoarea constănţeană Vasilica Mitrea, marcată de ce auzea şi înţelegea acolo despre milioanele de deportaţi, deţinuţi politici, români cu destinele amputate de un regim adus de „marele prieten” de la Răsărit, a scris aceste pagini.

Nu ne vom referi la scriitura în sine, la modul de alcătuire a cărţii, doar la temă, şi notăm că autoarea vorbeşte, în maniera sa personală, despre ce a auzit de la cei pe care i-a cunoscut, ce a aflat din mărturiile altora, cu precădere despre situaţia unor oameni din regiunea sa (de pildă Negip Hagi Fazîl sau Hrant Baruir-Sarchizian, împreună cu a cărui fiică, doamna Arşaluis Sarchizian Gurău, am colaborat la câteva proiecte pentru revista „Poezia” ş.a.), dar nu numai. Cei cu care a stat de vorbă amintesc şi despre torţionari pe care cei mai tineri i-au văzut, în parte, şi la TV, susţinând  că asta le era slujba. Sau despre torturi inimaginabile, despre chinul din închisori, despre…

Textele sunt aşezate (după cuvânt înainte şi argumentul autoarei) astfel: Cap. 1 – Simpozionul Piteşti, Cap. 2 – Calvarul deportărilor comuniste, Cap. 3. Infernul din închisorile comuniste, Cap. 4. Torţionarii, Cap. 5 – Monumente ridicate la iniţiativa unor foşti deţinuţi politici, şi, în final, bibliografie.

Sunt fapte care trebuie ştiute şi de noile generaţii, sunt lucruri care nu trebuie uitate. „Tăcerea noastră, a celor care am auzit povestite acestea, ar fi vinovată şi egoistă”, scrie autoarea. Subscriem, şi adăugăm că, din păcate, ca popor, nu mai vorbesc de cei care ne conduc, nu am găsit încă cea mai potrivită cale de a arăta că am înţeles cu adevărat cine sunt vinovaţii şi cine victimele, dacă ne luăm fie şi după pensiile pe care le au unii şi alţii.

Revista indexata EBSCO